Profesor- Vasiliu Eugen
EDUCAŢIA INTEGRATĂ
ŞI COMBATEREA
EXCLUZIUNII SOCIALE
Domeniul
pedagogiei speciale este vast şi complex. Pătrunzând în acest domeniu, ne
aflăm, dintr-o dată, în faţa unui univers de situaţii educative noi. El se
referă, în linii mari, la un anumit tip de educaţie adaptată şi destinată
copiilor care nu reuşesc să atingă în cadrul învăţământului obişnuit nivele
educative si sociale corespunzătoare vârstei.
Aceşti
copii se numesc copii cu cerinţe educative speciale pentru a pune accentul nu
pe deficienţă ca atare, ci pe faptul că ei nu pot beneficia de strategiile
educaţionale obişnuite, dar că dispun de posibilităţi care se pot dezvolta prin
mijloace pedagogice creative adecvate. Rolul educaţiei speciale este de fapt să
asigure procesul de adaptare sau readaptare al acestor copii, să le ofere şanse
egale cu ale celorlalţi membri ai societăţii.
Situaţiile educative organizate pentru ei se raportează la specificul şi gradul deficienţei, la condiţiile dezvoltării anterioare a copilului, la particularităţile individuale şi la alţi factori, principala lor condiţie internă constând, însă, în potenţialul real al copilului, care urmează a fi valorificat.
La
ora actuală există, în paralel, învăţământul special aşa-zis segregat, dar cu o
experienţă bogată şi începuturile învăţământului integrat, ceea ce presupune
două tipuri distincte de situaţii educative care trebuie să coopereze. Climatul
afectiv favorabil din clasele şcolii speciale constituie unul din cei mai
importanţi factori ai situaţiilor educative create. Acest complex situaţional
are, însă, dezavantajul de a distanţa copiii de mediul natural al copiilor fără
handicap, care trebuie pregătiţi pentru contactele sociale care îi aşteaptă în viaţă.
Daca acceptam ideea că, după absolvirea
şcolii, toţi copiii trebuie să beneficieze de şansa de a participa activ la
viaţa socială, atunci trebuie să le acordăm necondiţionat aceasta şansă încă
din şcoala; deci integrarea socială este pregătită şi condiţionată de
integrarea şcolară.
După
cum de ştie, în ultimele decenii se afirmă puternic ideea că persoanele cu
dizabilităţi trebuie să fie cuprinse în structurile obişnuite de învăţământ din
comunităţile în care trăiesc, fapt esenţial pentru integrarea lor socială
normală. În documentul adoptat de Conferinţa Mondială asupra Educaţiei
Speciale, desfăşurată în 1994 sub egida UNESCO, se afirmă că ,, şcolile
integrative sunt cel mai eficient mijloc de creare a solidarităţii între copiii
cu cerinţe educative speciale şi semenii lor”.
Conform
principiilor promovate în materie de educaţie de către organismele
Internaţionale, se menţionează că persoanele/elevii cu diferite tipuri de
deficienţe au aceleaşi drepturi fundamentale ca şi ceilalţi cetăţeni de aceeaşi
vârstă, fără discriminare pe motive de sex, limbă vorbită, religie, stare
financiară sau orice altă caracteristică a persoanei în cauză sau a familiei
sale.
Ideea
integrării copiilor cu dizabilităţi în şcoala publică a apărut ca o reacţie
necesară şi firească a societăţii la obligaţia acesteia de a asigura
normalizarea şi reformarea condiţiilor de educaţie pentru persoanele cu cerinţe
educative speciale.
Educaţia integrată
presupune ca relaţiile dintre indivizi să se bazeze pe o recunoaştere a
integrităţii lor, a valorilor şi drepturilor comune pe care le posedă.
Educaţia
integrată este tot o formă de educaţie specială care se desfăşoară în alte
condiţii decât cele existente în şcolile speciale. In schimb, educaţia
integrată încearcă să înlăture percepţia asupra şcolilor speciale ca unităţi
şcolare segregaţioniste.
Educaţia
integrată are drept obiective, următoarele:
-
a educa acei copii cu cerinţe speciale în şcoli obişnuite alături de ceilalţi
copii normali;
-
a asigura servicii de specialitate (recuperare, terapie educaţională,
consiliere şcolara, asistenţă medicală şi socială) în şcoala respectivă;
-
a acorda sprijin personalului didactic şi managerilor şcolii în procesul de
proiectare şi aplicare a programelor de integrare ; a permite accesul efectiv
al copiilor cu cerinţe speciale la programul şi resursele şcolii obişnuite
(săli de clasă, cabinete, laboratoare, bibliotecă, terenuri de sport etc.);
- a încuraja relaţiile de prietenie şi comunicarea între
toţi copiii din clasa/şcoală;
- a educa şi ajuta toţi copiii pentru înţelegerea şi
acceptarea diferenţelor dintre ei;
- a ţine cont de problemele şi opiniile părinţilor,
încurajându-i să se implice în viaţa şcolii;
- a asigura programe de sprijin individualizate pentru
copiii cu cerinţe speciale;
- a accepta schimbări radicale în organizarea şi
dezvoltarea activităţilor instructiv-educative din şcoală.
In ceea ce priveşte forme ale
integrării copiilor cu CES, existente în şcoala românească, acestea se
bazează pe următoarele modele, care implică creativitate şi inovare didactică:
Modelul cooperării şcolii obişnuite cu şcoala specială - în acest
caz, şcoala obişnuită coordonează procesul
integrării şi stabileşte un parteneriat activ între cadrele didactice din cele
două şcoli care vor experimenta şi susţine un nou
mod de desfăşurare a activităţilor didactice, pregătind împreună conţinutul
activităţilor şcolare, adaptând materialele şi
mijloacele de învăţare folosite în timpul orelor şi oferind un cadru
confortabil tuturor elevilor din clasă. Acest model are avantajul că permite
valorificarea resurselor şi experienţelor deja existente în cele două tipuri de
şcoli, fără a necesita cheltuieli suplimentare. De asemenea, profesorii din
şcoala specială beneficiază de posibilităţi de predare
mult mai largi, iar profesorii din şcoala obişnuită se pot informa asupra multiplelor aspecte legate
de nevoile şi posibilităţile
reale ale unui elev cu cerinţe educative speciale.
Modelul bazat pe organizarea unei clase
speciale în şcoala obişnuită - acest model presupune integrarea copiilor cu deficienţe în
şcoli de masă unde să intre în relaţie cu elevii normali, facilitându-se, cu
sprijinul cadrelor didactice şi specialiştilor din şcoală, o mai buna
intercunoaştere şi relaţionare între cele două categorii de copii.
Modelul bazat pe amenajarea în şcoala
obişnuită a unui spaţiu sau a unei săli de
instruire şi resurse pentru copiii
deficienţi, integraţi individual în clase obişnuite din şcoala respectivă - în acest caz, profesorul care se
ocupă cu elevii deficienţi este şi profesorul de sprijin care desfăşoară
activităţi cu aceşti copii, atât în spaţiul special amenajat în şcoală, cât şi
la orele de clasă, atunci când condiţiile solicită/permit acest lucru,
colaborând direct cu educatorii din clasele unde sunt integraţi copiii.
Modelul itinerant- acest model favorizează integrarea
într-o şcoală de masă a unui număr mic de copii cu cerinţe speciale,
domiciliaţi la mică distanţă de şcoală (se evită astfel dezavantajul
deplasărilor pe distanţe mari ale copilului) şi sprijiniţi de un profesor
itinerant (specializat în munca la domiciliul copiilor cu un anumit tip de
deficienţă); ei pot astfel participa la activitătile şcolii respective.
Modelul comun - este relativ asemănător cu modelul
precedent, cu deosebirea că în acest caz profesorul itinerant este responsabil
de toţi copiii cu deficienţe dintr-un anumit areal
şi oferă servicii de sprijinire a copilului şi familiei,
ajută părinţii la alcătuirea programelor de învăţare,
urmăreşte evoluţia şcolară a copilului, colaborează
cu profesorii şcolii obişnuite în care este integrat copilul
şi intervine atunci când apar probleme de învăţare
sau de adaptare a copiilor la anumite cerinţe şcolare.
O şcoală integrativă este, de fapt
~ şcoala în permanentă schimbare şi adaptare la nevoile
copiilor;
~ cel mai eficient mediu de combatere a atitudinilor de
discriminare;
~ comunitate interculturală primitoare şi deschisă;
~ şcoala care-i valorizează în mod egal pe toţi copiii,
profesorii şi părinţii.
Integrarea se
bazează pe convingerea că adulţii lucrează în comunităţi incluzive, alcătuite
din persoane de diferite rase, religii, aspiraţii, cu sau fără dizabilităţi.
Tot aşa, indiferent de vârstă, copiii au nevoie să crească şi să înveţe în
medii asemănătoare celor în care vor lucra ca adulţi, iar şcoala este
principala instituţie care trebuie să răspundă acestei nevoi.
Procesul de integrare a copiilor în dificultate presupune din partea
profesioniştilor antrenaţi nu doar interes, cunoştinţe şi competenţe– ci
şi o capacitate reală de a lucra în echipă. O echipă constituită atât în cadrul
scolii, dar şi o echipă la nivel interinstituţional, care să-i includă pe toţi
profesioniştii care răspund de copil: educator sau asistent maternal, asistent
social, profesor diriginte, director de şcoala şi alţii.
Pentru
fiecare copil aflat în sistemul de protecţie este necesară elaborarea şi
aplicarea unui proiect personalizat de îngrijire, educare, recuperare,
(re)integrare familială şi socială.
O parte importantă a proiectului personalizat este cea
referitoare la proiectul de integrare în
şcoală şi comunitate. Pentru orice copil în dificultate care urmează o
formă de învăţământ preşcolar sau şcolar acest proiect se realizează în
parteneriat cu grădiniţa/ şcoala din comunitate. Managerul de caz va antrena în
elaborarea şi aplicarea acestui document scris pe directorul şcolii şi pe
educatoarea, învăţătorul sau profesorul diriginte care răspunde de educaţia
copilului respectiv.
Proiectul personalizat de integrare în şcoală şi comunitate este un dosar care include date despre copil, evaluarea
iniţială a situaţiei acestuia, planul de intervenţie şi rapoarte care reflectă
evoluţia situaţiei pe parcursul implementării planului.
Acest document
facilitează legătura dintre serviciile de protecţie a copilului şi şcoală,
munca în echipă interdisciplinară şi asigură antrenarea responsabilă şi
complementară a profesioniştilor din sistem, a directorului de şcoala şi a
cadrelor didactice, a familiei, a copiilor şi adulţilor din comunitate pentru
ca fiecare copil aflat în situaţie de risc, cu CES sau cu probleme sociale să
fie sprijinit în integrarea sa şcolară, profesională şi socială.
Integrarea socială nu poate fi
separată de integrarea şcolară, ea nu este doar post-şcolară, ci se
construieşte treptat, pe măsura devenirii copilului prin educaţie, ca adult
„fiinţă socială” şcoala fiind însăşi o parte a vieţii sociale; ca atare
progresul în direcţia dobândirii autonomiei, „competenţei” sociale trebuie să
constituie, la fel ca şi dezvoltarea intelectuală, o finalitate educaţională.
Educaţia integrata este un act
responsabil, asumat de personalul şcolii, de comunitate, de familie şi nu
trebuie perceput ca un proces de subminare a şcolilor obişnuite, ci ca un
proces de normalizare a vieţii persoanelor aflate în dificultate (ajunse în
această stare ca urmare a unor evenimente independente de voinţa lor) şi ca o măsură
de conştientizare a rolului de instituţie publică al şcolii, în care toţi au
dreptul să aibă acces în calitate de cetăţeni cu drepturi egale ai comunităţii.
BIBLIOGRAFIE
1.Călin,
M., Filosofia educaţiei, Editura
Aramis, Bucureţti, 2001.
2.Mureşan,
P., Învăţarea socială, Editura
Albatros, Bucureşti, 1980.
3.Negreţ-Dobridor,
I., Didactica nova, Editura Aramis,
Bucureşti, 2005.
4.Piaget,
J., Psihologie şi pedagogie, E.D.P.,
Bucureşti, 1972.
5.Ştefan,
M., Teoria situaţiilor educative,
Editura Aramis, Bucureşti, 2007.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu