Prof.
NICHITA FLORICA
Şcoala Gimnazială,,O.Băncilă”Corni
„
O lacrimă şi o cunună de stejar nu sunt însă destul pentru acest mormânt. Să nu
plângem şi să nu împletim cununa dacă nu ne aducem aminte că avem mari şi grele
datorii către cei căzuţi în luptă”
(M. Eminescu)
PE 9 MAI 1877,
Parlamentul ţării proclamă „Independenţa absolută a României”, profitând
de o conjunctură politică favorabilă. Cu unanimitate de voturi, decizia
primeşte consacrarea oficială. Dar de aici şi până la recunoaşterea
independenţei de către marile puteri drumul este lung, străjuit de miile de
eroi morţi.
Contextul
european al Independenţei
Europa secolului al XIX-lea este una
agitată, marcată de numeroase conflicte şi transformări politico-sociale. După
înfrângerea lui Napoleon, în cadrul Congresului de pace de la Viena (1815),
marii actori redesenează harta continentului, încercând o restaurare a monarhiilor
absolutiste. Este Europa Revoluţiei Paşoptiste, a Războiului Crimeii, a lui
Napoleon al III-lea şi a unificării Germaniei prin Realpolitik-ul „cancelarului
de fier”, Bismark. Înainte de Primul Război Mondial, „problema orientului” – a
Balcanilor – şi a destrămării Imperiului Otoman, va schimba radical faţa
continentului.Români, prinşi în focul dintre cele trei mari imperii,
Austro-Ungar, Ţarist şi Otoman, trebuie să se folosească de momentele
favorabile apărute în sistemele de alianţe europene.Pentru viaţa noastră
statală a urmat Revoluţia de la 1848, Unirea din 1859 sub principele Cuza,
abdicarea acestuia şi înscăunarea, nu fără peripeţii şi sub ameninţarea
pierderii unităţii, a principelui Carol I (1866). Încercări de eliberare a
Balcanilor sunt multiple, înţelegeri între sârbi, români, bulgari, greci,
mentenegreni, albanezi şi greci se fac şi se desfac, iniţiativa trecând pe rând
de la o ţară la alta. Tot aici, se nasc conflicte de interese între marile
puteri. Austro-Ungaria vrea Bosnia şi Herţegovina, Rusia este dominată de
curentul panslavist care visează să ajungă până la Constantinopol (un nou
Imperiu Bizantin), Anglia se teme de o ocupaţie ţaristă a strâmtorilor
Mediteranei, Franţa doreşte şi ea o diminuare a influenţei ruseşti în Balcani.
Izbucnirea
războiului
După frământări de decenii şi numeroase
războaie ruso-turce, vulcanul balcanic erupe din nou. În 1875 criza Orientului
se redeschide prin răscoalele din Bosnia şi Herţegovina, iar în anul următor
conflictul se amplifică prin răscoala şi masacrele din Bulgaria, ostilităţile
armate dintre otomani, Serbia şi Muntenegru. România adoptă o poziţie de
neutralitate, dar sprijină în ascuns aceste mişcări. Bulgarii fac propagandă la
Bucureşti pentru reforme politice, voluntari ruşi ne tranzitează ţara spre
Bulgaria, iar armele sunt lăsate să treacă şi ele graniţa.În acest context, la
26 iunie 1876 ţarul se întâlneşte în secret la Reichstadt cu împăratul austriac
Franz Iosif, unde se stabileşte ca în cazul înfrângerii Imperiului Otoman, Rusia
să „revină la frontierele naturale de dinainte de 1856” (printre altele
să recapete Basarabia), iar Austro-Ungaria să preia Bosnia şi Herţegovina.În
decembrie 1876, marile puteri se întâlnesc la Constantinopol, dar negocierele
eşuează în momentul în care turcii aprobă o nouă Constituţie, despre care se
credea că va rezolva problemele balcanice. Această Constituţie numea România
„provincie privilegiată”, stârnind o indignare generală la Bucureşti.
Intervenţia Rusiei în Balcani este de acum hotărâtă. Ea vrea o Bulgarie
puternică ca satelit al său în SE european. România este la mijloc şi riscă
chiar o ocupare, cum se întâmplase de atâtea ori în trecut.România venea după o
guvernarea conservatoare relativ echilibrată (1871-1876) a lui Lascăr Catargiu,
care va fi însă înlocuită de cea liberală, în frunte cu I.Brătianu. Părăsită de
puterile europene garante, România este nevoită să se orienteze către Rusia în
conflictul ruso-turc. Pentru a ajunge în Balcani, trupele ruseşti trebuie să
treacă pe teritoriul ţării noastre. Au loc tratativele româno-ruse de la
Livadia, finalizate prin Convenţia privitoare la trecerea trupelor din 4
aprilie 1877, în care, printre altele, se asigura integritatea teritorială a
ţării noastre. Armatele ruseşti trec Prutul, fără a mai aştepta votarea
Convenţiei în Parlamentul românesc. Dar, trupele româneşti nu intră în
conflict, fiind concentrate în Oltenia pentru a preveni eventualele atacuri
turceşti asupra poziţiilor noastre de la Dunăre. Au loc dueluri de altilerie
sporadice cu turcii, fiind bombardate Giurgiu, Bechet, Olteniţa ş.a.În aceste
condiţii se declară stare de război, iar la 9 mai Parlamentul proclamă
Independenţa României, Mihail Kogălniceanu- ministrul de externe- declarând că
„suntem o naţiune liberă şi independentă”. Răspunsul românilor din celelalte
provincii ocupate nu întârzie să apară. Bucovineni, ardeleni, bănăţeni,
basarabeni trec graniţa pentru a se înrola. De trezirea lor şi de refacerea
Regatului Dac se teme însă Austro-Ungaria şi de aceea va încerca înăbuşirea mişcărilor
de simpatie.
Operaţiile
militare din Balcani
Conducătorul armatelor ruse este fratele
ţarului, Marele Duce Nicolae. Cu acesta, principele Carol I va discuta
posibilitatea intervenţiei militare comune ruso-române, păstrându-se
individualitatea armatei române. Propunerile sale sunt însă respinse categoric,
apreciindu-se că armata rusă nu are nevoie de sprijinul forţelor române.
Conducătorii politici de la acea vreme, dar mai ales guvernarea liberală era de
părere că botezul focului va duce la recunoaşterea netăgăduită a Independenţei.
Conservatorii, se pronunţau în continuare pentru moderaţie şi să nu se treacă
Dunărea.Trupele ruse obţin numeroase victorii în Bulgaria, ocupă Târnova, dar
se poticnesc în faţa Plevnei şi a lui Osman Paşa. Două atacuri ruseşti eşuează
în mod dramatic. Ruşii riscă să fie aruncaţi în Dunăre, iar teatrul de război
să se mute pe teritoriul românesc.De la Plevna, orgoliosul Duce Nicolae
lansează un strigăt de disperare către cel al cărui sprijin îl refuzase
anterior. El îl scrie lui Carol următoarea telegramă: “Turcii,
îngrămădind cele mai mari trupe la Plevna ne nimicesc. Rog să faci fuziune,
demonstraţiune şi dacă-i posibil să treci Dunărea cu armată după cum doreşti.
Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este absolut necesară pentru
înlesnirea mişcărilor mele”.Carol nu se grăbeşte să intervină, cerând la
întrevederea cu ţarul, comanda supremă a armatelor româno-ruse la Plevna,
comandă pe care o va şi primi. Din păcate el nu pune condiţii politice scrise
şi se încrede în cuvântul Ţarului. Mai târziu aceasta ne va costa scump.
Decizia de trecere a Dunării este „o hotărâre personală, sprijinită pe
optimismul unui singur ministru (Brătianu), care crezuse că un cuvânt de
împărat, cât de solemn, face cât o convenţie, cât de modestă”. (N.Iorga). Era
momentul când se zvonea că turcii au trecut Dunărea la Silistra, ameninţând
Bucureştiul. Ministrul de externe, Kogălniceanu, se degajează de orice
răspundere.Opinia publică europeană, dar mai ales Austria, sunt neliniştite de
fuziunea româno-rusă.
Luptele de la Plevna
Pentru cucerirea Plevnei, Carol I, de acum
comandant suprem al armatei, se pronunţa pentru un asediu, în locul asalturilor
sângeroase. Dar pe 30 august (Sf. Alexandru) se serba ziua Încoronării Ţarului,
şi Marele Duce Nicolae ordona contrariul. Este momentul asaltului general de la
Plevna. Unităţile româneşti luptă cu vitejie, dar focul de pe metereze le
respinge atacurile. „Aceşti bieţi ţărani, cu mantălile şi căciulile lor cu pene
de curcan pe cap, ei de care se răsese atăta, dovediră că ştiu să moară dacă nu
să învingă şi că li curge în vine tot sângele vechilor daci” (Kohn-Abrest,
corespondent). Ofiţerii tineri ca Valter Mărăcineanu sau Şonţu cad în fruntea
celor pe care îi îmbărbătează. Românii cuceresc reduta Griviţa, dar cu preţul a
peste 2000 de morţi. Victoria lor parţială este sărbătorită de peste 10 000 de
oameni la Bucureşti, împreună cu principesa Elisabeta. Două companii de
vânători români pier. Dar până la căderea Plevnei mai e multă vărsare de
sânge.Sub ameninţarea cavaleriei lui Osman, Ţarul, Marele Duce şi suita fug
peste Dunăre.În septembrie se dă un nou asalt, în frunte cu dorobanţii noştri,
dar şi acesta e respins. Se revine la soluţia propusă de Carol, asediul şi se
aşteaptă întăriri ruseşti. Dar, se porneşte vremea rea şi soldaţii noştri nu
primesc haine de iarnă pentru că bugetul este terminat, ceea ce l-a făcut pe
Eminescu să scrie în Timpul ”Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă
atâta sunt, mulţămită guvernului, goi şi bolnavi. Nici o scuză, nici o
justificare, nici esplicaţie nu ne poate muţămi faţă de această mizerie
vădită”. Căderea Plevnei se va produce numai după sosirea garnizoanei imperiale
ţariste şi după un îndelung asediu, la 28 noiembrie 1877. Contribuţia armatei
române este admirabilă şi de netăgăduit. Generalul turc care a luptat la
Plevna, Valentine Baker Pacha, aprecia că „Nu se poate tăgădui de nici
un istoric militar imparţial că, fără ajutorul forţelor române, întreaga armată
rusă, care lupta la nord de Balcani, ar fi fost inevitabil bătută la
Dunăre”. (p.690, Istoria României, Academia Română, vol VII tom I,
Bucuresti 2003).După căderea Plevnei, armata rusă se îndreaptă spre Adrianopol
şi Sofia, iar cea română spre Vidin şi Belogradcik. Rolul nostru era de a le
ocupa ca zălog până la încheierea păcii, dar Serbia este nemuţumită şi stăruie
să nu se aibă în vedere vreo anexiune românească în această zonă. Ocupării
Vidinului de români i se opune şi Austro-Ungaria.Între timp, ruşii înaintau
rapid spre Adrianopol, ceea ce i-a determinat pe turci să încheie pace la 19
ianuarie 1878.
Tratatele
de pace
Negocierile ruso-turce au loc la San
Stefano, dar reprezentantul României nu este admis. Se recunoaşte independenţa
României şi a Serbiei şi câte „o despăgubire teritorială”, neprecizată însă. În
zadar se apără românii în faţa fostului aliat, Basarabia (aici Cahul, Ismail şi
Bolgrad) este pierdută iarăşi. Disperarea o arată chiar cuvintele lui
Kogălniceanu „Datoria de a scăpa această parte a ţării noastre a fost în mare
parte cauza conspiraţiei armatei noastre contra Plevnei. Marile puteri doreau o
dezbatere europeană asupra condiţiilor păcii ruso-turce, fiecare urmărindu-şi
interesle. Astfel, are loc Congresul de la Berlin (1878), sub preşidenţia
cancelarului german Bismark. De la Europa, românii aşteptau salvarea
Basarabiei, dar diplomaţia română ştia că jocurile erau deja făcute. Numeroase
petiţii româneşti veneau să ne susţină revendicările, dar ele nu coincideau cu
interesle statelor occidentale. Ni se dădea în schimb Dobrogea, Delta Dunării
şi Insula Şerpilor.
