prof. înv. primar NEGRU CLAUDIU
Liceul „DIMITRIE CANTEMIR”
Sărbătorile
de iarnă au fost şi rămân cele mai frumoase sărbători populare şi religioase
ale poporului român. Ele debutează cu sărbătoarea naşterii Domnului nostru Iisus
Hristos care este Crăciunul, urmează Anul Nou cu sfântul Vasile şi se termină
cu Boboteaza şi Sfântul Ioan.
La Darabani, sărbătorile de iarnă, îndeosebi cele de Crăciun
şi Anul Nou sunt adevărate sărbători de suflet. Amintirile copilăriei ce ne revin
puternic în minte şi suflet, zăpezile bogate şi prevestitoare de rod îmbelşugat,
colindele şi clinchetele de clopoţei, mirosul proaspăt de brad, dar şi de
cozonaci, nerăbdarea aşteptării darurilor sub pomul de iarnă, toate creează în
sânul familiei o atmosferă de basm, linişte sufletească şi iubire.
În vechime, în ziua de sfântul Ignat, majoritatea
gospodarilor tăiau unul sau doi porci pe care obligatoriu îi jupuiau de piele,
material folosit la confecţionare opincilor cu care se încălţau membrii numeroşi
ai familiei de sex masculin. Carnea de porc era tranşată şi pusă la sare în
coveţi de lemn, majoritatea fiind prefăcută în jumări puse la păstrare în
untură limpede în oale negre de lut pentru înfundat, deşi unii cu copii mai
puţini făceau din porc şi şuncă afumată în podul casei, tobă şi cârnaţi.
Crăciunului este anuţat, şi astăzi, cu două-trei zile
înainte, de către preot, care umblă din casă în casă cu vestirea Naşterii
Domnului, fiind însoţit de un grup de copii ce strigă cât îi ţine gura mi-ho-ho!,
în timp ce preotul binecuvintează casa gospodarului ortodox.
În Ajunul Crăciunului, spre seară, cete de colindători
formate din copii de toate vârstele, merg cu colindul din casă-n casă, evocând,
prin cântările lor, momentul când Fecioara Maria şi Iosif căutau un adăpost
pentru a-l naşte pe Iisus. Colindele se referă la Maica Domnului, la cei trei
magi care călăuziţi de steaua luminoasă îl căutau pe Iisus şi la Domnul Sfânt
„Mititel şi-nfăşeţel”. De asemenea se
aduc urări gospodarilor care sunt colindaţi, iar aceştia dăruiesc copiilor
nuci, colaci, dulciuri şi bani.
În trecut, grupurile erau numeroase şi prima dată se
colinda casa preotului; în prezent, acest obicei s-a pierdut, colindătorii
începând a colinda de la un capăt al satului. Se cântă la fereastră sau în
casă, în funcţie de preferinţele gazdei. Uneori colindătorii se răzbună pe
gazdele neprimitoare, lăsându-le porţile deschise (în trecut, colindătorii luau
porţile şi le duceau la o distanţă oarecare, pe aceeaşi uliţă). La gazdele
primitoare, se cântă câteva colinde, de regulă religioase, având ca temă
naşterea lui Hristos.
Odată cu începutul Postului Crăciunului se fac repetiţii
pentru obiceiurile de Anul Nou: pluguşorul, jocul caprei, jocul ursului, banda
lui Terente /Bujor/ etc. Grupurile de băieţi, mai mari şi mai mici, merg la
casele unor bătrâni (care cunosc foarte
bine aceste tradiţii) şi învaţă. Mai demult, „taxa” pe care o plăteau flăcăii
celui care îi iniţia era un cocoş si doua sticle de vin. Astăzi, bătrânii se
bucură atunci cand văd tinerii că se interesează de traditii şi nu mai solicită
taxa.
În ajunul Anului Nou, aproape de înserat, copii pornesc
cu pluguşorul sau cu uratul din casă în casă. Şi de această dată ei primesc în
schimb nuci, bani, colaci şi dulciuri. Urăturile se referă, de obicei, la
evenimentele principale care au avut loc în sat în anul respectiv (bune sau
rele), la oamenii buni (cu suflet mare) sau la cei răi (zgârciţi sau puşi pe
fapte „neortodoxe”).
La ore mai târzii încep să meargă cu uratul şi flăcăii
satului. Pocnite de harapnic, clinchete
de clopoţei, „răgete de buhai”, sunete de dobă
însoţesc urăturile. Nota dominantă o constituie întâmplările hazlii şi
vorbele de duh. Unele au în cuprinsul lor ironia aspră, batjocoritoare la
adresa unor trăsături negative de caracter, sarcasmul fiind îndreptat deseori
împotriva trândăviei, inactivităţii.
În trecut, în satul Teioasa se pregăteau două capre:
capra mică a tinerilor care nu aveau stagiul militar, şi capra mare a flăcăilor
de însurat. Într-o capră erau două grupuri distincte prin îmbrăcăminte: grupul
celor îmbrăcaţi frumos (capra, ofiţerii) şi grupul urâţilor (ursarii şi
moşnegii). Numărul total ajungea până la 20 de membri. Ofiţerii, cărora în zonă
li se mai spune boieri, sunt îmbrăcaţi în haine militare, iar pe piept au zeci
de insigne, procurate din timp, din diferite surse. Ei au signale şi imprimă
mersului un anumit ritm.
Capra propriu-zisă are un bot cu maxilarele din lemn,
care prin clămpănituri întăreste ritmul signalelor şi al dobelor. Corpul caprei
este făcut dint-un macat pe care se cos năframe frumos lucrate de fetele din
sat, iar de jur-împrejurul corniţelor se răsucesc şiraguri de mărgele, de
dimensiuni şi culori diferite. Se observă prin acestea dorinţa de a conferi caprei
un aspect estetic deosebit.
Ursul are capul din os (craniul animalului adevărat) sau
lemn, iar corpul este din piei de oaie. Între labe poartă un ciomag, care îl
ajută la sărituri pe purtătorul măştii. La capul ursului se agaţă 1-2 ciucuri
de lână roşie (în credinţa populară, această culoare poate împiedica
deocheatul). Cel care poartă masca ursului imită mersul greoi şi mormăitul
animalului sau mersul elegant al fetelor.
Ursarii, în număr de 4-5, sunt costumaţi astfel:
pantaloni din pânză colorată, cu franjuri şi fâşii de hârtie creponată cusute
în lungul lor, veston obişnuit şi chipiu. Aceasta este singura piesă împodobită
cu gust de artizanat şi migală; este confecţionat din carton croşetat cu pânză
roşie şi are aspectul de tocă. Zeci de şiraguri de mărgele şi hurmuzi sunt
cusute cu grijă, operaţie lungă şi migăloasă, la care participă, uneori, şi
fetele. Chipiul are în faţă un ciucure mare de lână. De sub chipiu cad bogate
bucle lungi de aproape un metru, de culoare cafenie, imitând părul. Acestea sunt
din fire din cânepă vopsită, lână sau chiar păr. Abundenţa buclelor este
remarcabilă. Din moment ce acoperă spatele şi pieptul, rămânând expusă doar o
mică parte a feţei. Ursarii poartă tobe pe care le bat într-un anumit ritm
imprimat de signalele ofiţerilor.
Ceilalţi membri ai formaţiei (babele , moşnegii) au un
rol secundar, ţinându-se doar de grup şi făcând şotii, spunând glume,
„necăjind” pe cei întâlniţi în cale. Când grupul acestora este mai mare se
formează adevărate care alegorice, exemplu – stâna pe roţi. Cu aşa-zişii
ciobani ce stârnesc hazul, la tot pasul, prin lipsa de îndemânare în ale
oieritului.
Muzica este reprezentată de tradiţionalul fluier care, de
cele mai multe ori, este acoperit de bătăile sacadate ale tobelor. Textele
literare rostite de ursari susţin sincretismul acestui spectacol, alături de
elementele de plastică şi de sunete. Textul prezintă capra spectatorilor, apoi
aceasta se îmbolnăveşte subit, cade în genunchi şi revine cu greu, în urma unor
promisiuni privind îngrijirile viitoare.
Jocul Cerbilor este o tradiţie păstrată cu sfinţenie de
locuitorii comunei învecinate – Conceşti. Grupul de urători are următoarele
personaje: cerbii, căpitanul şi fluieraşii. Capul cerbului este confecţionat
din lemn, cioplit în formă cât mai apropiată de reprezentarea naturală a
acesteia, partea de jos a botului fiind lucrată dintr-un lemn aparte, prins cu
un cui în aşa fel încât trăgându-se de sfoara cu care este prins, botul cerbului
să clămpănească. La capul de lemn se ataşează coarne de cerb, iar spaţiul de
împodobit al coarnelor este decorat cu elemente de dimensiuni corespunzătoare,
fiind folosite chiar şi panglici colorate. Cerbul poate fi îmbrăcat în piele de
capră, oaie sau de iepure.
În prima zi a noului an, copii pornesc cu semănatul. Semănatul
este o reluare a urăturilor făcute în Ajunul Anului Nou, dorindu-se gazdelor
prosperitate, frumuseţea pomilor încărcaţi de flori, tăria pietrei, agerimea şi
iuţeala săgeţii şi aruncând cu boabe de grâu sau orez, semnificând dorinţa de
fertilitate a solului.
Toate aceste datini ne ajută ca în fiecare an să simţim
şi să trăim atmosfera plină de căldură şi veselie a sărbătorilor de iarnă.
Să sperăm că va exista şi pe viitor interes pentru aceste
obiceiuri străvechi şi tradiţia nu va muri complet aşa cum mor sub ochii noştri
multe obiceiuri, datorită civilizaţiei plasticului, televiziunii şi
internetului.
Bibliografie:
Ion Ghinoiu – Sărbători
şi obiceiuri din Moldova, editura Enciclopedică, 2004
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu