A fost un filozof şi matematician grec,
originar din insula Samos, întemeietorul pitagorismului, care punea la baza
întregii realităţi obiective şi subiective teoria numerelor şi a armoniei. A
fost şi conducătorul partidului aristocratic din Crotona (sudul Italiei).
Scrierile sale nu s-au păstrat. Tradiţia îi atribuie descoperirea teoremei
geometrice şi a tablei de înmulţire, care îi poartă numele. Ideile şi
descoperirile lui nu pot fi deosebite cu certitudine de cele ale discipolilor
imediaţi.
În
domeniul gândirii filosofico–ştiinţifice, un geniu puternic,
speculativ–deductiv ca a lui Pitagora transformă geometria, din artă a
măsurării pământului, aşa cum era cunoscută de egipteni–în ştiinţă deductivă,
demonstrabilă raţional. În acest sens, Pitagora şi pitagoricienii au avut un
rol imens în istoria filosofiei greceşti şi universale. După cum se ştie,
teoria numerelor figurative despre număr ca principiu al tuturor lucrurilor,
evidenţiază tocmai efortul pitagoreic de a apropia geometria de aritmetică şi
de filosofie, de speculaţia filosofică. Numerele nu exprimă doar relaţii
cantitative, deci la pitagoricieni nu este prea clară distincţia dintre
unitatea aritmetică şi punctul geometric - ci şi relaţii calitative. Această
distincţie va fi făcută de Nicomach, poate urmând o sugestie a lui Aristotel,
cum că Monas, unitatea poate fi definită ca substanţă fără poziţie; punct,
stigme, fiind “substanţă cu poziţie”. Poziţie, punct, unitate, iată “treptele”
desprinderii şi ascenderii pitagoricene de corporal spre incorporal. - Că
astfel de idei erau în plină vigoare şi pe vremea lui Platon, o atestă şi
faptul că însuşi Aristotel informează că magistrul său ar fi susţinut, la un
moment dat teoria despre eidos-arithmós, idei–numere, teorie care, posibil,
şi-ar avea sorgintea în doctrina pitagoreiciană de număr ideal, arithmós
eidētikos. În această privinţă, Aristotel are doar parţial dreptate căci în
nici un dialog platonician nu se regăseşte aşa ceva, afară doar de învăţătura
nescrisă, rostită în lecţiile din cadrul Academiei, adică, în ceea ce s-a
numit, ulterior, agrapha dogmata. Pitagora a fost un mare educator şi învăţător
al spiritului grecesc şi se spune că a fost şi un atlet puternic, aşa cum
stătea bine atunci poeţilor, filosofilor (de exemplu, Platon însuşi) şi
comandanţilor militari etc. Educatorul desăvârşit a fost însă chiar ştiinţa
geometriei, ştiinţă deductivă, întemeiată raţional, graţie căreia filosofia,
matematica, muzica, arta au fost reunite într-un tot armonios, iar lumea era
concepută ca fiind guvernată de cauze necesare, raţionale. Filosofia greacă,
spiritualitatea greacă, în ansamblu, poartă pecetea acestei ştiinţe deductive
şi a vecinei acesteia - astronomia. - Graţie lui Pitagora şi pitagoricienilor
se iveşte în acest orizont spiritual, marea idee de cosmos şi armonie care va
duce în plan moral–filosofic la doctrina unor norme ale căii drepte. Metoda,
calea, hodos, dreaptă este necesară a fi întemeiată raţional–deductiv şi în
morală nu numai în geometrie. Oamenii trebuie să ştie că este necesar să
respecte strict anumite norme şi reguli, fără de care viaţa în polisee n-ar fi
posibilă. Pitagora şi pitagoricienii sunt primii sfătuitori ce au arătat drumul
eliberării de povara fluctuantă a opiniilor, credinţelor şi cunoştinţelor
umbroase şi nesigure.
Pe acest
drum se vor ivi mai apoi, alţi drumnici precum Socrate, Platon mai târziu René
Descartes şi încă mulţi alţii. Părerea noastră este că Pitagora şi
pitagoricienii au adus în filosofie o noutate la fel de importantă ca şi
Socrate, numai că acesta din urmă a reflectat cu precădere asupra moralei, iar
ei, asupra existenţei fizice în genere. Însă, nici chiar în domeniul moralei ei
nu ar fi cu mult mai prejos decât Socrate, dacă luăm în seamă că sub înrâurire
orfică, au adimis credinţa în natura sufletului ca distinctă de acea a
trupului. Într-adevăr, Piatogra credea că sufletul este închis în trup ca
într-un mormânt, că asceza este ceva secundar în ce priveşte desăvârşirea
spirituală, că este pur şi nevinovat. Ce ştim însă că zicea Socrate în această
privinţă? Nimic mai mult decât cel pune Platon să spună în dialogul Phaidon: că
nu se ştie în mod cert ce se întâmplă cu sufletul după moartea trupului, că
moartea ar putea fi ca un fel de somn plin de tot felul de vise, că trebuie să
o aşteptăm cu o oarecare curiozitate, deci Socrate se afla într-o îndoială mai
mult decât sceptică.
Pitagora
şi pitagoricienii sunt nu doar iniţiatorii ideilor de cosmos, ordine şi armonie
ci şi promotori stăruitori ai acestora în gândirea şi cultura greacă antică din
cele mai importante şi fecunde perioade. Pentru Anaximandru, pentru Heraclit
chiar, lumea este pleonexie, lucrurile provenind în ordine unele din altele,
cunoaşterea logosului adânc al sufletului fiind de nedespărţit de acţiunea
dreaptă. În toate domeniile cunoaşterii, în matematică, ştiinţele despre natura
vie şi nevie, astronomie, medicină, filosofie gânditorii pitagoricieni s-au
dovedit iubitori şi promotori de idei clare, evidente, prieteni ai
inteligibilităţii pure, dar şi nomophilakţi, veghetori asupra legilor.
Cu toate
că egiptenii îi considerau pe greci “nişte copii” în ale înţelepciunii, ei au
iubit proporţia, ritmul, măsura, finirea, simplitatea tururor formelor şi
structurilor existenţei fizice şi psihice. “Matricea stilistică” a vechilor
greci puternic fecundată de aportul pitagoreic nu implică disproporţionalul,
abnormul, monstruosul, hymalaianul care striveşte, infinirea, aşa cum este în
spiritualitatea indiană antică. Din zorii ei talasieni şi până în crepusculul
bizantin de pe vremea împăratului Justinian, gânditorii greci au ştiut să ţină
o dreaptă măsură, între contemplaţie şi acţiunea practic–morală şi aceasta
chiar, când a trebuit să se confrunte cu orotodoxia creştină, cu gnosticismul
ş.a.
Despre
limba greacă veche şi însemnătatea ei filosofică ce să mai spunem?! era parcă
menită să înlesnească cele mai fine analize şi distincţii logico–filosofice şi
dialectice precum le găsim la Diodoar Kronos din Assos, filosof megaric,
supranumit “prinţul dialecticii” la Zenon Eleatul, căruia i s-a zis
“născocitorul” dialecticii, la Carneade din Kyrene, Arcesilaos din Pitane,
Aristotel, la Chrysipp stoicul despre care s-a spus că era mai presus decât
zeii, în cunoaşterea dialecticii şi încă la mulţi alţii. În acelaşi sens, s-a
afirmat şi despre dialogurile lui Platon, că au creat genul atic în literatura
greacă, graţie frumuseţii şi simplităţii expresiilor.
Măsura, armonia, simplitatea caracterizează şi
zvelta linie a construţiilor arhitectonice, mai ales a templului grec, podoaba
cea mai de preţ a “arhitecturii geometrizate” de pe cuprinsul vechii Hellade.
Profesor,
Lupu Daniel
