Prof.
Inv.primar Ristea Daniela Simona
Şcoala gimnazială Mihai Eminescu
Com.Bradu , jud.Argeş
Sărbătorile şi obiceiurile populare,
grupate în preajma solstiţiului de iarna (20 decembrie - 7 ianuarie), poartă
numele generic de sărbători de iarnă. Perioada este deschisă şi închisă de
sărbători prefaţate de ajunuri, atât Craciunul, cât şi Boboteaza, şi
intersectate la mijloc de noaptea Anului Nou. principalele sărbători ale
ciclului de iarna - Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza - au funcţionat de-a lungul
vremii ca momente independente de înnoire a timpului şi de inceput de an.
Românii folosesc, pe langă calendarul oficial, recunoscut de stat şi Biserică,
un calendar neoficial - calendarul popular - creat de popor şi transmis
folcloric.
Spre deosebire de calendarul bisericesc oficial şi de calendarul
civil, care constituie un simplu tabel al zilelor grupate pe săptămani şi luni,
calendarul popular indică timpul optim pentru arat şi semănat, pentru peţit şi
logodit, pentru moştenirea strămoşilor sau aflarea ursitei etc. Sărbătorile şi
obiceiurile populare, care au loc în decurs de o zi sau de mai multe zile,
diurne sau nocturne, cu dată fixă sau mobilă, dedicate divinităţilor calendaristice,
oamenilor, animalelor, păsărilor, plantelor, fenomenelor terestre şi cosmice
sunt cunoscute şi respectate, în unele zone etnografice, până astăzi. Unele au
preluat numele sfinţilor creştini, altele nu au nicio legatură cu creştinismul
("Caloianul", "Paparuda", "Drăgaica" etc.) sau
sunt pe cale de a fi asimilate, precum Crăciunul, de creştinismul carpatic.
Divinităţi moştenite de la substratul autohton, trac şi greco-dac, cele
împrumutate şi similate de la greco-romani şi popoarele orientale, cât şi
creaţiile mitice strămoşeşti şi româneşti alcătuiesc un original panteon.
Ignat este divinitatea solară care a preluat
numele şi data de celebrare a Sf. Ignatie Teofanul (20 decembrie) din
calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul Porcilor - în zorii zilei de Ignat se
taie porcul de Craciun - şi cu Inatoarea. Potrivit calendarului popular,
Inatoarea, reprezentare mitică a panteonului românesc, pedepseşte femeile care
sunt surprinse lucrând (torc sau ţes) în ziua de Ignat. Animalul sacrificat în
această zi este substitut al zeului care moare şi renaşte. Împreună cu timpul,
la solstiţiul de iarnă. În antichitate, porcul a fost simbol al vegetaţiei,
primăvara, apoi sacrificiul lui s-a transferat în iarnă.
Colindatul este un scenariu compus din texte
ceremoniale (colinde), formule magice, dansuri, gesturi, interpretat în casă,
pe uliţe, de o ceată sacră. În calendarul popular, acest fenomen apare sub
diferite denumiri zonale în perioadele solstiţiului de iarnă.
("Steaua", "Pluguşorul", "Sorcova"),
echinocţiului de primavară, solstiţiului de vară şi echinocţiului de toamnă.
Colindele transmit urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în noul
an. Colindatul este cea mai răspândită tradiţie a românilor. Când persoanele
colindate nu primesc colindătorii, închid uşile sau nu oferă daruri, efectele
magice sunt opuse, ei încălcând regulile acestui obicei.
