Dada și suprarealismul

Ciprian Manolache

           Arta secolului al XX-lea – literatură, plastică, arhitectură, sculptură – este, pe cît de bogată, pe atât de complexă. Ea se prezintă ca o succesiune de  limbaje noi, a căror înlănțuire suscită neîncetat lumea modernă.

            DADAISMUL s-a născut ca grup (”Tristan Tzara, Hugo Ball, Richard Huelsenberck, Marcel Inacu, Hans Arp, etc. ) în februarie 1916, la “Cabaretul Voltaire” din Zürich unde, în anumite seri, reuniunile tumultuoase și manifestările insolite atrăgeau intelectualii și artiștii, cei mai mulți refugiați în Elveția, în afara confilctului mondial.

              Originea cuvîntului “dada” este controversată, în general deschisă hazardului, ea desemnează publicațiile și manifestările diverse ale grupului care capătă repede importanță.

              Negator, revoluționar, anarhic, dar diletant și poetic, dadaismul nu s-a ivit numai ca refuz al războiului, a absurdității și cruzimii sale. El are un preambul cultural în criza de sensibilitate ce a marcat anii dinaintea Primului Război și s-a concretizat, în paralel cu efervescența expresionistă și cu experimentele cubiste, pe plan pictural, în atitudinea violent agresivă a mai multor individualități : futuristul italian Marinetti și, în Rusia, discipolul său Maiakovski, poetul, polemistul și boerul Arthur Cravan, a cărui revistă “Maintenant” ( Acum ) anunța, prin insolența și negativitatea tonului, publicațiile dadaiste și mai ales pe Ducham și Picabia.

              De-abia inventată, mișcarea intră în legendă. Dadaiștii nu propuneau nici o estetică nouă, ci voiau pur și simplu să protesteze împotriva valorilor burgheze, să dea frîu liber instinctelor, să afirme forța tinereții, a non-conformismului, a noutății și, bineînțeles, a revoltei sub toate formele ei. Nu va exista “un stil dada”, nici vreo teorie și cu atît mai puțin un program, însă festivalurile, expozițiile, reprezentările teatrale și alte manifestări scandaloase, ce-i vor jalona existența, pregătesc o integrare majoră a artei în viață și acest lucru se va concretiza o jumătate de secol mai tîrziu.

             Ședința organizată pe 14 iulie 1916 la sala “Zur Waag” din Zürich a fost prima din seria manifestărilor de tip dadaist. Aici, anarhismul impetuos al românului Tristan Tzara ( Samuel Rosenstoc ), iconoclasmul lui, voința neclintită de a distruge s-au îngemănat. Din 1916 pînă în 1919, el va domina mișcarea, editând reviste și organizînd spectacole.

              Dintr-o dată, Tzara anunță “culoarea” noii lui orientări : “Dada este intensitatea noastră. Dada este arta fără papuci și fără paralele, care e și împotriva și de puterea unității și negreșit împotriva viitorului; știm cugetînd cuminte despre creierele noastre că se vor preface în perne pufoase, că dogmatismul nostru e la fel de exclusivist ca și funcționarul și că nu sîntem liberi să strigăm libertate!”.

              Tzara a înțeles că dadaismul nu avea nici trecut, nici viitor  și că era condamnat să trăiască doar în prezent, reinventîndu-și zi de zi existența prin manifestări mereu mai intense, în care violența, ineditul și abusrditatea se amestecau cu ironia și cu umorul. De altfel, un umor de cele mai multe ori negru.

               De-a lungul unei istorii încărcate de scandaluri și sfidări, dadaiștii pretind că fac tabula rasa din moștenirea culturală și socială, pun în discuție limbajul distrugînd structurile, amestecând genurile literare. Suflet al grupului, Tzara deschide, prin eseurile lui revoltătoare, calea suprarealismului și a noilor forme poetice și teatrale ( Artaud, de pildă ) . Încă din 1926, Tzara se apropie puternic de suprarealism, adaptînd tehnica colajului în teatru.

               La Paris, unde  moineșteanul Tzara sosise la începutul anului 1920, Dada a făcut mare vîlvă și a stîrnit o enormă curiozitate în cercurile avangardei artistice și literare.

               Mai multe evenimente pregătiseră deja terenul: Louis Aragon, André Breton și Philippe Soupault editaseră revista “Littérature” în martie 1919; Duchamps pictase faimoasa “Gioconda cu mustață”, subintitulînd-o “L.H.O.I.Q” etc).

               Tot parcursul anului 1920 va sta sub semnul unei succesiuni de manifestări în care se întețesc sfidările, blasfemiile, farsele și spectacolele de tot felul, într-un climat de dezordine și de umor ursuz, ce duc la indignarea și la scandalizarea publicului francez.

               Dali ș.a. Cu toate că se va detașa ulterior, poezia lui rămîne impregnată de poetica grupării.

               Punct de confluență între viață și moarte, real și imaginar, trecut și viitor, comunicabil și incomunicabil, opera lui René Char, uneori obscură sau ermetică, își extrage imaginile și temele favorite din natura provensală. Pentru a depăși absurditatea lumii și a regăsi speranța, Char scrie o poezie a contrariilor ce opune nopții fulguranța strălucirii, obscurului – luminosul, violenței – permanența:  “Nu putem trăi decît pe linia ermetică ce separă umbra de lumină”, spunea el.

                 În ciuda sensului ei tragic, poezia lui e un cîntec de speranță. Poezia de luptă împotriva oricăror forme de nedreptate ori de fatalitate, ea tinde să restabilească primele comuniuni ale omului cu natura. Autorul optează pentru concizie, elipsă, economie de cuvinte, - de unde gustul declarat pentru aforism, singurul capabil a sesiza, fără să trădeze, misterul și obscuritatea lui.

                 Opere esențiale : Arsenal (1929); Fureur et mystère (Frenezie și mister, 1948), Les Matinaux (Diminețile, 1950)

Henri Michaux ( 1899- 1984 )

                Michaux, pictor și poet deopotrivă, este, înainte de toate, un marginal. Trăiește experiența visului și a drogului. Își caută evadarea din real într-un univers fictiv, într-un “paradis artificial”. Sub puterea acestor trasee onirice, poetul visează o operă lipsită de tematică, de dezvoltare, de construcție, de metodă, o operă în afara oricăuri gen literar.

               În plus, modul său de a trăi izolat îi înzestrează cu un umor disperat, cu o “bufonerie” ( Maurice Blanchot ), ivite ca urmare a distanței de principiu pe care o instaurează între el și lume. În acest sens, personajul Plume ( creat pentru a ilustra propria-i fragilitate; în românește “pană”, “puf”), visător, aiurit, resemnat, naiv este cel mai bun purtăor  de cuvînt al autorului său.

                  Opere esențiale : Qui je fus ( Cine fusei, 1927 ), Ecuador ( 1929 ), Plume ( 1938); Misérable Miracle ( Mizerabilul Miracol, 1956).

Jules Supervielle (1884-1960)

                 Numit de Henri Michaux “poetul nostalgic al distanței”, Supervielle e atras de misterul cosmosului și al timpului, caută haosul metafizic și absurdul, iraționalitatea.

                   Încă din copilăria petrecută în Uruguay ( s-a născut la Montevideo ) prinde gustul spațiilor mari, al preeriilor sud-americane și al mării, animatoare de fantezii intime. Poetul își propune să umanizeze fantasticul, să ilumineze cotidianul prin corespondențe originale și nuanțele, exprimând realitatea interioară într-o înălțare cosmică.

                   Are conștiința că lumea există doar fiindcă omenirea o re-creează cu fiecare clipă.

                   Opere esențiale : Débarcadères ( Debarcadere, 1924 ); Gravitations ( Gravitații, 1925 ); L’Enfant de la haute mer ( Copilul înaltei mări, 1929 ); nuvele La Fable du monde ( Fabula lumii, 1938 ); L’Arche de Noé ( Arca lui Noe, 1938 ).

     

 Francis Ponge (1899-1988)

                 Fascinat de “aspectul senzorial al llumii”, Pónge este copleșit de plentitudinea lucrurilor. El interoghează suprafața obiectului, apropiindu-se mai ales de formula lui moleculară, ca un microscop. Prin metaforele pe care le încearcă, prin notațiile răzlețe și repede depășite, el trece mereu la alte puncte de vedere, redă viața și imobilitatea obiectului. Acesta din urmă devine esență și poezia explodează sub efectul unei nașteri a lumii sensibile. Cuvintelor le conferă puterea de a exprima conerența metamorfozei. Pentru Francis Ponge, universul lucrurilor reprezintă un univers al cuvintelor.

                

Opere esențiale : Pièces ( Piese, 1961 ); La Rage d’ expression ( Furia expresiei,

1965 ); Le savon ( Săpunul, 1967 ).

     

Jean Pierre Jouve (1877-1976)

                 Atras de universul Lui Mallarmé și de pădurea de simboluri, Jouve, descoperind între timp și psihanaliza, pătrunde mai întîi în teribila realitate a omului. Sondarea zonelor abisale, recunoașterea pulsurilor vieții și morții ( Eros și Thanatos ) îl conduc spre o poezie a opozițiilor dintre tenebre și lumină. Sedus de o vreme de suprarealism, se îndepărtează apoi el, prea puțin convins de valoarea scrisului automatic.

                 Pentru Jouve, “poetul e cel care spune lucruri esențiale”, întreaga poezie fiind de esență spirituală.

                   Reluînd tematica baudelaire-iană a păcatului și a mîntuirii, la școala lui Claudel, creează o poezie sfîșiată de conflicte intime, ezitînd între divin și uman. Întoarcerea la valorile creștine aduce cu sine pesimismul, orientîndu-i sufletul către catharsis și poezia către speranță.

                   Opere esențiale : Sueur de sang ( Sudori de sânge, 1933 ) ; Kyrie ( 1938 ); Diadème ( Diademă, 1949 ).