Ciprian Manolache
Arta secolului al XX-lea –
literatură, plastică, arhitectură, sculptură – este, pe cît de bogată, pe atât
de complexă. Ea se prezintă ca o succesiune de
limbaje noi, a căror înlănțuire suscită neîncetat lumea modernă.
DADAISMUL s-a născut ca grup (”Tristan Tzara, Hugo Ball, Richard Huelsenberck, Marcel Inacu, Hans Arp, etc. ) în februarie 1916,
la “Cabaretul Voltaire” din Zürich unde,
în anumite seri, reuniunile tumultuoase și manifestările insolite atrăgeau
intelectualii și artiștii, cei mai mulți refugiați în Elveția, în afara
confilctului mondial.
Originea cuvîntului “dada” este
controversată, în general deschisă hazardului, ea desemnează publicațiile și
manifestările diverse ale grupului care capătă repede importanță.
Negator, revoluționar, anarhic,
dar diletant și poetic, dadaismul nu s-a ivit numai ca refuz al războiului, a
absurdității și cruzimii sale. El are un preambul cultural în criza de
sensibilitate ce a marcat anii dinaintea Primului Război și s-a concretizat, în
paralel cu efervescența expresionistă și cu experimentele cubiste, pe plan
pictural, în atitudinea violent agresivă a mai multor individualități :
futuristul italian Marinetti și, în Rusia, discipolul său Maiakovski, poetul,
polemistul și boerul Arthur Cravan, a cărui revistă “Maintenant” ( Acum )
anunța, prin insolența și negativitatea tonului, publicațiile dadaiste și mai
ales pe Ducham și Picabia.
De-abia inventată, mișcarea intră
în legendă. Dadaiștii nu propuneau nici o estetică nouă, ci voiau pur și simplu
să protesteze împotriva valorilor burgheze, să dea frîu liber instinctelor, să
afirme forța tinereții, a non-conformismului, a noutății și, bineînțeles, a
revoltei sub toate formele ei. Nu va exista “un stil dada”, nici vreo teorie și
cu atît mai puțin un program, însă festivalurile, expozițiile, reprezentările
teatrale și alte manifestări scandaloase, ce-i vor jalona existența, pregătesc
o integrare majoră a artei în viață și acest lucru se va concretiza o jumătate
de secol mai tîrziu.
Ședința organizată pe 14 iulie
1916 la sala “Zur Waag” din Zürich a fost prima din seria manifestărilor de tip
dadaist. Aici, anarhismul impetuos al românului Tristan Tzara ( Samuel
Rosenstoc ), iconoclasmul lui, voința neclintită de a distruge s-au îngemănat.
Din 1916 pînă în 1919, el va domina mișcarea, editând reviste și organizînd
spectacole.
Dintr-o dată, Tzara anunță
“culoarea” noii lui orientări : “Dada este intensitatea noastră. Dada este arta
fără papuci și fără paralele, care e și împotriva și de puterea unității și
negreșit împotriva viitorului; știm cugetînd cuminte despre creierele noastre
că se vor preface în perne pufoase, că dogmatismul nostru e la fel de exclusivist
ca și funcționarul și că nu sîntem liberi să strigăm libertate!”.
Tzara a înțeles că dadaismul nu
avea nici trecut, nici viitor și că era
condamnat să trăiască doar în prezent, reinventîndu-și zi de zi existența prin
manifestări mereu mai intense, în care violența, ineditul și abusrditatea se
amestecau cu ironia și cu umorul. De altfel, un umor de cele mai multe ori
negru.
De-a lungul unei istorii
încărcate de scandaluri și sfidări, dadaiștii pretind că fac tabula rasa din moștenirea
culturală și socială, pun în discuție limbajul distrugînd structurile,
amestecând genurile literare. Suflet al grupului, Tzara deschide, prin eseurile
lui revoltătoare, calea suprarealismului și a noilor forme poetice și teatrale
( Artaud, de pildă ) . Încă din 1926, Tzara se apropie puternic de
suprarealism, adaptînd tehnica colajului în teatru.
La Paris, unde moineșteanul Tzara sosise la începutul anului
1920, Dada a făcut mare vîlvă și a stîrnit o enormă curiozitate în cercurile
avangardei artistice și literare.
Mai multe evenimente pregătiseră
deja terenul: Louis Aragon, André Breton și Philippe Soupault editaseră revista
“Littérature” în martie 1919; Duchamps pictase faimoasa “Gioconda cu mustață”,
subintitulînd-o “L.H.O.I.Q” etc).
Tot parcursul anului 1920 va sta sub semnul
unei succesiuni de manifestări în care se întețesc sfidările, blasfemiile,
farsele și spectacolele de tot felul, într-un climat de dezordine și de umor
ursuz, ce duc la indignarea și la scandalizarea publicului francez.
Dali ș.a. Cu toate că se va
detașa ulterior, poezia lui rămîne impregnată de poetica grupării.
Punct de confluență între viață
și moarte, real și imaginar, trecut și viitor, comunicabil și incomunicabil,
opera lui René Char, uneori obscură sau ermetică, își extrage imaginile și
temele favorite din natura provensală. Pentru a depăși absurditatea lumii și a
regăsi speranța, Char scrie o poezie a contrariilor ce opune nopții fulguranța
strălucirii, obscurului – luminosul, violenței – permanența: “Nu putem trăi decît pe linia ermetică ce
separă umbra de lumină”, spunea el.
În ciuda sensului ei tragic,
poezia lui e un cîntec de speranță. Poezia de luptă împotriva oricăror forme de
nedreptate ori de fatalitate, ea tinde să restabilească primele comuniuni ale
omului cu natura. Autorul optează pentru concizie, elipsă, economie de cuvinte,
- de unde gustul declarat pentru aforism, singurul capabil a sesiza, fără să
trădeze, misterul și obscuritatea lui.
Opere esențiale : Arsenal (1929); Fureur et mystère
(Frenezie și mister, 1948), Les Matinaux
(Diminețile, 1950)
Henri Michaux ( 1899- 1984 )
Michaux, pictor și poet
deopotrivă, este, înainte de toate, un marginal. Trăiește experiența visului și
a drogului. Își caută evadarea din real într-un univers fictiv, într-un “paradis artificial”. Sub puterea acestor trasee
onirice, poetul visează o operă lipsită de tematică, de dezvoltare, de
construcție, de metodă, o operă în afara oricăuri gen literar.
În plus, modul său de a trăi
izolat îi înzestrează cu un umor disperat, cu o “bufonerie” ( Maurice Blanchot
), ivite ca urmare a distanței de principiu pe care o instaurează între el și
lume. În acest sens, personajul Plume ( creat pentru a ilustra propria-i
fragilitate; în românește “pană”, “puf”), visător, aiurit, resemnat, naiv este
cel mai bun purtăor de cuvînt al
autorului său.
Opere esențiale : Qui je fus ( Cine fusei, 1927 ), Ecuador ( 1929 ), Plume ( 1938); Misérable Miracle (
Mizerabilul Miracol, 1956).
Jules Supervielle (1884-1960)
Numit de Henri Michaux “poetul
nostalgic al distanței”, Supervielle e atras de misterul cosmosului și al
timpului, caută haosul metafizic și absurdul, iraționalitatea.
Încă din copilăria petrecută
în Uruguay ( s-a născut la Montevideo ) prinde gustul spațiilor mari, al
preeriilor sud-americane și al mării, animatoare de fantezii intime. Poetul își
propune să umanizeze fantasticul, să ilumineze cotidianul prin corespondențe
originale și nuanțele, exprimând realitatea interioară într-o înălțare cosmică.
Are conștiința că lumea
există doar fiindcă omenirea o re-creează cu fiecare clipă.
Opere esențiale : Débarcadères
( Debarcadere, 1924 ); Gravitations
( Gravitații, 1925 ); L’Enfant de la
haute mer ( Copilul înaltei mări, 1929 ); nuvele La Fable du monde ( Fabula lumii, 1938 ); L’Arche de Noé ( Arca lui Noe, 1938 ).
Francis Ponge
(1899-1988)
Fascinat de “aspectul
senzorial al llumii”, Pónge este copleșit de
plentitudinea lucrurilor. El interoghează suprafața obiectului, apropiindu-se
mai ales de formula lui moleculară, ca un microscop. Prin metaforele pe care le
încearcă, prin notațiile răzlețe și repede depășite, el trece mereu la alte
puncte de vedere, redă viața și imobilitatea obiectului. Acesta din urmă devine
esență și poezia explodează sub efectul unei nașteri a lumii sensibile. Cuvintelor
le conferă puterea de a exprima conerența metamorfozei. Pentru Francis Ponge,
universul lucrurilor reprezintă un univers al cuvintelor.
Opere
esențiale : Pièces
( Piese, 1961 ); La Rage d’ expression
( Furia expresiei,
1965
); Le savon ( Săpunul, 1967 ).
Jean Pierre Jouve (1877-1976)
Atras de universul Lui Mallarmé și de pădurea de simboluri, Jouve, descoperind între timp și
psihanaliza, pătrunde mai întîi în teribila realitate a omului. Sondarea
zonelor abisale, recunoașterea pulsurilor vieții și morții ( Eros și Thanatos )
îl conduc spre o poezie a opozițiilor dintre tenebre și lumină. Sedus de o
vreme de suprarealism, se îndepărtează apoi el, prea puțin convins de valoarea
scrisului automatic.
Pentru Jouve, “poetul e cel care spune
lucruri esențiale”, întreaga poezie fiind de esență spirituală.
Reluînd tematica
baudelaire-iană a păcatului și a mîntuirii, la școala lui Claudel, creează o
poezie sfîșiată de conflicte intime, ezitînd între divin și uman. Întoarcerea
la valorile creștine aduce cu sine pesimismul, orientîndu-i sufletul către
catharsis și poezia către speranță.
Opere esențiale : Sueur de sang ( Sudori de sânge, 1933 )
; Kyrie ( 1938 ); Diadème ( Diademă, 1949 ).
