Prof. Ionescu Nicoleta Paula
Școala Gimnazială Nr. 3 Buzeni
„Câteodată, datoria noastră
în faţa unui
adevărat mister nu
e să-l lămurim, ci
să-l adâncim
atât de mult, încât
să-l prefacem într-un mister şi
mai mare”
(„ Pietre pentru
templul meu”)
Lucian Blaga s-a născut la 9
mai 1895, în satul
Lancrăm din judeţul
Alba, sat se poartă-n nume „sunetele
lacrimei”. Copilăria sa a
stat, după cum el
însuşi mărturiseşte, „sub semnul unei
fabuloase absenţe a cuvântului,” autodefinindu-se „mut ca o
lebădă”, deaoarece viitorul poet
nu a vorbit până
la vârsta de
4 ani. Se stinge
din viaţă la 6
mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm.
Receptarea creaţiei
blagiene şi pătrunderea semnificaţiilor estetice
şi filozofice profunde, ridică probleme
cititorului modern, şi mai
ales elevilor. Ţesătura
versurilor sale e
atât de măiastră, încât eşti
eşti fascinat de frumuseţea metaforelor, cât şi de
profunzimea ideilor filozofice, şi cu cât
pătrunzi în acest
spaţiu sacru al
simţirii şi cugetării, cu atât
se deschid noi orizonturi de „sfânt mister” şi „ tot ce-i ne-nţeles se
schimbă-n ne-nţelesuri şi mai
mari”, întocmai cum se bifurcă
potecile unei grădini labirintice.
Monumentalitatea operei lui L. Blaga stă în
îmbinarea de mare profunzime
a poziei cu
filozofia, care mărturiseşte –
prin bogăţia sa metaforică”, prin terminologia
originală – viziunea sa poetică. Aceste două
domenii majore ale creaţiei
lui L. Blaga se întrepătrund într-o
operă de mare profunzime în
care liricul freamătă de
marile schimbări ale existenţei şi
cunoaşterii.
Lucian Blaga
se recunoaşte singur în primul
rând ca un poet: „Orice lucru
empiric dobândeşte pentru
mine o importanţă
numai ca reprezentant şi purtător
al unei mitologii latente. Altfel aş
înceta de a fi o existenţă
creatoare” . Aprecierea este
valabilă mai întâi din
punctul de vedere al
poeziei, dar şi acela
al filozofiei, după recunoaşterea filozofului
însuşi: „ Am îndrăzneala să spun
că în filozofie şi în ştiinţele
pozitive, rolul principal l-a
avut, ca şi în artă, puterea
creatoare a omului”. Ideea, în
tinereţe exprimată, va fi moştenită
până în anii deplinei
maturităţi poetice şi filozofice.
Exprimarea
filozofiei lui Blaga este
vizibilă între anii 1914 – 1926. Recitind şi
revizuind în 1945 textele
sale filozofice, anterioare trilogiilor,
acesta le-a grupat
într-un singur volum intitulat „ Zări
şi etape”, cartea fiind publicată în 1968 de
fiica poetului . Între poezii
şi filozofie, se stabileşte
o anumită paralelă, Lucian Blaga
fiind filozof prin studiu şi
formaţia intelectuală, dar poet
prin fire şi vocaţie. Chiar dacă
nu se poate stabili o congruenţă
între adevărul poetic
şi filozofic, „ Lucian Blaga
şi-a gândit sistemul filozofic
ca poet, iar
universul poetic ca
filozof”.
Filozofia lui
Lucian Blaga în
întreaga ei construcţie
se reduce la
poezie, de multe ori
minimalizându-se poezia prin
contestarea unora din tezele filozofie, sau minimalizându-se filozofia, prin considerarea
filozofului ca un poet.
Mircea Vaida spunea
că : „răspunsurile la
întrebările mari pe
care şi le punea ca
filozof, Lucian Blaga le-a dat ca
un poet”.
Atât
literatura cât şi filozofia solicită exigenţe
şi instrumente diferite. Filozofia este o reflecţie asupra experienţelor
reale ale conţiinţei
umane şi esenţa sa ultimă constă
în efortul de a degaja sensul
acestor experienţe, plecând de la
formele cunoaşterii
ştiinţifice sau psihologice, ori pornind
de la diversele modalităţi ale
activităţii umane. Lirica
lui Blaga a fost
mereu înfrumuseţată de gândul filozofic
care şi-a găsit o împlinire imensă
în cadrul sistemului
filozofic.
Făcând referire la
propia lui filozofie, Lucian Blaga îşi spunea că „Metafizica ce
o doresc nu are un obiect
extern spre care se îndreaptă,
ci numai
un impuls intern din
care se naşte”, noua
metafizică întemeindu-se nu numai pe
concepte abstracte, ci şi pe plăsmuiri
ale unei gândiri
mitice- acesta reprezentând un
impuls poetic de
unde reiese întregul sistem
al filozofului.
Sistemul filozofic
al lui Lucian
Blaga se preocupă de
problema cunoaşterii şi de
filozofia culturii. Cea dintâi se
bazează pe două concepte
originale: cunoaşterea paradisiacă,
de tip logic, raţional, care
se revarsă asupra obiectului
cunoaşterii şi
nu-l depăşeşte,
vrând să lumineze
misterul pe care astfel
să-l reducă, şi cunoaşterea luciferică, al cărei
scop nu este
lămurirea misterului, ci
potenţarea şi sporirea lui.
„Cunoaşterea luciferică” consideră
obiectul său despicat în două,
într-o parte care „se ascunde” şi
într-o parte care
„se arată”. Obiectul
cunoaşterii luciferice e întotdeauna „un mister”
care de o parte „ se arată” prin
semnele sale- şi de altă parte
„se ascunde” după
semnele sale. Cunoaşterea luciferică provoacă „o
criză în obiect” în
sensul unei despicări ce
răpeşte obiectul echilibrului lăuntric. Prin cunoaşterea paradisiacă se statornicesc poziţiile
liniştitoare, momentele de stabilitate, permanenţa vegetativă
şi orizonturile. În cadrul
cunoaşterii luciferice se
introduc „problematicul”, construcţia, talonarea teoretică, adică neliniştea
şi aventura, riscul şi eşecul.
Lucian Blaga consideră că „marii metafizicieni ai vremurilor
sunt un fel de
prezbiţi: ei văd cerul, dar
neagă existenţa pământului”.
De
aici rezultă că
filozoful avea în vedere
propria sa înclinaţie spre „pământ” într-o metafizică
originală. Filozoful nu este
un „sector” pentru că
nu este un
gânditor „religios”; gânditorul
vrea să vadă
cerul, fără a nega pământul
într-o imagine mitică: „Inscripţie pe poarta
raiului” – „Lumina naşte vina”. Lumina
din care se naşte vina este
lumina luciferică, opusă celei paradisiace, a revelaţiei divine. Metafizica concepută
din ficţiune şi mituri, implică şi
riscuri inevitabile, şi anume
un risc de ordin
general filozofic, situaţia cea
mai paradoxală în care
poate fi adusă
o fiinţă fiind cea a
filozofului, „în fapt
filozofului i se
cere să fie mai inteligent
decât Dumnezeu” ; al doilea
risc al metafizicii, de ordin
special filozofic îl priveşte
pe Lucian Blaga însuşi: filozoful îşi
creează metafizica, vrând să
propună o „nouă
religie” în locul celei căreia nu i se găseşte
un Dumnezeu, dar tocmai
el cade sub stăpânirea opusului oricărei
religii, după riscul ereziilor de
întotdeauna: „Îndată ce faci
Satanei concesiunea de
a discuta cu el,
poţi fi
sigur că te bate
în dialectică şi te convinge”. Filozoful va prefera cunoaşterii paradisiace ca metodă de cunoaştere a „misterului” o cunoaştere luciferică,
deci modului „religios”
de a gândi, un mod
„filozofic”. Filozofia lui
Blaga este o filozofie
a misterului, care mai
mult provoacă fiorul metafizic
decât realizează o cunoaştere
propriu-zisă.
Din punctul de vedere
al filozofiei lui Blaga vom
preciza că prin cunoaşterea pe
care el o numeşte
luciferică, orice reluare
a misterului se transformă în
„eres”, omul simţind în „ecstazia” lui,
transcendent cenzurată, că
„refuzându-se” totdeauna cunoaşterii paradisiace
corespunde efortului uman şi
nu graţiei divine, deşi îndoiala filozofului în adevărul
revelat, nu anulează baza
spiritualistă a „cunoaşterii luciferice”
pentru a o transforma
în „cunoaştere paradisiacă”
Epistemologia-
reflecţie filozofică asupra ştiinţei, nu
poate fi trecută cu
vederea de Blaga, căci insuficinta
cunoaştere a epistemologiei a
determinat diverşi oameni
de ştiinţă să spună că
ideile lui Blaga sunt
accentuate de orientările
antiintelectualiste moderne, însă
filozoful dezaprobă nu ştiinţa, ci scientismul epocii.
Prin
„Triologia cunoaşterii”, „Trilogia culturii”, Trilogia valorilor” şi „Trilogia cosmologică”, Lucian Blaga
a creat un monumental
sistem filozofic, fiind considerat de Eliade „singurul filozof român
având un desăvârşit şi foarte
complex sistem filozofic”. În volumul „Conul dogmatic” din „Trilogia cunoaşterii”
sunt expuse principiile
metodologice ale unei teorii
ale cunoaşterii, fiind aduse în
prim plan diferite noţiuni şi
concepte. În filozofie,
dogma desemnează doctrina care îşi
construieşte demersul analitic pornind de la o siguranţă
asupra realităţii. Blaga refuză
să definească dogma, filozofia având
faţă de dogmă o atitudine negativă, ocolind-o de
cele mai multe
ori, sau scoţându-i în evidenţă absurditatea.
Este
observabil faptul că Blaga aplică dogmei
libertatea unei axiome, aceasta
relizându-se din suprapunerea a două procedee distincte: „ o antinomie” –
contradicţie aparent insolubilă între două
caracteristici ale unui obiect sau
fenomen, ce se
exclud; o „transfigurare”-proprietate a obiectelor, fenomenelor sau proceselor de a-şi schimba forma, conţinutul, etc. Aceste procedee,
antinomia şi transfigurarea sunt părţi
ale întregului. Lucian Blaga se apropie
de antinomia vechii filozofii
indiene Vedanta, intuiţia permiţându-i să descopere
singur ceea ce nu
aflase în lecturile
sale.
1.
Cunoaşterea luciferică reprezintă al doilea
volum al trilogiei prin
care Lucian Blaga realizează o
altă diviziune, cunoaşterea tinzând să se
deplaseze fie spre stânga în domeniul „plus-cunoaşterii” fie spre
dreapta în zona „minus-cunoaşterii”.
Prin plus-cunoaştere intelectul enstatic tinde
la o atenuare
calitativă a misterului comic. Minus-cunoaşterii îi este
caracteristică prezenţaa antinomiei,
prin această metodă filozoful
dezvăluind interacţiunile
existente între om şi realitatea înconjurătoare.
2.
Conceptul fundamental al filozofiei culturii este la Blaga, acela de stil, un
ansamblu de trăsături determinate
de factori ce acţionează
inconştient asupra comunităţilor umane, printre acestea
numărându-se orizontul
spaţial şi temporal – o
anumită viziune colectivă asupra
spaţiului şi timpului – atitudinea
faţă de acesta ori năzuinţa
formativă.
3.
Prin Trilogia culturii Lucian Blaga este cel care
pentru prima dată, introduce inconştientul în câmpul
filozofiei autohtone, fiind atras de profunzimile fiinţei
umane, manifestând o
mare curiozitate pentru
„celălalt tărâm” al psihismului omenesc, includerea inconştientului printre conceptele
filozofice fiind un
act de cutezanţă intelectuală.
Capitolul Celălalt Tărâm din Trilogia
Culturii este o invitaţie la
călătorie într-un domeniu refuzat
până atunci cunoaşterii, Blaga avântându-se practic în
necunoscut, declanşând o
cunoaştere de profunzime. Filozoful infuzează
inconştientului dimensiuni dinamice inedite, prin care lărgeşte spaţiul interior al
conceptului, atribuindu-i
stări afective,, imagini, trăiri,
etc; astfel duce mai
departe teoria psihanalitică,
contribuind considerabil la
dezvoltarea ei.
4.
Lucian Blaga studiază specificul
culturii româneşti pe
care îl identifică drept
„spaţiul mioritic”, sintagmă care dă şi
titlul lucrării respective din Trilogia
Culturii- un orizont
spaţial definit prin
plai. Acesta constă dintr-o succesiune
de deal şi vale, aşa cum reiese din
primele versuri ale „Mioriţei”: „Pe-un picior
de plai / Pe-o gură de rai”. Doina evocă acest
spaţiu, „orizontul înalt, ritmic
alcătuit din deal
şi vale”, ea exprimând,
„melancolia, nici prea grea, nici
prea uşoară, a unui suflet
care suie şi coboară, pe un plan
ondulat indefinit, tot mai
departe, iarăşi şi iarăşi,
sau dorul unui
suflet care vrea să treacă
dealul ca obstacol al sorţii şi
care totdeauna va
mai avea de trecut încă, un deal, sau duioşia
unui suflet, care circulă
sub zodiile unui destin ce-şi
are suişul şi coborâşul, înălţările şi
cufundările de nivel, în
ritm repetat, monoton şi fără
sfârşit”.
Spaţiul mioritic se subsumează
unui vibrant elogiv, de pe
poziţii filozofice, adus
culturii populare autohtone,
reprezentând totodată cea dintâi
valorificare, sub raport filozofic, a literaturii populare
şi a mitologiei româneşti. „Orizontul infinit
ondulat” i-a fost dezvăluit de doina
şi balada populară iar
cântecul popular rămâne
o artă ce „tălmăceşte cel mai
bine adâncurile inconştientului”.
Filozoful
Blaga îşi construieşte teoria despre stil prin delimitarea
de contemporanii săi, Oswald Spengler şi Leo Frobenius, creatorii morfologiei
culturii. Cel dintâi plecase de la biologie, cel de-al doilea de la
etnografie iar Blaga, pornind de
la filozofie demonstrează că stilurile
culturii nu sunt categorii
ale spiritului conştient, ci ale regiunilor neexplorate ale inconştientului. Teoria inconştientului este pusă
în valoare încă din
primele pagini ale studiului „Orizont şi stil”, deducându-se de aici sentimentul angajării
într-o aventură intelectuală de
esenţă metafizică, inconştientul reprezentând „absolutul fiinţei
noastre”.
Noul stil va pregăti „expresionismul”
ca şi filozofia lui Nietzsche, în multe
privinţe corespunzătoare dinamicului şi dionismului. Artiştii moderni
ocolesc realitatea, dar nu idealizând-o, ca romanticii, ci încercând să
redea ultimele esenţe
ale lucrurilor. În direcţia „noului stil” tendinţa spre
absolut, recunoscută de
Lucian Blaga ca dominantă
în mişcarea literară
a vremii, este caracteristică expresionismului, pe care
el îl defineşte ca atitudine
fundamentală în artă.
Expresionismul este pentru
filozof o viziune extatică specifică
nu numai ca
abatere de la natură, ci
ca o tendinţă a
omului spre absolut, natura
fiind ca o proiectare
a unei stări sufleteşti
debordante şi haotice, de parcă s-ar
naşte din focul
interior al artistului.
Metafora,
esenţială şi ea în
sistemul filozofiei culturii la Blaga, cunoaşte în
concepţia gânditorului poet, două
tipuri: metafora plasticizantă, care urmăreşte să dea concreteţe faptului, fără a-i îmbogăţi conţinutul (ex.
„Un zbor de lăstun / Iscăleşte peisajul” sau
„prin oraş / Ploaia umblă pe catalige”) şi metafora revelatorie care caută
să reveleze un mister
esenţial pentru însuşi conţinutul
faptului. După Lucian Blaga,
metafora „este chemată sau să compenseze
insuficienţele expresiei directe
pentru un obiect, sau să releveze laturi şi semnificaţii ascunse, reale sau imaginare ale unui obiect”. Această alternativă
corespunde aşadar celor două feluri
de metafore: plasticizantă
şi revelatoare, una pentru corectarea unui
neajuns constituţional al
spiritului omenesc în
dezacordul dintre concret
şi abstracţiune, alta pentru anularea
înţelesului obişnuit al
faptelor şi substituirea lor
cu o nouă viziune.
Metaforele plasticizante
vor să comunice ceea
ce nu e în
stare noţiunea abstractă şi
se produc prin apropierea unui
fapt de altul, mai mult
sau mai puţin
asemănător, metafora nefiind chemată să îmbogăţească faptul la care
se referă, ci să completeze şi să răzbune neputinţa expresiei
directe sau să facă de prisos infinitul
expresiei directe, ţinînd aşadar
loc de concret în ordinea
abstracţiunilor.
Metaforele revelatoare
anulează înţelesul obişnuit al
faptelor, sustituindu-le o nouă
viziune, ele fiind destinate să
scoată la iveală ceva ascuns, chiar
despre faptele pe care
le vizează. Aşadar,
metaforele revelatoare încearcă
într-un fel revelarea unui
mister prin mijloace pe care nu ni
le pune
la îndemână lumea concretă, experienţa sensibilă
şi lumea imaginară. Putem
considera metafora plasticizantă ca metaforă
expresivă sau sintactică, iar pe cea revelatoare ca metaforă
semantică sau simbolică. Volumul dedicat
metaforei este „Geneza metaforei şi
sensul culturii”,
meditaţiile lui Lucian Blaga despre
metaforă aducând un punct de
vedere mai modern în
comparaţiile cu ideile
lui T.Vianu. Prin meditaţia asupra metaforei, Lucian Blaga îşi
încheie procesul meditativ, imprimându-i o
structură circulară: creaţia
îşi are
rădăcinile ontologice în inconştientul
fiiţei, izvorăşte dintr-o
intenţionalitate revelatoare,
de natură metaforică, iar structura ei este determinată de matricea stilistică.
Din
punctul de vedere al lui
Blaga „matricea stilistică” îşi are corespondent
în sfera lingvisticii americane.În ultimul capitol
al studiului „ Orizont şi stil”
filozoful defineşte matricea
stilistică din perspectivă generală, reliefând efectul
ei modelator asupra
conştiinţei; matricea stilistică
se întipăreşte cu efecte modelatoare, operelor de
artă, concepţiilor metafizice,
concepţiilor etice, sociale. În
volumul „Spaţiul mioritic” Blaga a
sugerat aplicarea matricei stilistice la studiul deosebirilor
dialectice, explicând
unitatea limbii române, dincolo de frontierele politice ale ţării.
Filozofia lui Blaga
este concepută ca un „fantastic
scenariu dramatic” oferind „
una dintre cele
mai împlinite viziuni
ale omului ca fiinţă, făcând din
cunoaştere, ştiinţă, creaţie de
artă, metaforă, magie, religie şi
istorie o tentativă de străpungere a interdicţiilor, ce despart
omul şi gândirea de ordinea
de care ţin”.
Prin opera
sa filozofică, Lucian Blaga
se integrează firesc în contextul
ideatic european interbelic. El este
cel dintâi care a
încercat să ridice un
sistem filozofic integral, cu ziduri, cu „cupolă” şi să
dea acestei filozofii o
aplicare la realităţile
naţionale.
Bibliografie:
1. „Opera
literară a lui Lucian Blaga”, George Gană, Editura
Minerva,
Bucureşti, 1976;
2. „Lucian Blaga”, Ion Bălu, Editura
Albatros, Bucureşti, 1986;
3. „Lirica
lui Lucian Blaga”, Dumitru Micu, Editura
pentru literatură, 1967;
4. „Lucian Blaga. Mitul poetic”, vol I, Eugen Todoran, Editura Facla, Timişoara 1981;
5. Lucian Blaga. Mitul poetic”, vol II, Eugen Todoran, Editura Facla, Timişoara 1983,
6. Istoria literaturii române
de la origini până în prezent”, G.
Călinescu, Editura Minerva, Bucureşti,
1986.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu