Prof. Ionescu Nicoleta Paula
Școala Gimnazială Nr.3 Buzeni
Cea mai recentă periodizare, cea a lui
Ion Gheţie, care a avut ca sursă informativă studiile predecesorilor săi, ne
oferă o imagine asupra evoluţiei limbii române în sânul căreia s-a născut şi
dezvoltat stilul ştiinţific. Ion Gheţie a văzut o evoluţie a limbii române pe
parcursul a şase etape, cuprinse în cadrul a trei epoci: veche, modernă şi
contemporană:
1. Epoca veche
a. Intervalul 1532 – 1640 este perioada începuturilor limbii române literare, cu
toate că tradiţia literară, chiar dacă nu s-a păstrat nimic în scris, se crede
a fi mai veche de începutul secolului an XVI-lea. Limba, în această perioadă,
nu este una unitară, textele din această perioadă nefiind pure din punct de
vedere lingvistic. Regionalismele joacă un rol important acum şi se poate vorbi
de cel mult un stil oficial, precum şi de unul neoficial.
b. În perioada 1640 – 1780 deja se vede o tendinţă de consolidare a principalelor
variante ale limbii literare, aceasta şi pentru că se realizează o centralizare
culturală la Bucureşti în Muntenia, la Iaşi în Moldova, precum la Bălgrad în
Transilvania. La finele secolului al XVII-lea s-a remarcat o confruntare între
tradiţie şi inovaţie, între limba vorbită şi cea scrisă, chiar cu anumite
excepţii. Odată cu naţionalizarea serviciului divin în cea de a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, s-a făcut şi trecerea de la slavonă la limba română
pentru cărţile de cult. Prin tipăriturile realizate la jumătatea secolului al
XVIII-lea se conturează anumite norme lingvistice de pondere muntenească. În această
perioadă se fixează terminologic şi sintactic stilul oficial sau
juridico-administrativ. Unii au încercat să vorbească chiar şi de un stil
ştiinţific, deşi prea puţine au fost lucrările la acea vreme pentru a putea
vorbi de formarea acestui stil. Astfel, prin caracteristicile lingvistice care
sunt subordonate principiilor de bază ale comunicării ştiinţifice şi tehnice,
aceste vechi scrieri oferă informaţii de ordin ştiinţific privitoare la
practicarea unei profesii sau la desfăşurarea unei activităţi ocazionale.
2. Epoca modernă
a. Începând cu perioadă 1780 – 1836, epoca modernă marchează o
evoluţie a limbii române literare, centrul vieţii culturale se deplasează în
Transilvania datorită Şcolii Ardelene, care are meritul de a fi formulat
principalele deziderate ale modernizării limbii. Ardelenii au luptat pentru
introducerea alfabetului latin, iar Petru Maior fixează normele unei limbi
literare, dar care nu depăşeşte graniţele Transilvaniei.
Stilul ştiinţific îşi formează o
terminologie proprie, chiar şi cu unele imprecizii. Textele ştiinţifice vin pe
filieră străină prin traduceri suportând construcţii şi procedee sintactice
particulare. Astfel, pe la 1830 se putea vorbi de existenţa a trei stiluri
funcţionale: beletristic, juridico-administrativ şi ştiinţific.
b. Procesul de evoluţie continuă şi în
perioada 1836 – 1881, perioadă
marcată de activitatea şi contribuţia lui I. Heliade Rădulescu. Acesta aşeza la
baza noii limbi literare graiul muntean care se regăsea prin tipăriturile
bisericeşti încă din 1750. Scrierea latină care află trecere în locul celei
chirilice, scoate din uz multe pronunţări regionale. Fenomenul adaptării la o
nouă scriere şi la o limbă literară suferă întârzieri, în special în ţinutul
lui Ştefan cel Mare pentru că aceştia, moldovenii, aveau de renunţat la multe
aspecte lingvistice cu care s-au obişnuit.
Anii 1860 – 1880 marchează
constituirea stilului ştiinţific al limbii române literare, şi aceasta o
înţelegem ca fiind la nivelul timpului respectiv diferit de perioada
contemporană. Heliade este cel care va tipări la 1832 o aritmetică tradusă după
francezul Francoeur. Fl. Aron publică un manual de geografie în 1834, iar în
1837 profesorul P. Poenaru publică un
manual de geometrie după francezul matematician Legendre. În domeniul medicinii
Gh. Polizu, I. Barasch şi T. Ciocanelli joacă un rol important la crearea
terminologiei de specialitate. Se observă şi un decalaj dintre constituirea
limbajelor de specialitate ale stilului ştiinţific între ramura ştiinţelor
exacte şi a celor umaniste, acestea din urmă dând dovadă de o oarecare
întârziere.
c. În perioada următoare, 1881 – 1960, limba literară se
definitivează cu influenţa clară a graiului muntean , Academia Română fiind cea
căreia, i-a revenit sarcina de a legifera sau de a consfinţi rezultatul
evoluţiei limbii literare. Stilurile literare îţi stabilizează şi ele
terminologia. Stilul ştiinţific înregistrează o evoluţie aparte, cu
constituirea unei terminologii de specialitate, iar unii termeni tehnici au
fost transferaţi din ştiinţele pozitive înspre analiza literară. Un rol
important l-au jucat universităţile din Iaşi, Bucureşti şi Cluj.
3. Ultima epocă, cea contemporană, adică de la 1960 şi până
în prezent, în ceea ce priveşte stilul ştiinţific, este o epocă de transmitere
a stilului ştiinţific format în etapele precedente către noile generaţii.
Adoptarea vocabularului tehnico-ştiinţific devine o problemă de asimilare a
neologismelor şi de integrare în sfera terminologiei specifice fiecărei ramuri
de activitate profesională. Neologizarea terminologiei este un proces firesc şi
care nu se încheie, probabil, niciodată şi care este ireversibil. Ce este
regretabil, în viziunea lui Şt. Munteanu, este faptul că terminologia populară
nu şi-a găsit loc în stilul ştiinţific actual.
În cadrul stilului
ştiinţific se poate vorbi de mai multe variante textuale sau mai multe limbaje,iar
din punct de vedere al modului de comunicare, de o exprimare orală (prin monologul oral şi dialogul oral) şi de o exprimare
scrisă (prin monologul scris). Pe de altă parte, deoarece la ora actuală
vorbim de o explozie informaţională, care obligă un vorbitor să deprindă un
volum cât mai mare şi divers de cunoştinţe, stilul ştiinţific are mai multe
limbaje sau mai multe variante textuale. Vorbim, aşadar, de un limbaj matematic,
de unul filozofic, de un limbaj istoric, precum şi de alte limbaje de
specialitate, limbaje date de varietatea ştiinţelor: medicale, agricole,
socio-umane, economice, inginereşti, matematice şi ale naturii. Aceste limbaje
le putem clasifica în două categorii:
a.
varianta
ştiinţelor exacte: matematică, chimie, istorie;
b.
varianta
ştiinţelor naturii: geografie, biologie, medicină.
c.
varianta
ştiinţelor umaniste: filozofia.
Textele ştiinţifice au
fost deseori studiate la nivelul sintagmei, din perspectiva terminologiei, dar
rareori s-au făcut studii aprofundate la nivelul structurii lor textuale.
Structura textelor ştiinţifice depinde în bună măsură de natura limbajului
folosit pentru scrierea acestora: textele ştiinţelor umaniste folosesc, de
obicei, un limbaj argumentativ
(fundamentat pe logica naturală), iar cele ale ştiinţelor exacte folosesc un limbaj demonstrativ (bazat pe logica formală).
Există mulţi oameni de
ştiinţă care, aprofundând anumite domenii de cunoaştere, fac filozofie, dar
fără să ştie. Când spunem astăzi „ştiinţă” gândul se duce spre fizică, chimie
sau genetică, de aceea trebuie redescoperit adevăratul sens al cuvântului.
Filozofia apare de la bun început în cultura europeană ca o tendinţă spre
cunoaştere, spre a şti, preocuparea ei fiind gândirea și raţiunea.
Bibliografie
