Specificul manifestării creativităţii la vârsta preşcolară

Inv. Iacob Oana



Potenţialul creativ al preşcolarului se manifestă în activităţile sale cotidiene: în joc (activitate fundamentală), în desen şi pictură (activităţi care sunt pentru el, cel puţin iniţial, un joc cu liniile şi culorile) şi în limbaj (o activitatea de intercomunicare umană realizată cu mijloacele limbii).

Cadrul cel mai important de manifestare dar şi de stimulare a potenţialului crea­tiv este jocul, cu toate tipurile sale. Conduita creativă ludică este o premisă pentru vii­torul comportament creativ care se va materializa în produse noi, originale, cu valoare socială (nu numai individuală).

Deşi este mai simplu (alături de jocul imitativ), jocul de mânuire a obiectelor se îmbogăţeşte treptat, copilul combină diferite mişcări şi descoperă multiple utilizări ale obiectelor (jucăriilor).

În jocul de construcţie imită şi reproduce modele de acţiune implicate în situaţii de viaţă, întâlnite în lumea adulţilor şi a obiectelor. Le reproduce însă prin simplificare (nu numai din cauza percepţiei şi gândirii sincretice care nu-i permit sesizarea relaţiei dintre elemente şi unitate, ci şi a nivelului relativ deficitar al deprinderilor motrice şi practice). în acelaşi timp, adaugă noi elemente, dictate de emoţiile şi dorinţele sale. Construieşte, astfel, un avion pe care îl amplasează într-un parc sau într-o curte sau situ­ează în apropierea lui un animal sau personaj care 1-a impresionat de curând (lupul sau dinozaurul, deşi ştie că nu mai există dinozauri).

În jocul de creaţie cu subiect din viaţa cotidiană, copilul imită şi reproduce selec­tiv modele de comportament oferite de cei din jur, dar numai pe acelea care sunt în acord cu dorinţele şi preferinţele sale. Preluarea acestor modele se face spontan, fără constrângeri exterioare sau cerinţe impuse persuasiv. în realizarea rolurilor asumate se foloseşte de obiecte reale cărora le dă nu numai semnificaţii reale, ci şi semnificaţii pro­prii. Dacă la început acţiunile reproduse sunt simplificate, în timp le complică, le com­bină între ele, le îmbogăţeşte cu ceea ce a acumulat în experienţa sa cognitivă. Astfel, vânzătorul măsoară produsele pe care le vinde şi utilizează mijloace neconvenţionale, însuşite în activitatea matematică. Datorită focalizării în jurul unei teme oferite de mediul social, în cadrul căruia acumulează experienţă, acţiunile ludice capătă coeziune, fluenţă, inventivitate (se realizează o adevărată invenţie prin adăugire, prin analogie, prin asociere).

Ficţiunea din jocul de creaţie cu subiect din viaţa cotidiană nu este absurdă, ci constructivă şi originală. Realitatea este în acelaşi timp sursă, criteriu de verificare, câmp de explorare şi identificare. Jucând rolul educatoarei, o fetiţă corectează aşezarea spaţială a colegilor, unul în spatele celuilalt, „nu ca oile", deşi nu a receptat niciodată această conduită verbală din partea educatoarei. De fapt, doreşte să acorde copiilor libertatea de mişcare care îi este oferită ei, în viaţa reală.

În cadrul acestor jocuri, copilul substituie prin imagini, prin trăiri emoţionale, prin gesturi şi acţiuni, obiecte, persoane, relaţii şi apoi se substituie pe sine însuşi, iden-tificându-se cu rolul. Trăieşte empatic personajul pe care îl joacă, ceea ce pare incredi­bil, dat fiind caracterul animist al gândirii. Prin jocul dc creaţie cu subiect din viaţa coti­diană, preşcolarul se detaşează treptat de realitatea concretă şi imediată, transpunându-se în trecutul pe care 1-a trăit mai demult, sau chiar în viitor.

Jocul de creaţie cu subiect din basme şi poveşti aduce şi el modificări, adăugiri, combinări de replici, de acţiuni. Preşcolarul modifică, în funcţie de trăirile sale emoţionale faţă de personaj, evoluţia acestuia, „destinul", relaţiile lui cu celelalte personaje. Manifestă independenţă în alegere şi spontaneitate în interpretarea rolului asu­mat. Este capabil chiar să interpreteze toate rolurile din aceeaşi poveste, fără a imita educatoarea sau colegul care 1-a precedat. Utilizează o pantomimică socială, dar în ace­laşi timp şi una personală. Prin jocul de creaţie cu subiect din basme şi poveşti, copilul se transpune într-o lume mirifică, a tuturor posibilităţilor, conştientizând caracterul ei nereal („stiu că nu este aşa, dar aşa aş vrea să fie").

Manifestarea potenţialului creativ în cadrul jocului nu este intenţionată. Ea este posibilă datorită semnificaţiei afectogene a obiectelor, persoanelor, relaţiilor şi mai ales reflectă trebuinţa de independenţă şi autoexprimare a şcolarului. Jocul copilului nu este un veritabil produs creator, este nou şi original în raport cu sine şi în raport cu ceilalţi copii. Originalitatea jocului derivă din funcţia pe care acesta o are pentru copil: asimi­larea realului fără constrângeri sau sancţiuni, rezolvarea echilibrului afectiv şi intelec­tual al eului în confruntarea cu realul (57, p.50).

Pregnantă la vârsta preşcolară este manifestarea potenţialului creativ în desen şi pictură, activităţi care au funcţii importante în viaţa preşcolarului. Prin intermediul lor copilul ajunge întâmplător la artă, îşi însuşeşte instrumente de morfologie şi sintaxă a artei, pe care apoi le va utiliza deliberat. Acestea exprimă şi stimulează potenţialul creativ al preşcolarului. Prin desen şi apoi prin pictură, copilul reflectă, selectiv şi într-o formă specifică, realitatea. Selectivitatea şi specificitatea se datorează, pe de o parte, insuficientei elaborări a instrumentelor artei, iar pe de altă parte, motivelor afective (elementele preferate sunt disproporţionate sau exagerate) sau motivelor topologice („atât spaţiu mi-a rămas").

Prin desen şi pictură preşcolarul asimilează realitatea la propriul eu, echilibrează şi armonizează raporturile cu natura, cu ceilalţi, cu el însuşi. Prin limbajul liniilor, al culorilor, al semnelor grafice, desenul şi pictura exprimă perceptiile, reprezentările, emoţiile, cunoştinţele receptate din diferite surse. Utilizând acest limbaj, copilul recre­ează un univers care 1-a impresionat (un obiect, un personaj, un animal), se contopeşte cu acest univers. Desenul şi pictura reprezintă rezonanţa lumii în preşcolar şi vibraţia acesteia în lumea sa.

La 3-4 ani desenul este linear, presupune un număr mic de elemente com­poziţionale, neorganizate într-un ansamblu compoziţional, în general din aceeaşi cate­gorie. Fluiditatea şi flexibilitatea sunt scăzute. Coloraţia este neomogenă, depăşeşte limitele contururilor şi se face cu una, două culori. Spre 5-6 ani, creşte numărul elemen­telor compoziţionale, acestea se diversifică categorial, apar detaliile, începe să fie suge­rată mişcarea. Elementele compoziţionale, dispuse în mai multe planuri (fără a se res­pecta legea perspectivei lineare), se organizează în ansambluri coerente, în jurul unei teme impuse sau alese. Cel mai des întâlnite sunt următoarele elemente: omul, casa, cerul, soarele, plantele, animalele. Prezenţa lor se datorează poate şi faptului că sunt şi simboluri de securitate paternă şi maternă, dar mai ales faptului că reprezintă primele obiecte ale cunoaşterii imediate, nemijlocite, primele obiecte ale spaţiului cognitiv. Sunt utilizate mai multe culori cu îmbinări originale şi cu intenţionalităţi estetice.

Referitor la originalitate, dincolo de elementele obişnuite apar şi elemente inedi­te, dar nu în mod deliberat „pentru a fi altfel", ci mai ales datorită valorii emoţionale a obiectelor desenate. Preşcolarul mare preferă desenul cu temă liberă sau cu elemente sugerate. Desenul cu temă dată devine încărcat, fără a dovedi flexibilitate, sau include elemente care nu au legătură cu tema.

Pentru preşcolar (care are o adevărată voluptate a culorilor strălucitoare, neaştep­tate) pictura este deja artă intenţionată. Se poate vorbi de un adevărat simţ al formei, manifestat prin pornirea spontană de a cerceta cu mâna înainte de a contura. Lucrând cu pensula, copilul se opreşte surprins că a descoperit forma unui obiect, deşi nu reuşeşte să-1 numească, operează cu pete plate, pete fuzionate, vibrate, cu amestecuri de culori. Respingând uniformitatea şi

Asimetria, preşcolarul dovedeşte simţul ritmurilor liniilor, culorilor, formelor care generează ritmul gândirii, ritmul mişcărilor fizice.

Potenţialul creativ se manifestă, deşi mai puţin pregnant, şi în domeniul verbal (ceea ce este explicabil, întrucât creaţia verbală impune stăpânirea limbii). Preşcolarul de 4-5 ani creează cuvinte după structura celor cunoscute, găseşte cuvinte care să in­cludă sunete sau silabe, substituie în propoziţii anumite cuvinte cu sinonime şi antoni­me, asociază în structuri neobişnuite cuvinte diferite. în general, exprimarea în pro­poziţie este săracă, stereotipă, dar sunt posibile şi formulări neobişnuite, inedite („cerul plângea", faţa bătrânului este brăzdată de „ziduri").

Literatura pentru copii (basmul, povestea) îl introduce într-o adevărată sărbătoa­re a limbajului, îl iniţiază în viaţa colectivităţii, îl ajută să descopere şi să înţeleagă legi­le elementare ale vieţii sociale şi, mai ales, să construiască un univers în care irealul devine real, imposibilul - posibil. Prin intermediul poveştii, copilul se eliberează de egocentrism, întrucât se identifică în plan imaginar cu personajele în care găseşte ceva din el însuşi, şi ceva din personaje, în el. Cu fiecare reluare a textului (de către cineva din familie sau de educatoare) se sedimentează acţiunile, personajele şi mai ales mate­rialul verbal. Pentru preşcolar, adultul care îi citeşte povestea este şi autorul, martorul întâmplărilor povestite, magicianul care deschide uşa unei lumi nebănuite, actorul, si, mai ales, modelul de vorbire şi povestire. La 3-4 ani, repovestirile sale utilizează for­mulări stereotipe, automatisme verbale. Treptat demonstrează capacitatea de a exprima viziunea şi atitudinea sa proprie care se îndepărtează de model. Dacă atitudinea adultu­lui este permisivă, copilul introduce personaje noi (de cele mai multe ori întâlnite în alte poveşti), modifică întâmplările, îmbogăţeşte acţiunile, propune situaţii de prevenire a unor situaţii neplăcute.

Povestirile create de el (după modelul adultului, după imagini, cu ajutorul jucăriilor sau după propriul desen) sunt scurte, fără divagaţii, fără explicaţii întinse, oarecum incoerente (o înlănţuire aproape inconştientă de imagini) dar uneori pot avea o „savoare" deosebită. De cele mai multe ori se concentrează pe întâmplări umane pli­ne de haz sau întâmplări cu animale. Sunt situaţii în care, prin povestirile create, pro­iectează asupra personajelor propriile sale dorinţe, preferinţe, probleme. Un loc deose­bit între modalităţile de manifestare a potenţialului creativ îl are lectura după imagini. Tablourile reprezintă adevărate texte iconice pe care copilul învaţă să le „citească" în mod creativ. Descifrarea conţinutului lor nu se limitează numai la descrierea imagini­lor (realizabilă printr-un „dialog" între imagine şi copil), ci devine chiar o autentică creaţie verbală. De cele mai multe ori, copiii îşi pun întrebări sau se completează unul pe celălalt.

Toate aceste manifestări ale potenţialului creativ sunt originale în raport cu experienţa individuală, nu şi cu cea socială, dar constituie premisă pentru viitoa­rele produse, veritabil creative.