Ciprian Manolache
Izvorât din teza de doctorat a
autoarei, volumul ,,Eros și Thanatos în proza fantastică românească” a apărut
relativ recent la Editura TipoMoldova din Iași. Această carte este rodul unei
interpretări care își caută propria legitimitate teoretică, pe măsură ce își
construiește argumentele; o interpretare care privește și dincolo de obiectul
ei de cercetare, în timp ce și-l precizează.
Pornind de la o amplă bibliografie,
profesoara Carmen Băleanu sintetizează de-a lungul celor peste 400 de pagini,
fără pretenții de exhaustivitate, fantastical literar, relaționându-l în
permanență cu două teme majore ale literaturii universale : dragoste și
moartea.
Lucrare de debut, prefațată de
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Glodeanu, ea conține zece capitole, după cum urmează :
Eros și Thanatos, Măștile fantasticului, Fantasticul între mit și simbol,
Eminescu – o viziune romantică, Caragiale – o altă lume, Liviu Rebreanu – Adam
și Eva, Vasile Voiculescu – perspectiva
magică, Mircea
Eliade- perspectia mitică, Laurențiu Fulga între paradis și infern, Fantasticul
iubirii și al morții. Dintre acestea, primele trei reprezintă documentate
incursiuni teoretice, următoarele șase valorifică analitic și cu înalt simț
exegetic proze de referință ale fantasticului românesc, ultimul capitol fiind
rezervat concluziilor pe marginea temei alese.
Așadar, în cea dintâi secțiune a
cărții, autoarea dezvoltă conceptele de ,,Eros” și ,,Thanatos”, așa cum apar
ele reflectate în filosofie, literatură și mentalul colectiv di arhaitate până
în present, statuând ideea că ,,toate semințiile au avut sub o formă sau alta
cultul lui Eros”.
Carmen Băleanu nu-și propune să
scrie o istorie a iubirii, așa cum au
făcut Octavio Paz, Dominique Simonet, Marcelle Tinayre, Rougemont ori Gasset,
ci punctează doar aspect care plasează Erosul mereu glisând între idealism și
pesimism. Astfel, se evidențiază multiplele fațete ale iubirii. Dacă la început
ea a fost doar un act instinctiv, grefat de impulsurile libidinale, ulterior
vechile literaturi ( egiptene, arabe, grecești , latine) au adus probe de
conștientizare a amorului, de ridicare a lui dincolo de corporalitate, în
planul spiritului. Atât psihanaliștii, cât și intropologii au demonstrate că
dorințele ființelor umane, ca și mijloacele de satisfacere a acestora, par a fi
nenumărate. Dar tentativa liberă de împlinire poate să se întoarcă împotriva
omului. De aceea, exegeta arată că Erosul s-a manifestat în istoria societății
ca un liant între oameni, dar și ca un factor distructiv: ,Acest sentiment
presupune reciprocitate, sugestie și autosugestie sau, atunci când este
unilateral, neîmpărtășit – distrugere, devorare”.
În ceea ce privește Thanatosul, ca
umbră a lui Eros sau prelungire a lui, autoarea arată că ,, … surprinzător,
moartea este cea mai constantă preocupare a umanității”. Ghilgameș, Antigona,
Oedip – ca personaje legendare – își ,,trăiesc” moartea în forme diferite, deși
,,primitivii” n-o concept ca pe un fenomen natural și necesar. Extincția lor nu
înseamnă un sfârșit, ci o postexistență ( izbitoare asemănarea cu Miorița!),
incomparabilă totuși cu nemurirea omului primordial. Treptat, se deduce din
paginile cărții, moartea înșăși este valorizată ca rit de trecere sau ca mod
spiritual de a fi : o a doua naștere, începutul unei vieți ,,spirituale”, adică
nenaturale, care nu este dată, ci trebuie creată ritualic, adică asimilată unei
inițieri.
Tot aici, în acest prim capitol,
sunt prezentate pe larg trei ,,cărți” ale morții – cea egipteană, cea tibetană
( Bardo – Thödol) și cea
mayașă, marcând tot atâtea mentalități ale societăților arhaice, în funcție de
specificul popoarelor, de credințele religioase și de stadiul civilizației.
Capitolul al II-lea, Măștile
fantasticului, având rol anticipative pentru investigațiile analitice care-I
urmează, ( așa cum se precizează și în prefață ), reprezintă o expunere
sintetică a celor mai importante teorii
asupra fantasticului, atât din spațiul European, cât și din cel românesc, mai
precis de la Roger Caillois și Tzvetan Todorov până la Sergiu Pavel Dan,
Nicolae Ciobanu sau Ilina Gregori. Autoarea cărții nu devine partizana nici
unei definiții, teorii sau clasificări, după cum nu manifestă nici spirit combativ
ori negator,
lăsând astfel lectorlui dreptul firesc de a opta asupra lor, ba chiar
invitându-l ,,să devină la
rândul său creator, să-și construiască în rupture dintre planuri propriul
univers”.
În
sinteză, fantasticul permite apropierea de marile mistere ale existenței, fiind
totodată un tip de proză foarte productiv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu