COLINDE ŞI URĂRI PE ULIŢELE SATULUI

Prof.inv.primar CRUT PARASCHIVA

Scoala Gimnaziala Nr.1 Saveni,Botosani

“Am căutat în lada mare

                 Şi mi-am pus strai de sărbătoare .

    În căutarea mea ciudată ,

       Eu am găsit ce-a fost odată ,

      Colinde –alese , minunate ,

       De la bunicii mei păstrate .”

   De fiecare dată când traversăm pragul toamnei şi intrăm în fermecătorul ţinut al iernii , zăvoarele ferecate , ce ne-au încătuşat fiinţa , încep să se topească .

   Pentru copii , iarna , “acest cosmos alb sărutând pământul” , este cea mai aşteptată perioadă a anului . Când sărbătorile vin , bucuria este negrăită atât pentru copii , căt şi pentru ceilalţi , care , fie numai pentru câteva clipe redevin ei inşişi copii . Toţi ne adunăm în jurul focului din vatră , cu gândul la anii copilăriei .

   Crăciunul vine cu iz de brad , de mere coapte , de vin fiert şi pâine scoasă din cuptor . 

   Cu toţii   suntem copleşiţi de bucurie , de speranţă , după care toţi aşteptăm câte ceva –fie un dar sau un gând bun , fie un dram de iubire sau de pace , fie binecuvântarea cerului

   Vestea naşterii lui Iisus Hristos este o veste minunată , cum se miră îndeobşte colindătorii , petrecută în Beethleem ; nu este vorba de o naştere oarecare , căci însuţi fiul lui Dumnezeu , unul din Treime , îmbracă astăzi trupul omenesc , venind printre noi pentru a ne aduce de SUS mesajul vieţii veşnice . Această veste minunată , reeditată în fiecare an cu aceeaşi fericită emoţie , are darul de a înnoi sufletele acelora care sunt în stare s-o audă şi de a le îndrepta privirea către cer . Fiecare iarnă ce vine aduce în suflet nostalgia copilăriei , plină de farmecul colindelor cântate odinioară împreună cu părinţii şi bunicii şi pe care le păstrăm cu sfinţenie , dăruidu-le mai departe tuturor copiilor .

   Nicio sărbătoare nu ne adună în jurul vetrei părinteşti ca Naşterea Domnului .

   În această zi copiii sunt mai aproape de părinţi , părinţii sunt mai aproape de copii şi cu toţii suntem mai îngăduitori , mai iertători . Totul este alb şi curat atât în casă cât şi în inimă . Bătrânul Crăciun ne învaţă să nu tulburăm zâmbetul , nici somnul căci Pruncul Iisus  ne vesteşte pacea .

   Crăciunul aduce cu el obiceiul colindatului , mersul cu steaua  pentru a vesti naşterea Domnului . În săptămâna dintre crăciun şi Anul Nou  se merge cu ursul , capra , jienii , mascaţii , irozii etc. Sărbătorile lunii decembrie pregătesc , prin obiceiuri şi acte rituale , ca : Moş Nicolae , Ignatul porcilor , Moş Ajun , Moş Crăciun , Sorcova , Pluguşorul, sfârşitul şi începutul anului calendaristic  .

   Mi-amintesc şi acum cu profundă emoţie cum tihna pâlpâia în cămara îmbelşugată cu cărnuri , şuncă afumată , caltaboşi , şorici şi cârnaţi . Iar peste toate acestea din bucătărie mă ademenea mirosul îmbietor de cozonaci calzi şi pufoşi copţi de mama mea .

   Cum se colindă pe la noi ? Urătorii (copii şi tineri) pornesc cu colindatul cu câteva zile înainte de Crăciun . Ei umblă de-a lungul uliţelor şi intră în curţile gazdelor . Colindătorii sunt primiţi fiindcă urările lor aduc sănătate , belşug , noroc şi fericire gazdei  care îi primeşte . Aici colindă la fereastră sau în faţa uşii . Unele gazde îi invită în casă şi îi servesc cu colindeţe calde şi vin fiert . Totdeauna colindătorii sunt răsplătiţi cu mere , nuci şi colaci , deoarece acestea reprezintă ofranda din întâele fructe şi grâne . Ele sunt încărcate cu puteri speciale între care primează cele care asigură belşugul şi sănătatea .

   Urătorii îşi pun darurile primite în trăistuţe , pe care nu le uită niciodată . Din păcate , mai există şi câte un om rău cu inima îmbrobodită de zgârcenie , care refuză colindătorii şi îi întâmpină cu înjurături şi formule de nepoliteţe  . Colindătorii , în schimb , însemnează gazda nepoliticoasă mânjidu-i poarta cu noroi . În felul acesta , se face cunoscută neospitalitatea gazdei răuvoitoare , în lumea satului .

   Există Moş Crăciun ? Iată întrebarea pe care fiecare copil , mai devreme sau mai târziu, o adresează celor din jur . Cum să nu credeţi în Moş Crăciun ? Nimeni nu-l vede dar asta nu înseamnă că nu există Moş Crăciun .Ce ne-am face noi fără poveştile cu zâne ? Ar avea acelaşi farmec copilăria ? Câte minuni , care nu se văd , există pe lume !

   Pornind de la “Legenda lui Moş Crăciun “ , prin imaginile care au însoţit expunerea , copiii au cunoscut condiţiile vitrege în care este născut Domnul Iisus Hristos , înţeleg că odată cu naşterea Domnului , pe cer apare o stea şi de aceea , în ajunul Crăciunului , copiii merg cu steaua din casă în casă . Povestindu-le “Cei trei magi de la răsărit” şi “Irod împăratul cel rău” , copiii îşi însuşesc  activ şi conştient conţinutul unor colinde ca : „Astăzi s-a născut Hristos „ , „ O ce veste minunată ” , “Am plecat să colindăm” , „Steaua sus răsare „ ş.a  După ce le-am făcut cunoscute obiceiurile de iarnă legate de colinde , le-am spus „Povestea bradului de Crăciun” , pentru a-i introduce în atmosfera pregătirii pomului de Crăciun . Copiii pregătesc podoabe , împodobesc bradul , şi pavoazează sala de grupă în ton cu sărbătoarea aşteptată , Crăciunul .  

    Un alt prilej de colindat pentru copii îl reprezintă Sărbătoarea Anului Nou . Cu această ocazie copiii merg cu pluguşorul şi sorcova . Pluguşorul este un vechi obicei agrar .  …Urarea este un poem în versuri , cu întâmplări hazlii şi vorbe de duh , care reprezintă succesiunea muncilor agricole de la aratul ogorului şi până la coptul colacilor . Urarea pluguşorului este însoţită de buhai , clopoţei , tălăngi  fiind pregătită şi prezentată cu mare fast de grupuri de copii şi flăcăi . Lumea satului vede apropierea noului an ca pe un simbol al perpetuării vieţii , al renaşterii şi al recoltelor bogate . Toţi locuitorii devin gazde şi oaspeţi , colindători şi colindaţi . Copiii , grupaţi în cete , aşteaptă nerăbdători să pornească pe uliţele satului , pe la casele gospodarilor , pentru a le aduce urări de An Nou

   Cuvântul “Sorcova” vine din limba bulgară “surov” , care înseamnă verde ,  fraged .

   Aceasta , se pregăteşte cu câteva zile înainte , din ramuri de măr înmugurite , prinse intr-un mănunchi de lână colorată . Locul crenguţelor a fost luat de sorcova confecţionată dintr-un băţ în jurul căruia se împletesc flori din hârtie colorată . Copiii se opresc din casă în casă , sorcovesc pe rând gazdele , recitându-le formulele de urare  . Darurile primite sunt : covrigi , nuci , colaci , mere şi bani pe care le pun cu adâncă mulţumire în traista pregătită de acasă . Din loc în loc , unele gazde cer copiilor să le sorcovească şi vitele , ştiind că urările urmează să le sporească numărul de vite lăptoase şi sănătoase .

   An de an ţara este un colind magic , ţesut din firele trainice ale folclorului românesc , care ne îndeamnă să fim mai buni , mai cinstiţi , mai harnici , cu sufletul ca pâinea caldă , plămădit din omenia şi ospitalitatea românească .

         “Când dulce colinde cad ,

Simţim nevoia vie

        De-o casă , de un brad

                                                           Şi de copilărie “

                                       A. Păunescu

 

  Primiţi , deci , în casele dumneavoastră colindătorii şi preţuiţi duioasele lor colinde !

BIBLIOGRAFIE

   Alexandru Vidu –Folclorul copiilor , Bucureşti 1999 ;

   Simion Florea Marian –Legendele Maicii Domnului , 1994 ;

   Larisa Băzăvan –Colind şi suflet românesc , Ploieşti 2007 ;    

PREŞCOLARII ŞI DATINILE ŞI OBICEIURILE POPULARE DE IARNĂ

PROFESOR  ÎNVĂŢĂMÂNT PREŞCOLAR  COJOCARU MONICA

GRĂDINIŢA  CU PROGRAM  PRELUNGIT NR.23 BOTOŞANI

            Folclorul este o sursă  inepuizabilă de trăiri, de îmbogăţire sufletească, iar în grădiniţă trebuie cultivat mai ales folclorul local, pentru a-l păstra şi a-l transmite mai departe.

Obiceiurile şi datinile de iarnă îi familiarizează pe copii cu elemente de folclor contribuind astfel la dezvoltarea dragostei pentru arta populară, le educă gustul pentru frumos şi armonie. Obiceiurile de iarnă au valenţe artistice şi sensuri umane, dar şi  religioase fiind străbătute de optimism. Copiii învaţă şi înţeleg  universul satului românesc, reuşind să aprecieze aşa cum se cuvine şi să preţuiască profunzimea obiceiurilor practicate.

Între comorile neamului românesc, datinile şi obiceiurile populare de iarnă sunt îndrăgite şi practicate şi de preşcolari: colindă, pluguşor, sorcovă, semănat, steaua,dansul căiuţilor,  teatru etnofolcloric (jocul caprei, jocul ursului) etc.

Obiceiul Steaua se întâlneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi. Copiii învaţă şi cântă cu multă plăcere versuri laice sau  versuri religioase : „Steaua sus rasare”; „În oraşul Viflaim”; „Trei crai de la răsărit”.

În Ajunul Anului Nou, în Moldova, se merge cu pluguşorul. Urarea de pluguşor este defapt un adevărat poem care descrie practicile agrare,  muncile agricole, dar recurgând la elemente fantastice, fabuloase. Copiii, îmbrăcaţi în costume populare, cu clopoţel şi traistă,  fac urări de bine, sănătate şi belşug Urătorii sunt răsplătiţi de păriţi cu colaci, mere sau nuci.

            Cel mai îndrăgit moment al serbării este Dansul căiuţilor. Este un dans jucat de 8 băieţi, în perechi, un dans frumos, spectaculos, cu o muzică ritmată şi cu costume şi măşti deosebite.Căluţul este confecţionat din lemn îmbrăcat în pânză albă, cu căpăstru de piele, ornat cu clopoţei şi mărgele. Deasupra capului este o coroană din trei rânduri de  motocei coloraţi.Băieţii care interpretează dansul căiuţilor sunt îmbrăcaţi cu tunici, iţari, fustă albă, iar în picioare au cizme negre.

Jocul caprei (omorârea, bocirea, înmormantarea, învierea) este un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, succesul recoltelor şi sporîn casă.

Jocul caprei este un pretext pentru una din tradiţionalele manifestări artistice, prilej de etalare a unor frumoase podoabe, covoare, prosoape, în culori vii, stridente, pentru înveselirea părinţilor şi pentru urări bune cu prilejul anului nou. Celelalte personaje (căpitanul, ciobanul, ţiganul, baba, moşul) prin strigăte, chiote, mişcări caraghioase măresc nota de umor şi veselie. Capra joacă după fluier, versurile sunt satirice, muzica antrenantă.

Jocul ursului este sprinten, energic, animat de intervenţia ţigăncii care îl provoacă pe urs şi-i face pe părinţii spectatori să râdă.

Pentru buna desfăşurare şi practicare a acestor obiceiuri, rolurile sunt stabilite cu mult timp înainte.Se fac repetiţii cam 3 săptămîni, într-o atmosferă de sărbătoare şi de veselie care precede serbarea propriu-zisă.

Costumele, măştile sunt confecţionate/recondiţionate cu ajutorul copiilor şi chiar al părinţilor care se oferă voluntari. In cadrul sărbătorilor de iarnă sunt folosite pentru confecţionarea recuzitei materiale diverse: bucăţi de stofă strident colorată, bumbac, lână, ciucuri, clopoţei, insigne, mărgele, blană de urs, iepure, păr de capră, piele, hârtie colorată, conuri de brad, fasole, pene, fulgi, pănuşi de porumb.

Datinile şi obiceiurile populare de iarnă dispun de valenţe formative multiple vizând memoria, imaginaţia, gândirea, spiritul de observaţie, dar şi deprinderile psiho-motorii.

            Grădiniţa trebuie să fie primul element care să conştientizeze copilul despre valorile creaţiilor populare ce depozitează tradiţie, obiceiuri  şi artă. Pentru a ne păstra identitatea şi valorile autentice copiii trebuie, de la cea mai fragedă vârstă, să cunoască nemijlocit şi să practice cu plăcere şi bucurie datini şi obiceiuri româneşti.

Bibliografie

Andriescu, Silvia- „Teatru folcloric şi jocuri de căiuţi în judeţul Botoşani”, Editura Axa,       Botoşani, 1997;

Agrigoroaiei, E., - „Din legendele Botoşanilor”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1991.

Folclorul datinilor, credinţelor şi obiceiurilor

Prof.înv.preşc.CIOBANU CAMELIA 

Şcoala Gimnazială Nr.1 Săveni/ 

Grădiniţa cu P.P.Nr.4 Săveni,Botoşani 

Prof.itinerant Achilăriţei Maria 

Liceul Tehnologic Special “Sf. Stelian” 

Botoşani 

“Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.” 

Lucian Blaga 

Ca manifestări spirituale , datinile , credinţele şi obiceiurile şi-au pierdut , în evoluţia lor , sensul originar mitologic sau mistico-religios, ele devenind astăzi mărturii ale unei continuităţi de trăire , venerabile tradiţii păstrate pentru parfumul lor arhaic. 

Consemnăm în cele ce urmează câteva dintre aceste manifestări identificabile la Drăguşeni , fără orgoliul realizării unei culegeri folclorice exhaustive. 

Anul Nou , “festum incipium” la strămoşii noştri romani sărbătoare cu belşug de bucate, petrecere şi urări de sănătate şi prosperitate pentru anul ce urmează. Obiceiurile , ceremoniile şi ritualurile ce se desfăşoară cu acest prilej îşi au originea în ceea ce la români se numea duodicessimo , cu serbări închinate zeilor Saturn(Saturnaliile) şi Ianus (Calendele lui Ianuarie). Aşa au ajuns pe meleagurile noastre obiceiurile din sărbatorile de iarnă , pluguşorul şi jocurile cu măşti , îmbogăţite cu creaţii folclorice româneşti , dăinuind de veacuri şi aşteptate an de an cu multă bucurie şi la Drăguşeni. 

Cu săptămâni înainte , începe agitaţia de pregătire : alcătuirea formaţiilor , confectionarea măştilor şi costumelor , distribuirea rolurilor şi a strigăturilor ce se vor rosti în timpul jocului , desemnarea urătorului şi a muzicantului. Toate amănuntele de recuzită şi regie sunt anticipate şi pregătite pentru ca spectacolul să fie cât mai reuşit şi mai antrenant pentru gazdele care aşteaptă cu nerăbdare. Se fac repetiţii , se învată jocul măştilor după cantec, însoţit de ţignal şi talgere. Căndva flacăii îşî alegeau „calfele” – doi-trei tineri liberaţi de armată – care organizau „giocul” (hora) din timpul sărbaăorilor şi „plugul cel mare” din seara Anului Nou. Astăzi , cand au mai rămas puţini tineri în sat , frumosul obicei cu hora a dispărut. 

„Uratul” incepe din ajunul Anului Nou foarte devreme . Se pornesc mai intai cei mici, inca inainte de amiază ; altădată erau întovăraşiţi câte doi şi mai mulţi , formând un „pluguşor” cu un urător , iar darurile primite (colăcei,nuci,mere sau bănuţi) se împărţeau între componenţii grupului , acum umblă în cete, ura fiecare şi-şi primesc darul (în bani, colăcei nu se mai fac). 

Cum se înserează apar uratorii mai mărişori în cete sau „benzi” cu căiuţi, capre,nunta etc., mascaţi care mai de care de nerecunoscut. 

Mai pe înnoptate se porneşte şi plugul cel mare al flăcăilor , aşteptat mai ales pe la casele cu fete de măritat, la rude şi la oamenii de vază ai satului.Intrucât zăbovesc mai mult pe la case, feciorii nu reuşesc să termine traseul decât a doua zi după amiază. Intr-un târziu se iau cu uratul pe la rubedenii şi gospodarii mai tineri , unii mascaţi spre a nu fi recunoscuţi imediat. Sunt poftiţi în casă şi îndemnaţi la masa plină de gustări şi băuturi anume pregătite. 

Incepând din preajma miezului de noapte , întreg satul este cuprins de o veritabilă euforie sonoră, cu voci de toate nuanţele însoţite de clopote , ţignale , tălăngi , pocnete de bici , muget de „buhai” si muzici. 

Aproape toate urăturile rostite la fereastră de cei mici si de cei mari , evocă muncile agricole – reminiscenţe ale unor străvechi rituri agrare – ori povestesc în versuri fapte de vitejie din istoria neamului sau unele alcătuiri spirituale , pline de haz. 

În mod obişnuit urăturile încep printr-o oprire imaginară a plugului tras de 2 , 4 sau „12 boi bouleni , /în frunte tintatei ,/ cu coarnele răsucite / şi cu aur poleite”. Urătura îşi urmează şi astăzi firul tradiţional cu aluzii istorice . „Aho,aho,aho … Copii si fraţi/ Staţi puţin şi nu mânaţi / lângă boi v-alaturaţi / Şi cuvântu-mi ascultaţi: / S-a sculat mai an/ Bădica Traian / Pe ochi negri s-a spălat / Părul şi la pieptănat / Şi-a-ncălecat pe un cal / Cu numele de Graur / Cu şeaua de aur/ Cu frâul de mătasă , / Cât viţa de groasă. / El în scări s-a ridicat , / Peste câmpuri s-a uitat , / Ca s-aleagă un loc curat , / De arat , de sămănat…”. Se înşiruie etapele lucrărilor agricole pana la coptul colacilor şi împărţirea lor la pluguri . Textul este tipic , cunoscut în toată Moldova sub mai multe variante . 

Alte urături încep cu : „Bună seara gospodari ca dumneavoastră! / Hodiniţi şi de-afară nu gândiţi / Că suntem şi noi osteniţi / Ca de când a înserat, / Multe case am colindat ,/ Da nu-aşa mândre şi frumoase / Cum sunt ale dumneavoastră ” dupa care urmează : „Puneţi capul la perdele/ Ş-ascultaţi vorbele mele…” se continuă cu textul urăturii însoţit de clopot şi pocnete de bici , uneori şi din cântul unui acordeon. La casele cu fete urătorul poate începe şi sub forma unui dialog(cu un coechipier aflat alături) : - „Bună seara doamnă gazdă!Ma-i lasa sa trag o brazda ? ” – „Da de ce nu mai băiete ,/ Vino-n casa ca am fete! / Fetele-s de măritat / Şi băieţii de-nsurat…”. 

Unele urături includ referiri satirice la adresa unor tineri certaţi cu munca : „Fetele din sat la noi / Nu prăşesc la păpuşoi ; / Lasă sapa pe ogor/ Şi pleacă la televizor : Ba e muzică uşoară, / Ba un meci cu altă ţară , Ba le cântă Dolănescu / Marcă gol Dudu Georgescu , / Şi aşa se face/ Ca la câmp nu le mai place”. Altă variantă pune in evidenţă lenea : „Măi Marie , Mărioară/ Eşti frumoasă domnişoară;/ Dar cum dracu să nu fii / Dacă tu la câmp nu vii. / Mama pleacă la prăşit , / Tu rămâi în pat dormind / Şi când soarele-i sus pe deal , / Tu scoţi capul din ogheal / Si te plimbi în papuci, / Dar la câmp nu te mai duci.” 

La fel de vehement sunt satirizaţi tinerii cu o comportare şi o ţinută improprie cadrului rural: „Fetele din sat la noi / Umblă după mode noi / - Fă-mi tăticule şi mie / Poşetă şi pălărie ; / Vinde porcul din ocol , / Şi îmi i-a Alen Delon ! / Ce să facă bietul tată? / Pe Grivei de la ochit , / Ia pus pielea la dubit / Si şi-a pus în gând să facă / O poşetă pentru fata . / I-a pus şi-un buzunărel / Şi-o codiţă de purcel ; / Şi când s-a gătit copila / Era nalta cât camila / Cu pantofii cu toc înalt; / Parcă-i capră pe asfalt ./ Şi-a mai dat şi cu parfum , / De nu poţi merge pe drum”. 

Nici pe flăcăii satului contemporan nu-i cruţă urătura satirică : „Foaie verde trei scaieţi ,/ Să vă spun şi de baieţi : / Că sunt mari şi sunt isteţi ; / Nu e nuntă , nu e bal , / Să nu facă ei scandal./ După ce se bat ca dracii, / Vin cu toţii să se-mpace./ Merg o luna , doua-n ţară, / Şi se-ntorc cu geanta goală. / Şi îşi lasă nişte plete / De nu-i deosebeşti de fete/ Pantalonii evazaţi , / Din vreo trei metri pătraţi , / Poartă toc italian / S-aibă mutră de golan”. 

Urătorii sunt aleşi dintre cei cu dicţiune clară şi cu glas puternic ; unii , cunoscuţi in localitate , sunt mai dinainte angajaţi , cu plată aparte , de către formaţiile mai mari. Toţi urătorii , mari şi mici , îşi leagă busuioc la clopot , în credinţa că le aduce noroc. 

Căiuţii constituie formaţiunile cele mai numeroase , obiceiul atestând dragostea ancestrală a românului pentru acest frumos şi inteligent animal. Masca este confecţionată din lemn , îmbrăcată cu pânză albă şi împodobită cu oglinzi , panglici şi laneturi colorate. Gâtul caluţului este fixat la centura purtătorului , iar la spatele lui o veşcă de sită formează crupa calului , de care atârnă coada. Purtătorul caluţului este costumat cu o bluză sau pulover de culoarea roşie şi o fustă albă (un cearşaf) ; pe cap poartă căciulă sau chipiu cu panpon . Peste umeri şi la picioare pune zurgălăi , şi în gură un ţignal din care fluieră tot timpul jocului. Formaţia cuprinde unul până la patru căiuţi , un urător , unul care bate talgerele , unul-doi „ofiţeri” şi alte personaje mascate precum şi un muzicant. Prin sat umblă şi formaţiuni mai mici cu un caluţ şi un urător , ba chiar şi un singur purtător de caluţ , care dansează după sunetul ţignalului , fără urător. 

Jocul cailor se desfăşoară după o melodie anume ; când sunt doi sau patru ei joacă in rond şi fată in faţă , uneori însoţiţi de o comandă rostită de un jucător ori de toţi în cor : „Foaie verde baraboi / Şi-nainte şi-napoi . / Foaie verde minte creaţă , / joacă caii faţă-n faţă . / Foaie verde bob de linte , / Să jucăm ca mai-nainte. / Foaie verde lemn sucit , / Calul meu a nebunit . / Foaie verde iarba deasă , / Intră calul meu în casă . / Foaie verde iarbă rară , / Iese calul meu afară; / Iese calul supărat , / N-a băut nici n-a mâncat”. 

Capra este , la Drăguşeni, o mască purtată de mai puţine formaţii şi nu prezintă interesul şi atracţia de care se bucură căiuţii , cu care de obicei nu intră in bandă. 

Masca , confecţionată din lemn , îmbrăcată cu pânză ori cu blăniţă de ied , are maxilarul inferior mobil încât , tras de sfoară , poate „clăpăni” in ritmul jocului . In frunte i se fixează o oglindă si corniţele-i sunt împodobite cu panglici colorate. 

Capul este montat pe un baţ şi mânuit de purtătorul , care stă aplecat sub un cearşaf , simulând corpul caprei . Altădată , corpul era acoperit de un ţol pe care se coseau spice de stuf închipuind asfel blana roşcată . Capra este însoţită de un „bătrân” , stăpânul ei care bate şi talgerele , de un urător şi un instrumentist , la fluier , vioara sau acordeon – ori măcar o muzicuţă – care cântă o melodie specifică. Uneori , între mascaţi există şi un „negustor” care se face a cumpăra capra ; dialogul lor este presărat cu glume care stârnesc hazul . Jocul caprei are un ritm ţopăit , însoţit şi de strigături : „Capra mea-i din Drăguşeni / Şi-i hrănită cu strujeni ./ Cu strujeni şi cu tărâtă,/ Are lapte cât o maţă , / Vai săraca capra mea / Ce-ar mânca şi ce-ar mai bea / Gospodaru-i om de treaba ,/ Nici cu una nu ne-ntreabă”. 

Către sfârşitul lunii decembrie şirul obiceiurilor noastre de peste an se încheie cu cele legate de sărbătoarea Naşterii Domnului – Crăciunul , cu colinde cântate la fereastra şi cu vestitoarea stea purtată de copii. In ultimele decenii , aceste frumoase şi creştineşti obiceiuri combătute furios de propaganda ateistă , au fost înăbuşite dar nu uitate , ca dovadă că ele au reînviat imediat după revoluţia din 16-22 decembrie 1989 , când peste tot in România s-a revenit la libera sărbătorire a Crăciunului. 

BIBLIOGRAFIE: 

1.Drăguşeni-500,Editura „Glasul Bucovinei,Ortansa şi Aristotel Crâşmaru,1992”; 

2.Revista Învăţământul Preşcolar 3-4/2006.

DRĂGUȘENI ÎNTRE TRADIȚII ȘI CONTEMPORANEITATE

    

                                                       EDUCATOARE DOINIȚA ROMAN

                                                       GRĂDINIȚA NR.1 STRUCTURĂ A

                                                       ȘCOLII GIMNAZIALE,,ARISTOTEL CRÎSMARU 

                                                       DRAGUȘENI/JUD.BOTOSANI

OBICEIURI DE IARNA

Una dintre preocupările oamenilor de-a lungul vremii a fost arta  sub diferite forme de manifestare.Și în artă, ca și în știința,tradiția nu-și poate asuma autoritatea absolută și nu poate exprima tot ce gândește astazi omul,ce simte și ce dorește.Arta dezvoltă sentimentul libertății,atât prin actul creator,cât și prin cel de receptare.Ca manifestări artistice existente pe meleagurile tuturor zonelor țării noastre,obiceiurile de iarnă aduc un plus de valoare locurilor si societăților din toate timpurile.

    Ca trecător prin existența satului Drăgușeni,am încercat să mă atașez de obiceiurile si tradițiile locuitorilor.Din poveștile bătrânilor am aflat de prezența unor manifestări spirituale,obiceiuri,credințe,datini care si-au pierdut in decursul timpului din originalitate.

   Obiceiurile de iarna ale drăgușenenilor sunt plugușorul și jocurile cu maști,îmbogățite cu creații folclorice romănești.În fiecare an ,din 15 decembrie ,încep pregătirile .Întâi se aleg grupurile de urători(de regulă sunt formate din rude,vecini sau prieteni),apoi îsi angajează unul sa mai mulți  instrmentiști( acordeonist, viorist ,toboșar, trompetist,etc.).Odata formată ceata se trece la alegerea textelor,care ,de regulă, sunt transmise de la o generatie la alta,simplificate sau modificate în funcție de vărsta urătorilor,uneori.Se trece la confecționarea sau procurarea măștilor,a recuzitei.Pe vremuri,cănd în sat existau mai mulți tineri,întâlnirea se facea la horă.Hora(un dans pe nume ruseasca se desfășura pe un teren viran din mijlocul satului si avea rolul de a aduna la un loc fete si băieți,în ideea creării unor legături mai trainice.Astfel,fata care era invitată la joc de un anume băiat, avea datoria ca la Anul Nou când acesta venea cu plugul sa-i dăruiască un colac mare.Acesta era punctul de plecare într-o prietenie mai lungă,chiar căsătorie.Tot la horă se formau si grupurile de colindatori.Acum se adună la casa unuia dintre ei și încep pregătirile.

În aceasta perioadă preotul,cu dascălul si pălimarul însoțiți de un grup numeros de baițti umblă din casă în casă si vestesc Nașterea Mântuitorului.Ei sunt răsplătiți cu dulciuri si fructe și au rolul de a-l înștiința pe gospodar prin strigarea nihoho de faptul că se apropie preotul. În fiecare casă sunt pregătite pe masa ;coliva,colac sau faină,nuci,mere,care se vor împărți copiilor.

       De Crăciun copiii pâna pe la 14 ani umblă cu steaua sau colindul.Când am venit în sat(1980) se colinda în prima zi de Crăciun,acum,când copiii au înțeles când trebuie vestită Nașterea lui IIsus, umblă în Ajunul. Nasterea lui IIsus este o sărbătoare înalțătoare,care umple sufletul românului,și al românilor din Drăgușeni de bucurie,de retrăire spirituală.Glasurile copiilor umplu văile cu,,Steaua sus răsare’’;,,Am plecat sa colindăm’’sau, cate un grup de colindatori din clasele mai mari cu:,,Din an în an’’;Deschide ușa creștine’’.Dupa cum se observa la colinde nu se mai cantă numai cele specifice zonei,ci cele care care sunt mai melodioase sau au versurile cu un mesaj mai puternic.

Gospodinele pregătesc casa(se face curățenie în profunzime),gătesc fel de fel de bunătați,cum îi stă bine romănului la zi de sărbatoare:răcitura de porc,de curcan,sau de

cocoș,sărmăluțe,cărnați,șuncă,friptură;cozonac,dulciuri de casă sau cumpărate,toate pe alese.Masa va fi încarcată cu de toate.Nu vor lipsi nici fructele ,autohtone sau din import,care vor da culoare si vor împodobi masa.si ,bineinteles, o sticlă de vin roșu,specific zonei.

În prima zi de Crăciun,credincioșii merg la biserică.Bătrâni,tineri,copii,bărbați si femei sunt încântați  în fiecare an de darurile părintelui Manoliu,care a facut o tradiție din a oferi câte un dar fiecarui enoriaș ce intră în Casa lui Dumnezeu în această zi.

Nu sunt uitati nici cei nevoiasi din localitate ,care se pot bucura de marea sărbatoare grație unor oameni cu sufletul mare.În toate zilele la biserică se cantă colinde.

Urmeaza Anul Nou.Uratul începe devreme.De pe la ora 10 se aude câte un clopoțel care însoțește glasul unui copil,desprins, parka, din poveștile lui Creangă:,,Aho,aho copii și frați’’sau,,Moș Vasile ,moș Vasile /Ce mai faci cu-atâta pâine/Dă-mi și mie-un colăcel/Că sunt tare mititel/Dă-mi și-un păhăruț de vin /Pân’la anul nu-ți mai vin’’

       Dacă în muzică,literatură,pictură textele și-au schimbat mesajul,l-au adaptat lumii contemporane,textele plugușorului,mai ales pentru copii,nu au suferit mari schimbări.Cu mulți ani în urmă urătorii erau răsplătiți cu calăcei,nuci,mere si bănuti,care erau împărțiți în interiorul grupului sau îsi primea fiecare partea lui.Acum acest obicei s-a pierdut.Urătorii primesc bani,dulciuri sau fructe.Cum se trece de ora 2 încep să apară urători mai mari,organizați în cete sau benzi cu capre,urși,căiuți.În aceste grupuri se alege un urător,de regulă cel care are o dicție mai bună,iar ceilalți au roluri foarte bine definite:unul joacă ursul/capra/caluțul;altul bate toba sau trage sfoara la un instrument numit buhai, ori cântă la alt instrument.Aceste obiceiuri și-au păstrat modul de organizare,textele,însa nu se mai confectionează măștile și costumele din blană de animale.Acum se gasesc în comerț ținute care pot fi adaptate cu mai multă ușurința.La pregătirea lor(îmbracat,machiat/mascat) se adună și fetele,care au rolul de a înveseli atmosfera.Mai spre seară apar și pluguri mai numeroase formate din flăcăi,așteptați pe la casele cu fete sau pe la rude.Aceștia sunt invitați și în casă, unde se și dansează și sunt serviți din bunătațile pregătite de gospodine.Uneori nu reusesc să viziteze în noaptea de Anul Nou pe toți cei pe care si-i propun și termină abia în ziua de Sf. Vasile ,dupa amiază.Momente importante și impresionante sunt acelea când în orașelul din apropiere,la Săveni,se adună pluguri,benzi,grupuri de urători din toate localitațile din jur în fața primăriei și își prezintă cu artă si măiestrie programul.De asemenea întâlnirile dintre2-3 pluguri mai mari crează și pentru trecători momente inedite.Mascații se salută în felul lor,fac tumbe prin zăpadă,joacă.

Spre miezul nopții credincioșii se întâlnesc din nou la biserică pentru TD-umul de Anul Nou.Tot satul este în mișcare:unii umblă să felicite pe cei ce se numesc Vasile,alții cu uratul ,altii își petrec Revelionul în câte un local sau pe la rude/prieteni.Din toate părțile rasună clopoței,tobe,tălăngi,pocnete de bici, muget de buhai.

Cei ce se afla la biserică, servesc dupa slujbă un pahar cu vin sau șampanie în curte;din loc în loc,pe la unele case se aud pocnete de artificii,se cânta,,Mulți ani trăiască!’’Temele textelor ce însotesc urăturile au origini diferite,asa cum se afla în toată România.

Unele sunt cu tendință istorică,,S-a sculat mai an /Bădica Traian’’;altele sunt inspirate din muncile agricole,ocupație de bază a locuitorilor:,,Bună seara gospodari/Gospodari si gospodine….’’;,,Bună seara doamnă gazdă…’’;,,Măi Mărie,Mărioară/Esti frumoasă domnișoară/Dar cum dracu să nu fii/Dacă tu la câmp nu vii/Mama pleacă la prășit/ Tu rămâi pe pat dormind…”.Unele urături sunt ușor satirice,reliefând comportamente ale gazdei:,,Fetele din sat la noi/Umblă dupa mode

noi..’’;sau,,Foaie verde trei scaieți/Să vă spun și de băieți/Nu e nuntă,nu e bal/Ca să nu facă scandal…’’.Satirizate sunt si unele personaje cu funcții importante din localitate .

       Cele mai multe formații(grupuri )de urători sunt însoțite de căiuți,aici fiind inclusi si copii mai mici.Obiceiul evocă dragostea nemarginită a românului  pentru acest animal-calul.Căluțul este confectionat din lemn,învelit în pânză albă ,pe care sunt prinse panglici colorate.La cap este împodobit cu oglinzi în loc de ochi,cu cănăfiori din lâna colorată în loc de coamă.Gâtul este confecționat dintr-un băt lung ce se fixează în cureaua celui ce-l joacă.La spate o vescă din sită formează crupa calului, de care atarnă coada.

Cel ce poartă călutul este îmbracat cu bluză roșie,fustă albă,căciulă împodobită cu bandă roșie pe cap,iar la piciare sunt legați clopoței.Cu câțiva ani în urmă în picioare erau opincuțe,acum s-a renunțat.Plugul aduna între 1 si 4 caiuți,un urător,ofițeri,un  instrumentist (poate fi si muzicuța) și nu lipseste fluierul,care însotește ritmul jocului.

 Dansul constă în așezarea fată în fată:,,Foaie verde baraboi/Și-nainte sși-napoi./Foaie verde mentă creață,/Joacă caii fată-n față./Foaie verde lemn sucit,/Calul meu o-nebunit./Foaie verde iarbă deasă /Intră calul meu în casă./Foie verde de negară/Iese calul meu afară;/Iese calul supărat/N-a băut si n-a mâncat.’’

Obiceiul cu capra este mai puțin întâlnit în Drăgușeni.Este confecționată tot din lemn,îmbracată în pânză.În frunte i se pune o oglindă,iar cornițele sunt împodobite cu fire colorate.De obicei capra este însoțită de talgere în care se bate,un urător și un muzicant.Uneori există și un negustor care are rolul de a negocia cumpararea caprei.Jocul constă in efecturea unor  sărituri si strigături:,,Capra mea-i din Drăgușeni/Și-i hrănita cu strujeni/Cu strujeni și cu tarâța/Și dă lapte cât o mâtă./Vai săraca capra mea/Ce-ar manca si ce-ar mai bea/Gospodaru-i om de treabă,/Nici cu una nu ne-ntreabă.’’

Jocul ursului este un obicei care a dispărut într-o perioadă dni Drăgușeni,dar a reapărut în anii de după revoluție.Masca este confecționată din blană(un cojoc pus pe dos),un cap de urs.Banda este compusă din ursar,,un urător,un toboșar și cțtiva mascțti care au rolul de a produce haz în gospodariile vizitate, prin îmbrăcamintea rufoasă și machiajul de pe fată.

Un alt obicei este nunta,un obicei preferat de tineri.Din rândul participanților nu lipsește mireasa împodobită ca la o nuntă adevarată.,mirele,nunii,vorniceii,druștele,1-2 ofițeri,un turc,fiecare purtând costume adecvate.Alaiul este însotit de muzicanți.În timp ce se cânta nunta joacă în curte,rostind versuri în cor:,,Sus în gura podului/Șade fata omului/Și dă apă la ghițai/Și gurița la flăcăi/Și dă apă la cârlani/Și guriță la golani;/Și dă apă la berbeci /Și guriță la moșnegi…/Am avut si eu o boală/Sa-mi cânte Marcel Budală,/Din acordeonul lui/Sârba Drăgușeniului…”Aici este vorba și de obiceiul de a oferi colacul dulce baiatului care a scos-o pe fată la jocul numit ruseasca ,din ajunul sărbatorilor.Obiceiul nu se mai tine,acum tinerii merg la discotecă.

În prima zi din noul an copii care au dormit noaptea merg cu semănatul,obicei vechi la românii din toate colțurile țarii.Mai târziu merg și adulții cu semănatul și cu urări de început de an pe la rude și prieteni.Bucuria sărbătorilor de iarnă se încheie după Botezul Domnului,sărbatoare când se face slujba în curtea bisericii ,la o cruce de gheata si  când ,,se împrăștie chiralesa.’’.Inchei prin a sustine ca traditia face parte din cultura noastra,a romanilor,si constituie actul nostru de identitate.A ne pierde traditia inseamna a ,,sterge cu buretele vremii/Traditii de neam si destin,’’(prof.Nicolae Andrei).

BIBLIOGRAFIE:

1.Crismaru Aristotel;Crismaru Ortansa-,,Monografie –Draguseni-un semn al permanentei’’Ed.,,Glasul Bucovinei’’,1992;

2.Tufulescu Victor-,,Judetul Botosani’’,Bucuresti,1977;

TRADIȚII DE CRĂCIUN LA SAVENI

                                                                     Prof.Cruț George Sorin

                                         Școala Gimnaziala”Aristolel Crismaru”-Draguseni,Botosani

  Pentru noi toţi, iarna nu este numai anotimpul zăpezii şi al frigului, ci şi acela al bucuriilor prilejuite de atâtea datini şi obiceiuri legate de sărbătorirea Naşterii Domnului.

        Obiceiurile legate de sărbători fac parte din cultura tradiţională a neamului nostru. Este o mare bucurie că încă se mai păstrează în unele zone ale ţării aceste datini care ne ajută să înţelegem sărbătoarea respectivă precum şi să ne bucurăm împreună de Marele Praznic. Păstrarea acestor datini este o mărturie vie a faptului că avem o conştiinţă a neamului din care facem parte.

        Obiceiurile ţin de conştiinţa poporului român pentru că exprimă înţelepciunea populară a acestui neam, sunt esenţe ale bogăţiei noastre spirituale. Cele mai răspândite şi mai fastuoase s-au dovedit a fi cele legate de marele Praznic al Crăciunului şi de sărbătorirea Anului Nou. Repertoriul tradiţional al obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti cuprinde pe lângă colindele propriu-zise - cântece de stea, vifleemul, pluguşorul, sorcova, vasilica, jocuri cu măşti (ţurca, cerbul, brezaia), teatrul popular, dansuri (căluţii, căluşerii) - şi o seamă de datini, practici, superstiţii, ziceri, sfaturi cu originea în credinţe şi mituri străvechi sau creştine.

       Se spune că în seara de Ajun se deschid cerurile şi cei evlavioşi pot auzi glasurile îngerilor.

       Sărbătorile de iarnă la români încep odată cu prinderea Postului Crăciunului (15 noiembrie) şi ţin până la Sfântul Ioan (7 ianuarie). Este o perioadă bogată în obiceiuri, diferite de la o zonă la alta, având în centru marile sărbători creştine prăznuite în această perioadă. Reperele mai importante sunt: Postul Crăciunului, Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza şi Sfântul Ioan. În funcţie de acestea, grupele de tradiţii şi obiceiuri diferă.

      Sărbătorile şi obiceiurile populare, grupate în preajma solstiţiului de iarnă (20 decembrie - 7 ianuarie), poartă numele generic de sărbători de iarnă. Perioada este deschisă şi închisă de sărbători prefaţate de ajunuri, atât Crăciunul, cât şi Boboteaza, şi intersectate la mijloc de noaptea Anului Nou. Principalele sărbători ale ciclului de iarnă - Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza - au funcţionat de-a lungul vremii ca momente independente de înnoire a timpului şi de început de an.

       Un  obicei foarte cunoscut este „tăierea porcului”. În unele zone ale ţării, porcul se taie de Ignat, adică în 20 decembrie. Se zice că porcul care n-a fost tăiat în această zi nu se mai îngraşă, căci şi-a văzut cuţitul. Sângele scurs din porc după ce a fost înjunghiat se pune la uscat, apoi se macină şi se afumă cu el, peste an, copiii ca să le treacă de guturai, de spaimă şi de alte boli.

      Ignatul este divinitatea solară care a preluat numele şi data de celebrare a Sf. Ignatie Teofanul (20 decembrie) din calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul Porcilor - în zorii zilei de Ignat se taie porcul de Crăciun - şi cu Inatoarea. Potrivit calendarului popular, Inatoarea, reprezentare mitică a panteonului românesc, pedepseşte femeile care sunt surprinse lucrând (torc sau ţes) în ziua de Ignat. Animalul sacrificat în această zi este substitut al zeului care moare şi renaşte, împreună cu timpul, la solstiţiul de iarnă. În antichitate, porcul a fost simbol al vegetaţiei, primavara, apoi sacrificiul lui s-a transferat în iarnă.

      În acea zi se pregătesc bucatele tradiţionale pentru Crăciun: cârnaţi, caltaboşi, jumări, sângerete, slănină sau suncă, etc. Tot atunci se toacă şi carnea pentru sarmale, iar pulpele se tranşează pentru friptură. Unele dintre preparate se pun la afumat (cârnaţii, slănina, pieptul ardelenesc, etc.). Imediat după sacrificare, gospodarul face “pomana porcului”: oferă celor care l-au ajutat la tăiat (uneori şi vecinilor) şorici, carne proaspăt prajită şi un pahar de vin (sau ţuică fiartă în anumite zone). În puţinele zile rămase până la Crăciun, gospodinele fac piftie (răcitură), sarmale, cozonaci cu nucă, mac şi rahat (sau brânză şi stafide), plăcintă şi prăjituri diverse. În acelaşi timp, începe curăţenia în casă şi în curte, împodobirea locuinţei şi pregătirea hainelor pentru Sărbători.

      Un obicei foarte cunoscut este împodobirea pomului de Crăciun, a bradului. Bradul care este veşnic verde simbolizează viaţa, făcându-se astfel analogie cu viaţa care intră în lume o dată cu Naşterea Fiului lui Dumnezeu, Căci Cel Ce este Viaţa Se naşte pentru ca noi să dobândim viaţa veşnică. Datina împodobirii bradului de Craciun pare a fi de obârşie germană, aşa cum este şi cântecul "O, brad frumos!”

     Pomul de Crăciun este un brad împodobit, substitut al zeului adorat în ipostaza fitoformă, care moare şi renaşte la sfârşit de an, în preajma solstiţiului de iarnă, sinonim cu Butucul de Crăciun. Împodobirea bradului şi aşteptarea de către copii a "Moşului", numit, în sud-estul Europei, Crăciun, care vine cu daruri multe, este un obicei occidental care a pătruns de la oraş la sat, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pomul de Crăciun s-a suprapus peste un mai vechi obicei al incinerării Butucului (zeul mort) în noaptea de Crăciun, simbolizând moartea şi renaşterea divinităţii şi a anului la solstiţiul de iarnă, Obiceiul a fost atestat la români, aromâni, letoni şi sârbo-croaţi.

    Primele semne ale Sarbatorii Naşterii Domnului le dau grupurile de colindători, care pornesc din casă în casă, cu o traistă încăpătoare pe umăr, pentru a le ura gazdelor fericire, sănătate şi prosperitate. Aceste colinde sunt creaţii populare cu text şi melodie, care conţin mesaje speciale (religioase sau satirice la adresa celor uraţi). Colindătorii vestesc naşterea Domnului, urează gazdelor sănătate şi bucurii, primind pentru aceste urări cozonac, prăjiturele, covrigi, nuci, mere şi chiar colăcei - pe care gospodinele care respectă tradiţia le-au pregătit cu mult timp înainte. Diferind doar destul de puţin, colindele religioase sunt foarte asemănătoare în toate zonele ţării, cele mai cunoscute şi apreciate fiind: “O, ce veste minunată”, “Steaua”, “Trei păstori”, “La Vifleim colo-n jos”, “Cântec de Crăciun”, “Aseară pe înserate”.

     Începând cu noaptea de 23 spre 24 Decembrie, de la miezul nopţii şi până la revărsatul zorilor uliţele satelor răsunau de glasul micilor colindători. În oraşe întâlnim colindători odată cu lăsarea serii şi până în miez de noapte.

Nu putem încheia fără a aminti obiceiul cel mai iubit de copii: datina Bradului de Crăciun - o practică veche, pe care unii o consideră chiar mai veche decât creştinismul şi care simbolizează “pomul vieţii”. Cei care îi atribuie o semnificaţie creştină spun că bradul este “pomul cunoaşterii binelui şi răului”, împodobirea acestuia cu mere roşii amintind de păcatul originar. De altfel, aşa a fost consemnat istoric primul brad împodobit despre care vorbesc documentele: în anul 1605, a fost înălţat la Strasbourg, într-o piaţă  publică, un brad împodobit cu mere roşii. Această tradiţie germană a cucerit rapid Europa, dar şi - mai apoi - America şi restul continentelor, prin intermediul coloniştilor care au populat Lumea Nouă. În zilele noastre, în ajunul Crăciunului, în fiecare casă se împodobeşte câte un brad (cu beteală, globuri, figurine, ghirlande, bomboane, artificii şi lumânări sau beculeţe).

      Noaptea, Moş Crăciun aduce daruri, pe care le pune sub brad bineînţeles, numai celor care merită.

Crăciunul mai este numit şi sărbătoarea familiei; este ocazia când toţi se reunesc, părinţi, copii, nepoţi îşi fac daruri, se bucură de clipele petrecute împreună în jurul mesei, cu credinţa că prin cinstirea cum se cuvine a sărbătorilor vor avea un an mai bogat.

 BIBLIOGRAFIE:

M. Radulescu-Codin, Sărbătorile poporului, 1909, p. 89, apud I. Ghinoiu, op. cit., p. 281

 T. Pamfile, Mitologie românească, Ed. All, Bucureşti, 1977, p. 117

. I. Nicolau, Ghidul sărbătorilor româneşti, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 64

ANUL NOU – TRADIȚII ȘI OBICEIURI

                               

                                                                                                 Prof. înv. Preşcolar Chirilă Andreea

                                                                     Şc. “Sf. Maria structura” Grădiniţa cu pp nr 24 Botoşani

                         Capra 

          Jocul caprei se integrează în mod armonios în cortegiul amplu al obiceiurilor legate de sărbătorile de peste an. Acest animal a intruchipat în societățile ancestrale personificarea prolificității zoologice și fertilității telurice. Capra, ca personaj mito-zoomorf, cunoscută în toate așezările bucovinene, își subordonează de cele mai multe ori, în timpul desfășurării jocului, toate celelalte personaje. În unele sate, jocul acestui animal apare sub forma unor cete de mai multe capre (Ostra) iar în altele animalul este singur, însoțit doar de cioban, moș și babă. Masca costumului de capră este constituită dintr-un cap de capră, sculptat în lemn, având maxilarul inferior mobil pentru a fi tras cu o sfoară și a clămpăni în timpul dansului. Capul este încadrat de două cornițe împodobite cu oglinzi, panglici multicolore, hurmuz și flori și este fixat într-un băț-suport care se sprijină pe pământ. Persoana care joacă capra este acoperită cu o țesătură (scoarță sau laicer) peste care sunt cusute năframe sau panglici de mătase, puse în diagonal, tradițional, capra era îmbrăcată în stuf, aspect întâlnit și astăzi în unele sate (Verești, Siminicea, Șerbăuți, Siret).

            Colindatul cu steaua

,,Mersul cu steaua’’ la Crăciun, cum este denumit în satele de ţărani din estul Văii Jiului, este un vechi obicei la îndemâna copiilor, obicei parcă anume creat pentru vârsta lor fragedă, iar colindele sunt pe măsura vocilor lor cristaline. Odată ce se lasă Postul Crăciunului, copiii încep a se vânzoli în dreapta şi în stânga, căutându-şi tovarăşi de ceată pentru umblatul cu steaua. De obicei o ceată este alcătuită din trei copii. Pe toată durata postului învaţă colindele, fac repetiţii, pregătindu-şi totodată recuzita necesară colindatului. Steaua, după ce a fost confecţionată, este bogat împodobită cu hârtii colorate, de mai multe nuanţe. Pe partea interioară se fixează un mic clopoţel, care va suna la cea mai mică mişcare a stelei. Stelei i se ataşează un băţ de sprijin, bogat ornamentat. Pe cele două feţe centrale ale corpului propriu-zis al stelei se aplică  iconiţe cu teme religioase, nelipsind iconiţele specifice sărbătorii Naşterii Mântuitorului. Cel de-al doilea copil din ceată poartă un topor din lemn, având în loc de muchie o coadă încovoiată ce se termină cu un vârf ascuţit cu concavitatea spre partea inferioară. Acest toporaş este prevăzut cu o coadă mai lungă din lemn, care face ca toporul să ajungă aproape la înălţimea colindătorului. Pe toată suprafaţa toporului şi a cozii este aplicată de asemenea hârtie colorată. De bărbia toporului, printr-un orificiu, este legat un mic clopoţel. Din loc în loc, pe băţ sunt aplicaţi franjuri din hârtie colorată, în nuanţe diferite.

Cel de-al treilea copil poartă un băţ de înălţimea lui,  împodobit în acelaşi mod ca toate beţele folosite la colindat. Mai are şi un clopoţel ce vesteşte sosirea colindătorilor.

În timpul colindatului se loveşte duşumeaua cu beţele, clopoţeii transmiţând în jur clinchetul lor. Colindatul începe în seara de Ajun a Crăciunului, de obicei, după ce piţărăii încep să se risipească după ce ajung în punctul terminus al satului. Seara se colindă  la casele mai apropiate, urmând ca la restul caselor să se colinde  în ziua de Crăciun. Strădania copiilor este răsplătită cu mere, cozonaci, chiar şi cu sume de bani, spre bucuria lor.

Fiind vorba de evocarea Naşterii Mântuitorului, în colindele de Crăciun nu poate lipsi Troparul Naşterii, colindă de început a copiilor, cunoscută sub numele de ,,Naşterea’’. Este o colindă înălţătoare, după care urmează alte colinde dragi creştinilor: ,,Astăzi s-a născut Hristos’’, ,,Trei păstori’’, ,,O, ce veste minunată!’’etc.

              Mersul cu craii

          Prin sceneta interpretată, craii ne evocă momente cu o vechime de 2 000 de peste ani, momente care rezumă Naşterea lui Iisus. Obiceiul mersului cu craii s-a transmis şi s-a îmbogăţit calitativ din generaţie în generaţie, ajungând până în zilele noastre.

De obicei, fiecare sat îşi are  propria trupă de crai. Pentru a se putea organiza echipa, trebuie ca în satul respectiv să existe tineri apţi şi doritori să facă parte din trupă. Când acest lucru nu se poate realiza, trupa reuneşte tineri din două sau mai multe sate. Ceata crailor era alcătuită din tineri în pragul plecării în armată sau chiar cu stagiul militar efectuat. În prezent, deoarece stagiul militar nu mai este obligatoriu, nu există restricţii de vârstă. Repetiţiile trupei de crai încep odată cu lăsarea postului de Crăciun, la 15 noiembrie. Acestea sunt tratate cu maximă seriozitate. Instructorii sunt aleşi dintre persoanele în vârstă, cunoscători ai obiceiului datorită participării lor în trupele de crai. Tot acum fiecare participant al trupei îşi confecţionează costumul propriu pe care îl va purta la colindat. Pe cap poartă coifuri confecţionate după model roman, împodobite cu mărgele, bijuterii şi alte podoabe, ajungând să cântărească şi 3–4 kilograme. Personajul principal al trupei de crai este Irod, considerat şi şeful trupei, fiind ca atare şi cel mai important. Este îmbrăcat cu o tunică de un roşu aprins cu epoleţi aurii. Aurie este şi diagonala de peste piept care susţine teaca în care este introdusă o sabie lucitoare, dar neascuţită. Pantalonii sunt negri, bufanţi, introduşi în cizme de piele. Coiful este cel mai arătos dintre toate, dându-i personajului măreţie, sobrietate, chiar rigiditatea caracteristică lui Irod Împăratul.

În ordinea importanţei rolurilor, urmează cei trei Crai de la Răsărit (magii): Balthazar, îmbrăcat în roşu deschis, Melchior în albastru şi Gaşpar în galben. Spre deosebire de Irod, cei trei crai au pantalonii şi tunicile de aceeaşi culoare. Pantalonii lor pot fi bufanţi sau largi, traşi peste cizme sau bocanci. Tinerii, astăzi, intervin cu modificări în costumaţie, schimbând aspecte privind culorile tunicilor şi ale pantalonilor, în funcţie de preferinţele vestimentare, păstrând însă ideile de bază.

Îngerul este îmbrăcat în alb, cu o panglică tricoloră aşezată pe diagonală peste îmbrăcăminte. El are un băţ înflorat cu panglici tricolore sub formă şerpuitoare. Atârnat de băţ, care poate avea la capăt aspectul unui mic topor, se află un clopoţel cu care îngerul dă de ştire (fiind înger întrebător) că trupa crailor este bine venită la gazda abordată.

Cei trei păstori, cărora la sate li se spune ,,brondoşi’’, sunt îmbrăcaţi în costume naţionale cu nelipsitele cojoace (sau bituşti) din piele de oaie. Pe cap poartă căciuli de miel, cu blana în afară, iar în mână au câte o boată ciobănească din lemn de corn, cu măciulie la partea superioară încrustată cu diverse motive geometrice pe o porţiune de 15 – 20 cm sub măciulie.

Înainte vreme, păstorii aveau puse pe spate peste cojoc, cu ajutorul unei curele, o mulţime de clopote (tălăngi) de mărimi diferite, care simbolizau mulţimea tălăngilor turmelor de oi pe care le reprezentau. Faţa le era acoperită cu măşti, care de care mai hidoase, speriind copiii şi femeile ,,mai slabe de înger’’, pe care le mai şi fugăreau. În loc de boate, aveau nişte bucăţi de lemn (trunchiuri) care la partea inferioară aveau un diametru de 10 – 15 cm, iar la partea superioară o curea, trecută printr-un orificiu, de care acest ciomag era târât  prin zăpadă, în acompaniamentul clopotelor.

Soldatul, un fel de aghiotant al lui Irod, poartă de obicei un costum militar autentic de subofiţer.

Popa, de obicei încheietor de pluton, este mai mult pe post de bufon, neavând mare rol în desfăşurarea scenetei, fiind un personaj comic, îmbrăcat ca atare.

Sceneta interpretată de crai cuprinde colinde şi versuri bine meşteşugite, tratând mersul celor trei crai după steaua care li s-a arătat, vestind Naşterea Mântuitorului, folosind diverse şiretlicuri spre a-l salva pe acesta de răzbunarea lui Irod.

După Anul Nou, în fiecare sat unde au existat trupe de crai, aceştia organizează ,,Petrecerea crailor’’. La ora 12 noaptea, în prezenţa invitaţilor, craii dau ultima reprezentaţie. Este un fel de ,,spargere’’, de desfiinţare a trupei, constând într-o petrecere pe cinste, la care participă majoritatea locuitorilor din sat.

Bibliografie:

Prof. Ioan Dan Bălan, Craii – tradiţie folclorică, Editura Confluenţe, Petrila, 2006    

Conf. univ. dr. Ioan Lascu, Tradiţii care dispar. Comunitatea momârlanilor din zona

Petroşani, Editura M.J.M., Craiova, 2004

TRADIŢII ŞI OBICEIURI LA DARABANI

prof. înv. primar NEGRU CLAUDIU

Liceul „DIMITRIE CANTEMIR”

            Sărbătorile de iarnă au fost şi rămân cele mai frumoase sărbători populare şi religioase ale poporului român. Ele debutează cu sărbătoarea naşterii Domnului nostru Iisus Hristos care este Crăciunul, urmează Anul Nou cu sfântul Vasile şi se termină cu Boboteaza şi Sfântul Ioan.

La Darabani, sărbătorile de iarnă, îndeosebi cele de Crăciun şi Anul Nou sunt adevărate sărbători de suflet. Amintirile copilăriei ce ne revin puternic în minte şi suflet, zăpezile bogate şi prevestitoare de rod îmbelşugat, colindele şi clinchetele de clopoţei, mirosul proaspăt de brad, dar şi de cozonaci, nerăbdarea aşteptării darurilor sub pomul de iarnă, toate creează în sânul familiei o atmosferă de basm, linişte sufletească şi iubire.

În vechime, în ziua de sfântul Ignat, majoritatea gospodarilor tăiau unul sau doi porci pe care obligatoriu îi jupuiau de piele, material folosit la confecţionare opincilor cu care se încălţau membrii numeroşi ai familiei de sex masculin. Carnea de porc era tranşată şi pusă la sare în coveţi de lemn, majoritatea fiind prefăcută în jumări puse la păstrare în untură limpede în oale negre de lut pentru înfundat, deşi unii cu copii mai puţini făceau din porc şi şuncă afumată în podul casei, tobă şi cârnaţi.

Crăciunului este anuţat, şi astăzi, cu două-trei zile înainte, de către preot, care umblă din casă în casă cu vestirea Naşterii Domnului, fiind însoţit de un grup de copii ce strigă cât îi ţine gura mi-ho-ho!, în timp ce preotul binecuvintează casa gospodarului ortodox.

În Ajunul Crăciunului, spre seară, cete de colindători formate din copii de toate vârstele, merg cu colindul din casă-n casă, evocând, prin cântările lor, momentul când Fecioara Maria şi Iosif căutau un adăpost pentru a-l naşte pe Iisus. Colindele se referă la Maica Domnului, la cei trei magi care călăuziţi de steaua luminoasă îl căutau pe Iisus şi la Domnul Sfânt „Mititel şi-nfăşeţel”. De asemenea  se aduc urări gospodarilor care sunt colindaţi, iar aceştia dăruiesc copiilor nuci, colaci, dulciuri şi bani.

În trecut, grupurile erau numeroase şi prima dată se colinda casa preotului; în prezent, acest obicei s-a pierdut, colindătorii începând a colinda de la un capăt al satului. Se cântă la fereastră sau în casă, în funcţie de preferinţele gazdei. Uneori colindătorii se răzbună pe gazdele neprimitoare, lăsându-le porţile deschise (în trecut, colindătorii luau porţile şi le duceau la o distanţă oarecare, pe aceeaşi uliţă). La gazdele primitoare, se cântă câteva colinde, de regulă religioase, având ca temă naşterea lui Hristos.

Odată cu începutul Postului Crăciunului se fac repetiţii pentru obiceiurile de Anul Nou: pluguşorul, jocul caprei, jocul ursului, banda lui Terente /Bujor/ etc. Grupurile de băieţi, mai mari şi mai mici, merg la casele unor bătrâni (care cunosc  foarte bine aceste tradiţii) şi învaţă. Mai demult, „taxa” pe care o plăteau flăcăii celui care îi iniţia era un cocoş si doua sticle de vin. Astăzi, bătrânii se bucură atunci cand văd tinerii că se interesează de traditii şi nu mai solicită taxa.

În ajunul Anului Nou, aproape de înserat, copii pornesc cu pluguşorul sau cu uratul din casă în casă. Şi de această dată ei primesc în schimb nuci, bani, colaci şi dulciuri. Urăturile se referă, de obicei, la evenimentele principale care au avut loc în sat în anul respectiv (bune sau rele), la oamenii buni (cu suflet mare) sau la cei răi (zgârciţi sau puşi pe fapte „neortodoxe”).

La ore mai târzii încep să meargă cu uratul şi flăcăii satului. Pocnite de harapnic,  clinchete de clopoţei, „răgete de buhai”, sunete de dobă  însoţesc urăturile. Nota dominantă o constituie întâmplările hazlii şi vorbele de duh. Unele au în cuprinsul lor ironia aspră, batjocoritoare la adresa unor trăsături negative de caracter, sarcasmul fiind îndreptat deseori împotriva  trândăviei, inactivităţii.

În trecut, în satul Teioasa se pregăteau două capre: capra mică a tinerilor care nu aveau stagiul militar, şi capra mare a flăcăilor de însurat. Într-o capră erau două grupuri distincte prin îmbrăcăminte: grupul celor îmbrăcaţi frumos (capra, ofiţerii) şi grupul urâţilor (ursarii şi moşnegii). Numărul total ajungea până la 20 de membri. Ofiţerii, cărora în zonă li se mai spune boieri, sunt îmbrăcaţi în haine militare, iar pe piept au zeci de insigne, procurate din timp, din diferite surse. Ei au signale şi imprimă mersului un anumit ritm.

Capra propriu-zisă are un bot cu maxilarele din lemn, care prin clămpănituri întăreste ritmul signalelor şi al dobelor. Corpul caprei este făcut dint-un macat pe care se cos năframe frumos lucrate de fetele din sat, iar de jur-împrejurul corniţelor se răsucesc şiraguri de mărgele, de dimensiuni şi culori diferite. Se observă prin acestea dorinţa de a conferi caprei un aspect estetic deosebit.

Ursul are capul din os (craniul animalului adevărat) sau lemn, iar corpul este din piei de oaie. Între labe poartă un ciomag, care îl ajută la sărituri pe purtătorul măştii. La capul ursului se agaţă 1-2 ciucuri de lână roşie (în credinţa populară, această culoare poate împiedica deocheatul). Cel care poartă masca ursului imită mersul greoi şi mormăitul animalului sau mersul elegant al fetelor.

Ursarii, în număr de 4-5, sunt costumaţi astfel: pantaloni din pânză colorată, cu franjuri şi fâşii de hârtie creponată cusute în lungul lor, veston obişnuit şi chipiu. Aceasta este singura piesă împodobită cu gust de artizanat şi migală; este confecţionat din carton croşetat cu pânză roşie şi are aspectul de tocă. Zeci de şiraguri de mărgele şi hurmuzi sunt cusute cu grijă, operaţie lungă şi migăloasă, la care participă, uneori, şi fetele. Chipiul are în faţă un ciucure mare de lână. De sub chipiu cad bogate bucle lungi de aproape un metru, de culoare cafenie, imitând părul. Acestea sunt din fire din cânepă vopsită, lână sau chiar păr. Abundenţa buclelor este remarcabilă. Din moment ce acoperă spatele şi pieptul, rămânând expusă doar o mică parte a feţei. Ursarii poartă tobe pe care le bat într-un anumit ritm imprimat de signalele ofiţerilor.

Ceilalţi membri ai formaţiei (babele , moşnegii) au un rol secundar, ţinându-se doar de grup şi făcând şotii, spunând glume, „necăjind” pe cei întâlniţi în cale. Când grupul acestora este mai mare se formează adevărate care alegorice, exemplu – stâna pe roţi. Cu aşa-zişii ciobani ce stârnesc hazul, la tot pasul, prin lipsa de îndemânare în ale oieritului.

Muzica este reprezentată de tradiţionalul fluier care, de cele mai multe ori, este acoperit de bătăile sacadate ale tobelor. Textele literare rostite de ursari susţin sincretismul acestui spectacol, alături de elementele de plastică şi de sunete. Textul prezintă capra spectatorilor, apoi aceasta se îmbolnăveşte subit, cade în genunchi şi revine cu greu, în urma unor promisiuni privind îngrijirile viitoare.

Jocul Cerbilor este o tradiţie păstrată cu sfinţenie de locuitorii comunei învecinate – Conceşti. Grupul de urători are următoarele personaje: cerbii, căpitanul şi fluieraşii. Capul cerbului este confecţionat din lemn, cioplit în formă cât mai apropiată de reprezentarea naturală a acesteia, partea de jos a botului fiind lucrată dintr-un lemn aparte, prins cu un cui în aşa fel încât trăgându-se de sfoara cu care este prins, botul cerbului să clămpănească. La capul de lemn se ataşează coarne de cerb, iar spaţiul de împodobit al coarnelor este decorat cu elemente de dimensiuni corespunzătoare, fiind folosite chiar şi panglici colorate. Cerbul poate fi îmbrăcat în piele de capră, oaie sau de iepure.

În prima zi a noului an, copii pornesc cu semănatul. Semănatul este o reluare a urăturilor făcute în Ajunul Anului Nou, dorindu-se gazdelor prosperitate, frumuseţea pomilor încărcaţi de flori, tăria pietrei, agerimea şi iuţeala săgeţii şi aruncând cu boabe de grâu sau orez, semnificând dorinţa de fertilitate a solului.

Toate aceste datini ne ajută ca în fiecare an să simţim şi să trăim atmosfera plină de căldură şi veselie a sărbătorilor de iarnă.

Să sperăm că va exista şi pe viitor interes pentru aceste obiceiuri străvechi şi tradiţia nu va muri complet aşa cum mor sub ochii noştri multe obiceiuri, datorită civilizaţiei plasticului, televiziunii şi internetului.

Bibliografie:

Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri din Moldova, editura Enciclopedică, 2004