Crăciun este un zeu solar, de origine
indo-europeană, specific teritoriilor locuite de geto-daci, indentificat cu
zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra. Timp de peste un mileniu,
creştinii sărbătoreau Anul Nou în ziua de Crăciun. Determinativul de
"moş" arată vârsta zeului adorat, care trebuie să moară şi să
renască, împreună cu timpul calendaristic, la Anul Nou. În legătură cu Moş Crăciun
au circulat multe legende. Prin tot ce face, Crăciun se opune sau împiedică
naşterea pruncului creştin Iisus, deoarece venirea pe lume a acestuia înseamnă
moartea Moşului. Tradiţiile contemporane despre "sfântul" Crăciun,
despre Moşul "darnic şi bun", "încărcat cu daruri multe"
sunt influenţe livreşti care au pătruns în cultura populară de la vest la est
şi de la oraş la sat. Sărbătorile de Crăciun durează, în sens restrâns, trei
zile (25-28 decembrie), sau, în sens larg, 19 zile (20 decembrie - 7
ianuarie).
Pomul de Crăciun este un brad împodobit,
substitut al zeului adorat în ipostaza fitoforma, care moare şi renaşte la
sfârşit de an, în preajma solstiţiului de iarnă, sinonim cu Butucul de Crăciun.
Împodobirea bradului şi aşteptarea de către copii a "Moşului", numit,
în sud-estul Europei, Crăciun, care vine cu daruri multe, este un obicei
occidental care a pătruns de la oraş la sat, începând din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea. Pomul de Crăciun s-a suprapus peste un mai vechi obicei al
incinerarii Butucului (zeul mort) în noaptea de Crăciun, simbolizând moartea şi
renaşterea divinităţii şi a anului la solstiţiul de iarnă, Obiceiul a fost
atestat la români, aromâni, letoni şi sârbo-croaţi.
· "Steaua" este un
colind care începe din prima seară a Crăciunului şi se încheie la Bobotează.
CRĂCIUNUL - Naşterea Domnului (25
Decembrie )
Dumnezeu, văzând ca neamul omenesc
este asuprit de diavol, S-a milostivit şi L-a trimis pe Arhanghelul Gavril să
vestească Fecioarei Maria naşterea, prin puterea Duhului Sfânt, a Fiului lui
Dumnezeu, facut om, Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu s-a născut într-o peştera
din Bethleem şi a fost pus, înfăşat, de către Născătoarea de Dumnezeu, în
ieslea dobitoacelor, El Cel care venise să ne mântuiască pe toţi de păcatele
noastre. Naşterea unui mare Împărat fusese prorocită de mult de Vrăjitori, care
spuneau că "Stea din Iacov va rasări şi va zdrobi stăpâniile lui
Moab". Trei magi, cunoscând această prorocire, cercetau când o să apară
această stea şi când au văzut steaua lui Hristos au urmat-o şi, căzând în genunchi,
I s-au închinat Lui şi I-au adus daruri, aur, tămâie şi smirnă. Irod, împăratul
iudeilor, temându-se că va pierde tronul prin naşterea lui Mesia, a poruncit ca
toţi pruncii din Bethleem să fie ucişi. Aşa au murit 14.000 de copii, dar Iosif
şi Maria au reuşit să-L salveze pe Fiul Domnului, vestiţi de un înger, fugind în
Egipt. Dumnezeu s-a facut om pentru a nu ne mai vedea cazuţi în rele şi nenorociri,
pentru mântuirea păcatelor noastre. Crăciunul, ziua Naşterii Domnului Iisus
Hristos, este cea mai mare sărbătoare a creştinismului. La români, sărbătoarea
Naşterii Domnului se sprijină pe un fond străvechi, legat de cultul
solstiţiului de iarnă, al lui Crăciun, personaj mitic dacic, dar şi pe datinile
romane legate de zilele "Soarelui Invingator" şi Saturnalii. Pentru
că acum, la sfârşit de decembrie, este ziua cea mai mică a anului, Soarele
trebuie ajutat, prin tot felul de elemente magice, să nu moară. În vechiul mit
al ciobanului Zeu-Moş se introduc elemente creştine şi astfel se conturează
povestea ciobanului Crăciun. Acesta refuză să o primească pe Fecioara Maria
să-şi nască pruncul. În ascuns, soţia sa o găzduieşte şi-l moşeşte pe Iisus. Crăciun
o pedepseşte tăindu-i mâinile. Fecioara Maria înfăptuieşte o minune lipindu-i
mâinile la loc, lucru ce îl converteşte pe Crăciun la creştinism. De bucurie că
nevasta sa a scăpat cu bine, Crăciun aprinde un rug din lemne în jurul căruia
se încinge o horă. După joc, Crăciun îi face daruri Fecioarei Maria şi
pruncului şi, astfel, se produce transfigurarea lui Crăciun în sfântul care aduce
daruri copiilor de ziua Naşterii lui Iisus. Este demn de remarcat că cei mai
mulţi cercetători români afirma că apelativul de Crăciun derivă din cratio, -
onis care, în latineşte, înseamnă naştere. În afara graniţelor românismului,
termenul nu se regăseşte decât la slavii din imediata vecinatate, care l-au
imprumutat de la români. Sărbătoarea de Crăciun îmbina o mulţime de obiceiuri.
Dominantă este componenţa creştină care marchează naşterea lui Hristos şi ea se
vede în colindele religioase "Steaua" şi "irozii" ş.a.
Crăciunul marchează însă şi un nou ciclu de viaţă, începutul unui nou an roman.
Obiceiurile au semnificaţii multiple. Pe de o parte, se întrevede urarea menită
a prevedea, a provoca îndeplinirea dorinţelor omului şi ale comunităţii, dar şi
protejarea faţă de forţele răului. Colindul, în acest context, începe nu
întâmplător seara şi după reguli bine stabilite. În seara de Ajun colinda doar
copiii, simboluri ale purităţăii, ale curăţeniei fizice şi morale. Abia în ziua
de Crăciun colinda flăcăii, femeile fiind excluse. Ceata de colindători se
organizează pe vecinătăţi şi merge din casă în casă pentru ca urarea lor este
socotită de bun augur. Arsenalul lor format din clopoţei, bete, bice are
menirea ca, prin zgomotul făcut, să alunge forţele malefice. În acelaşi cadru trebuie
amintite jocurile cu maşti: capra cu variantele sale - camila şi chiar girafa,
ursul, caluţii, dar şi ceata de mascaţi, care are menirea de a stigmatiza toate
racilele din comunitate. Sunt reprezentate, de asemenea, şi profilurile
ocupaţionale: crăşmarul, căldărarul, agricultorul etc. Din costum nu lipseşte
niciodată şiragul de zurgălăi, care are aceeaşi menire - de a îndeparta forţele
răului. Crăciunul este marcat şi printr-o masă bogată, din care nu trebuie să
lipsească colacii, cornurile, fructele, peştele, dulciurile şi, bineînteles,
băutura. Tot ce se pune pe masă are o trimitere clară la ocupaţiile tradiţionale
ale comunităţii româneşti. De pe masă nu pot lipsi nucile şi ouale, care au o
simbolistică mai complexă, cu trimitere la rezistenţa în timp, la sămânţa care
nu se pierde. Sărbătorile de iarna, începute de Crăciun odată cu Naşterea lui
Iisus, se încheie abia la Bobotează când în lumea satului au loc alte petreceri
unde, într-un cadru special, sunt prezentate comunităţii viitoarele cupluri şi
astfel viaţa îşi reia ciclul firesc, odată cu renaşterea naturii.
COLINDELE
Începând cu noaptea de 23 spre 24
Decembrie, de la miezul nopţii şi până la revărsatul zorilor uliţele satelor
răsunau de glasul micilor colindători. În oraşe întâlnim colindători odată cu
lăsarea serii şi pâna în miez de noapte. Cu traista după gât, cu bâta în mâna
şi căciula pe urechi, colindătorii merg din casă-n casă şi strigă la ferestrele
luminate:
"Bună dimineaţa la Mos Ajun,
Ne daţi ori nu ne daţi",
şi dacă cei din casă întârzie a
le deschide usa spre a le împărţi colindeţi, încep să cânte mai departe:
"Am venit şi noi odată
La un an cu sănătate,
Şi la anul să venim
Sănătoşi să vă găsim.
Ne daţi, ne daţi,
Ori nu ne daţi"
Cu acest prilej gazda le împarte
colindeţe: covrigi, nuci, mere, colăcei de făina frământaţi şi copţi chiar în
acea noapte a Moş Ajunului.
În ajunul Craciunului, ca şi în ajunul
Anului Nou în toate provinciile românesti copiii formeaza grupuri şi pornesc pe
la casele gospodarilor cântând cântece ce au refrenuri ca: "Florile
dalbe", "Lerui ler", "Ziurel de ziua", ori
"Valerim" şi "Veler Doamne".
În afara de seara mare a colindelor se
mai colindă şi în seara Sfântului Vasile, paralel cu Pluguşorul sau Uratul,
precum şi de Florii şi Paşte.
Sub numele de colind şi colindat
trebuie să întelegem vechiul obicei pe care-l întâlnim în sărbătorile
susmenţionate când copiii, ca şi flăcăii satelor, merg din casă în casă,
cântând cântece pentru a ura sănatate şi fericire gazdelor ce-i ascultă, de la
care primesc daruri (colindeţe) în bani sau în natură: nuci, covrigi, mere,
colaci, etc.
Colindele sunt de două feluri:
religioase şi laice. Cele religioase au origine literară, iar subiectele lor se
referă de cele mai multe ori la Isus. Colindele profane (sau lumeşti) au un
caracter liric, şi de multe ori sunt adaptate de colindători la situaţia celor
în faţa cărora le cânta.
Colindatul cu motive religioase,
deşi de origine bisericească, e totuşi format tot după modelul colindatului de
tip pagân: având de fapt origine comuna cu acesta. Astfel întâlnim:
Colindele Domnului (În drum spre
Vitleim, Nasterea Domnului, Vestirea Păstorilor, Închinarea Păstorilor,
Pornirea Magilor după stea, Închinarea Magilor, Tăierea Pruncilor, Numele
Domnului, Patimile Domnului, Vânzarea şi Răstignirea , Coborârea de pe Cruce);
Colindele Sfinţilor (Colindul
Craciunului, Sf. Vasile, Sf. Nicolae, Sf. Ion, etc.);
Colindele Omului (Colind de copil
mic, de fata mare, de flacau, colindul omului bogat si milostiv, colind de
preot, de cioban, de vânator, de pescari, de marinari, colind de viteaz, de
familie, de însuratel, etc.)
Creatorii acestor producţii populare
sunt diferiţi, după cum diferit este şi felul colindului:
pentru cele religioase de nuanţa
creştina putem socoti ca făuritorii sunt preoţii, călugării şi cântăreţii
bisericeşti, dascălii şi diecii, fiindca ei erau cunoscători ai Evangheliilor
şi ai Vieţilor Sfinţilor. Cât priveşte pe cele profane, ca autori definim pe
anonimii creatori talentaţi care au faurit poezia populară. Peste această
creaţie iniţială s-a suprapus prelucrarea veac de veac şi an de an în
obiceiurile şi datinile strămoşeşti, la marile sărbători de iarnă.
Steaua
De la Craciun şi pâna la Bobotează
copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele
creştine.
Acest obicei vrea să amintească
steaua care a vestit naşterea lui Isus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.
Cântecele despre stea provin din surse
diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină
medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţa Calvina şi
multe din ele, chiar din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor, care intră
în casă în zilele Crăcinului, cânta versuri religiose despre naşterea lui Isus:
"Steaua sus răsare"; "În oraşul Vitleem"; "La nunta ce
s-a întâmplat"; "Trei crai de la rasarit".
BIBLIOGRAFIE
1.Mică enciclopedie de
tradiţii româneşti,Ion Ghinoiu, Ed.Enciclopedică, 2001
2. Sărbători şi
obiceiuri , C.Brăiloiu,Ed. Enciclopedică, 2002
3.Obiceiuri şi tradiţii de
Crăciun, M.Mitroi, Ed. Autorul,2004
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu