STUDIU PRIVIND LIMBA ŞI
VARIANTELE EI
Prof. Ionescu Nicoleta Paula
Școala Gimnazială Nr. 3 Buzeni
Eu cred sincer că limba română, în
care m-am născut şi pe care o vorbesc cu toată dragostea, e pâinea, vinul,
aerul fără de care viaţa noastră nu s-ar lega pe pământ.
(Fănuş Neagu)
Ceea ce ni se pare cu totul surprinzător este faptul că Fănuş Neagu
formulează aceste cuvinte de aur nu într-o carte care-şi propune să aducă un
omagiu limbii române. El face această mărturisire în „deschiderea” uneia dintre
cărţile sale, deschidere ce poartă numele: „Ploaia de aur de la fereastră” (F. Neagu, 1987 p.6-8). De altfel, campionul
metaforei române contemporane face asemenea destăinuiri ori de câte ori are
prilejul. Şi aceasta, dintr-un motiv cât se poate de pământean: „..în afara ei
(a limbii române) nu recunosc deasupra capului decât pe Dumnezeu”.O mărturisire
făcută, de astă dată, într-o tabletă publicată în unul din cotidianele în care
avea o rubrică săptămânală.
Despre limbă se spune, cu deplin temei, că este elementul cel mai durabil
al unui popor, al unei naţiuni. Din acest punct de vedere, ea depăşeşte
componenta intelectuală a personalităţii umane şi ajunge în sfera vieţii sale
spirituale. Dovada cea mai elocventă o constituie şi numeroasele versuri
nemuritoare create de poeţi care au
rămas şi vor rămâne mereu în conştiinţa vorbitorilor de limbă română.
Limba, în sens riguros ştiinţific, desemnează
un ansamblu de sisteme legate unele de altele; unităţile fiecăruia dintre aceste sisteme sunt
identificate în funcţie de relaţiile de
echivalenţă sau de opoziţie dintre aceste unităţi. Într-o limbă, un semn
nu se defineşte ca atare decât în raport cu alte semne şi îşi obţine valoarea
din opoziţiile sau asociaţiile pe care le contractează. Limba intervine ca
mediator între două zone amorfe: pe de o parte expresia sonoră şi, pe de altă
parte, conţinutul naţional. De aceea,
limba este considerată o formă şi nu o substanţă, o convenţie adoptată într-o
comunitate umană în care funcţionează ca sistem de semne şi ca instituţie
socială.
Dialectologia reprezintă disciplina
lingvistică a cărui obiect de studiu îl constituie varietăţile teritoriale ale
unei limbi, studierea şi descrierea graiurilor şi dialectelor. Termenul dialectologie
provine din limba greacă „dialectos” – dialect şi „logos” - ştiinţă, adică
ştiinţa despre dialecte.
Cercetarea limbilor şi a dialectelor
vii, actuale, are o mare importanţă pentru studierea istoriei lor. Astfel în Tratatul
de dialectologie românească se
subliniază că „ dintre toate disciplinile lingvistice, dialectologia are cele mai importante tangenţe cu istoria limbii: faptul este evident prin aceea că
metodele sale tradiţionale încearcă să stabilească relaţii constante între
stări actuale de limbă şi etape mai medii ale unui proces evolutiv conceput ca unitar.”
Totodată, între
dialectologie şi limba literară contemporană există o strânsă legătură. De
reţinut este faptul că limba literară nu ia din dialecte orice cuvinte, ci
numai cele ce exprimă noţiuni noi care vin să îmbogăţească vocabularul ei.
O mare importanţă are şi legătura
dialectologiei cu istoria poporului. Pe baza particularităţilor dialectale se pot trage anumite concluzii despre viaţa
poporului din epoca preistorică când încă nu exista scrisul, şi deci nu
dispunem de documente despre locul de
trai al popoarelor, despre relaţiile lor din acele timpuri îndepărtate.
Pentru cerecetarea dialectelor, în
special a evoluţiei lor, o mare însemnătate o are arheologia dar şi etnografia.
Cercetarea graiurilor vii de către învăţătorii de limbă şi literatură este de
mare folos pentru organizarea efectivă a procesului de instruire.
Cea mai mare preocupare a dialectologiei ca ştiinţă a varietăţilor
teritoriale ale limbii are în vedere, mai întâi, stabilirea principiilor care
se impun în înregistrarea şi interpretarea particularităţilor dialectale. În
funcţie de perspersctivele în timp din
care sunt cercetate subunităţile teritoriale ale limbii, dialectologia poate
fi sincronică (statică) sau diacronică
(evolutivă). Ca urmare, în timp ce din perspectivă sincronică se realizează o
descriere a stadiului în care se află o varietate teritorială la un moment dat,
din perspectivă diacronică cercetarea explică evoluţia istorică a faptelor
dialectale, urmărindu-se atent modul în care se s-au constituit în timp cât şi
pătrunderea şi stabilizarea sau non-stabilizarea lor în limba literară sau în
limba comună. Opoziţia dintre cele două puncte de vedere –sincronic şi
diacronic – este absolută şi nu suferă nici un compromis.
Lingvistica sincronică se ocupă de
raporturile logice şi psihologice care leagă termenii ce coexistă şi formează
un sistem, aşa cum sunt ei văzuţi de aceeaşi conştiinţă colectivă.
Lingvistica
diacronică studiază, dimpotrivă, raporturile care leagă termenii succesivi
nepercepuţi de aceeaşi conştiinţă colectivă, şi care se substituie unii altora,
fără să formeze un sistem.
Eugen Coşeriu apreciază după
Ferdinant de Saussure, că „limba se constituie diacronic şi funcţionează
sincronic”. Într-o limbă se pot efectiv distinge aceste două aspecte: sistemul
într-un moment dat şi sistemul în dezvoltarea sa, deşi, într-un anumit sens
există numai aspectul diacronic, adică dezvoltarea continuă, în timp ce
celălalt aspect, cel sincronic, printr-o limbă considerată în totalitatea sa,
constituie mai curând o abstractizare ştiinţifică necesară pentru a studia
modul cum funcţionează limba, precum şi trăsăturile care, între douoă momente
ale dezvoltării sale, rămân constante.
Limbajul uman implică şi dependenţa
limbii de societate; prin societate ar trebui să înţelegem mai mulţi oameni,
fiecare cu o anumită experienţă de viaţă, cu o anumită personalitate, cu
anumite posibilităţi native de articulare a sunetelor, toate diferenţiate de
cele ale unei mulţimi de oameni.
Din acest punct de vedere se poate explica
raportul „limbă ” – „ vorbire”.
Ferdinant de Saussure observă că limba şi vorbirea reprezintă două elemente
opuse care aparţin limbajului uman, în opoziţie cu limba vorbirea fiind un act
individual, al fiecărui individ în parte.
Vorbirea
reprezintă realizarea diferenţiată la nivelul fiecărui individ sau la nivelul
unui grup de indivizi, iar deosebirile dintre vorbitori se explică prin faptul
că acestea aprţin unor categorii sociale diferite şi atunci vorbim despre
variante sociale ori dialecte sociale, şi despre limbaje speciale în care sunt
încadrate de regulă argoul, jargonul, limbajul profesional, variante
teritoriale ori dialecte teritoriale, subdialectele, graiurile, subgraiurile,
idialecte.
Factorii divergenţi care determină
varietatea lingvistică pot fi de ordin social, cultural sau teritorial. În
cadrul unei limbi pot fi identificate patru
tipuri de varietăţi. Varietăţile
care prezintă iniţial şi fundamental origini geografice divergente sunt numite dialecte
sau varietăţi regionale. Dialectele reprezintă în afară de factorii
geografici şi factori sociali; în acest sens referindu-ne la dialecte sociale
sau, altfel spus sociolecte, care reprezintă varianta subordonată imediat limbii, din
perspectiva factorilor de ordin social. Sociolectul reprezintă astfel „graiul
unei colectivităţi reunite pe baza unor criterii sociale, nongeografice, ceea
ce duce, în ultimă instanţă, la formarea unui
număr relativ ridicat de particularităţi specifice fiecăruia dintre
aceste variante sociale ale limbii”.
După J. Fishman, cele patru
categorii de varietăţi ale limbii sunt: varianta regională (dialectul), varianta
socială (sociolectul), varianta etnică sau religioasă şi varietatea funcţională.
Din categoria limbajelor speciale
fac parte şi alte două subunităţi ale limbii numite jargon şi argou
sau, mai rar argot. Limbajele speciale sunt însă de mai multe
tipuri. Prima categorie o constituie dialectele subregionale sau regionale, a
doua categorie o reprezintă argourile, în care sunt incluse limbaje le
speciale, a treia categorie include codurile de cult şi administrative.
Jargoul este un limbaj specific unor
categorii sociale sau profesionale, care are o sferă de circulaţie mai
restrânsă şi reflectă fie dorinţa celor ce îl vorbesc de a se distinge de masa
mare a vorbitorilor, fie tendinţa de a folosi termeni specifici profesiunilor
respective. În limba noastră au existat perioade în care utilizarea unor
elemente de jargon era considerată ca o notă de nobleţe pentru anumite categorii
sociale şi politice.
Subunitatea sociolingvistică a
argoului, identificabilă cu un limbaj social convenţional este folosit mai ales
de vagabonzi, cerşetori şi răufăcători, pentru a nu fi înţeleşi de restul
societăţii. Argoul are un vocabular special alcătuit din cuvinte din limbă comună
cărora li s-au atribuit, deseori metaforic, alte sensuri din cuvinte regionale
mai puţin cunoscute, dar şi din cuvinte străine adaptate însă, la structura
gramaticală a limbii în care se folosesc.
Cuvântul „dialect” vine din
grecescul „dialektos” care înseamnă „conversaţie, discuţie, limbaj curent” ,
dar şi „mod de a vorbi”. Dialectele trebuie privite drept constructe, rezultat
al unor operaţii de analiză şi abstractizare pe care cercetătorul le aplică
realităţii studiate.
Eugen Coşeriu defineşte limba ca
fiind „ un sistem de izoglose verificate
într-o activitate lingvistică completă, care permite vorbirea şi
înţelegerea mai multor indivizi conform unei tradiţii comune de-a lungul istoriei”.
Raportarea faptelor dialectare se
face, de regulă, la variante ale limbii
funcţional diferenţiate, la limba comună, la limba standard sau la limba
literară. În timp ce limba comună este un rezultat al selecţiei elementelor
comune tuturor dialectelor, fiind definită supraregional şi nestandardizată,
limba standard reprezintă o variantă standardizată, impusă şi acceptată de
normă lingvistică oficială a unui stat şi definită nonspaţial.
Coşeriu delimitează trei tipuri fundamentale de diferenţieri interne:
diferenţe diatopice, diferenţe diastratice, diferenţe diafatice. Acestor trei
tipuri le corespund alte trei tipuri de sisteme de izoglose: unităţile
sintopice care pot fi numite şi dialecte, unităţile sinstratice sau niveluri de
limbă, unităţile sinfatice sau stiluri de limbă. La rândul lor, dialectele pot
fi: dialecte primare, dialecte secundare, dialecte terţiare.
Stabilirea repartiţiei
teritoriale a limbii române s-a realizat
ţinându-se cont de condiţia esenţială a
existenţei acestor dialecte, adică de variaţia lingvistică teritorială a limbii
române. Graiurile locale sau teritoriale constituie cele mai mici unităţi
dialectale, vorbite câteodată pe un teritoriu foarte mic sau chiar într-un
singur sat. Un grup de mai multe graiuri asemănătoare, formează un dialect,
răspândit pe un teritoriu mai întins,
deosebindu-se de celelalte dialecte teritoriale ale aceleiaşi limbi.
Subdialectul
ocupă un loc intermediar între dialect şi grai. Atât dialectele şi
subdialectele cât şi graiurile pot fi denumite cu termenul generic de dialect,
de aceea ramura lingvisticii care le studiază e numită dialectologie. Varianta
subdialectală conţine de regulă, mai multe graiuri care au fost sau sunt
cercetate în funcţie de anumiţi factori geografici sau administrativi.
Idiolectul, apărut ca o
reflexie asupra limbii, are
aplicabilitate atât în sociolingvistică cât şi în dialectologie, mai ales în
geografia lingvistică. Idiolectul „desemnează felul propriu de a vorbi al unei
persoane, considerat în ceea ce are aceasta ireductibil în faţa influenţei
grupurilor de care aparţin”. Aspectele sociale ale limbii sunt studiate prin
observarea oricărui individ vorbitor, iar aspectele individuale ale limbii sunt
cercetate numai prin observarea limbii în contextul ei social, comunitatea
lingvistică fiind o noţiune fundamentală, prezentă deopotrivă, în
sociolingvistică şi în dialectologie.
Dacă în dialectologie trebuie să
avem în vedere subdiviziunile teritoriale ale limbii, după cum în
sociolingvistică sunt recunoscute diviziunile sociale acestea reprezentând
nivelurile abstracte sau ierarhizarea stabilită de către lingvişti, atunci
rămâne ca singur model special de manifestare a limbii comune la nivelul
fiecărui subiect vorbitor, adică idiolectul să reprezinte şi singura ipostază
concretă a existenţei limbii. O arie dialectală nu reprezintă suma
idiolectelor, ci numai suma constantelor idiolectelor, adică enunţurilor care
se regăsesc în toate variantele individuale ale vorbitorilor aparţinând ariei
cercetate.
Prin urmare, idiolectul denumeşte
varietăţi individuale, dialectul denumeşte varietăţi regionale, iar sociolectul
denumeşte varietăţi sociale.
Analiza actului comunicării trebuie
să aibă în vedere, pe de o parte, aprecierea situaţiei sociale care
caracterizează comunitatea lingvistică investigată şi, pe de altă parte, particularităţile definitorii ale comunităţilor lingvistice
locale comparate cu situaţia celor învecinate.
Pentru mine, limba română este distanţa dintre inimă şi umbra ei care
se numeşte suflet.
(Fănuş Neagu)
BIBLIOGRAFIE
1.Ion-Horia Bîrleanu, Gheorghe
Jernovei, Dialectologia Limbii Române,
partea I, Cernăuţi „Ruta”-2005;
2.Ferdinand de Saussure, Curs de Lingvistică Generală, Polirom –
1998;
3.Eugen Coşeriu, Introducere în Lingvistică, Editura Echinox, Cluj, 1995.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu