„Matematica este limba cu care Dumnezeu a scris universul.”
Galileo Galilei
Numarul și numerația impuse de operațiile
de calcul aritmetice (adunare, scădere, înmulțire, împărțire) ce stau la baza matematicii,
au apărut și la romani, chiar înainte de orice organizare statală , la fel ca
la celelalte popoare. La romani calculele s-au făcut mai întâi mintal, de la
care au trecut la calculul concret care a fost făcut pe degete; se pare că
acest calcul pe degete se învăța curent în școlile romanilor. Romanii au
folosit însă și un instrument de calcul numit abacus. Probabil că acest
instrument nu era propriu-zis de origine pur romana, ci fusese deja folosit și
de caldeeni, chinezi, egipteni si greci.
Dacă putem concluziona că romanii nu au
marcat un progres simțitor în domeniul matematicii, cât privește pe daci, nu
avem nicio dovadă pe deplin certă de procupările lor mai consistente în
domeniul matematicii. Singurele procupări cunoscute sunt în domeniul
calendarului și astronomiei, preocupări despre care ne-au rămas dovezi pe
zidurile Sarmisegetuzei. În perioada conducătorilor Burebista și Decebal, dacii
au avut preocupări de calendar legate de observarea fenomenelor cerești, deci
unele procupări de astronomie, ceea ce implică, fără îndoială, existența unor
cunoștințe matematice, poate chiar preocupări directe în acest domeniu.
George St. Andonie în lucrarea sa:
“Istoria matematicii în Romania”,
notează: Țăranii noștri plugari sau ciobani își vor fi însemnat, desigur pe
răboj, numărul vitelor sau oilor lor și că răbojul a ajuns până în timpurile
noastre. Răbojul era reprezentat de obicei pe o grindă a casei, pe care oamenii
făceau crestături prin care exprimau numerele ce voiau să le noteze”. Acestea,
după George Andonie, le-am putea numi “cunoștințe matematice empirice”, legate
direct de necesitățile oamenilor.
Introducerea în țările românești a
învățământului matematic și apariția primelor lucrări de matematică în
manuscris și apoi tipărite în limbile străine sau în românește este legată de
formarea și consolidarea voievodatelor: Țării Românești, Moldova și
Transilvania, consolidarea și dezvoltarea raporturilor feudale dure, care-l
legau pe șerb sau iobag de feudă și stăpânitorii acesteia.
Unele cunoștințe de aritmetică practică
și chiar de geometrie practică aveau, cu siguranță, hotarnicii și vădrarii
noștri (primii se ocupau cu delimitări de moșii, ultimii cu cotitul vaselor)
din cele mai vechi timpuri după organizarea noastră statală. Cel dintâi care se
pare că a avut cunoștințe de geometrie teoretică a fost Stolnicul Constantin
Cantacuzino de la care istoricul Nicolae Iorga a găsit niște notițe în care se
precizează în cât timp a studiat acesta elementele lui Euclid, în anul 1668, cu
profesorul veronez Valeriano Bonvicino.
Parcurgând cronicele țărilor române,
descoperim la un moment dat o figură care ne interesează pentru învățământul
matematicii. Este vorba de domnitorul Moldovei, Despot Vodă.
Acesta a înființat în septembrie 1562 o
școală latină, numită “Schola latina”. La școală erau aduși copii din toate
colțurile Moldovei, copii de mari boieri de țară, răzeși și mazili. În Schola
Latina din Cotnari, în cadrul lecțiilor de lecture de texte în latină se predau
și noțiuni științifice, deci și ceva cunoștințe în domeniul aritmeticii. Se
consideră în istoria învățământului romanesc, că la Schola latina de la Cotnari
s-au predate primele cunoștințe de matematică.
Așa cum este menționat și în “Cronica
lui Nicolae Costin”, acest prim început de organizare umanistă a învățământului
în Moldova, unde s-a predat adunarea și scăderea din aritmetică, a putut să
deschidă ochii moldovenilor pentru învățătura de carte. Căci după aceea se
poate vedea că sunt trimiși din nou, moldoveni la Universitatea din Cracovia.
Potrivit din punct de vedere istoric,
învățământul matematic românesc a cunoscut, la sfârșitul secolului al XIX –lea,
o însemnată dezvoltare, amploarea acestuia constând, în primul rând, în
acordarea unui character organizat, prin stabilirea disciplinelor de învățământ pentru fiecare nivel școlar.
În ceea ce privește calculul, se arată
că: în decursul timpului s-au ivit și dezvoltat
trei feluri de calcul și anume:
Calculul pe degete, Calculul instrumental și Calculul cu țifre. Calculul pe
degete se pare că ar fi fost întrebuințat nu numai la unele popoare vechi, dar
se pare că și azi întâlnim la felurite popoare necivilizate, care privesc și
întrebuințează degetele de la mâini și de la picioare ca bază și ca mijloace la
operațiile artimetice. Calculul instrumental presupune existența unui sistem
deja hotarât de numărare. Calculul cu
țifre sau proportional formează a treia treaptă de dezvoltare a artei aritmetice.
Și ce sunt țifrele? Nimic altceva decat semnele văzute pentru numerele ce le
auzim.
Intregul învățământ românesc a fost
așezat începând cu anul 1865, pe baza ” Legii Instrucțiunii din 1864”, printr-o
adevărată reformă globală de sistem, care a privit orientarea, structura și
conținutul acesteia. Aceste măsuri reformatoare au rezistat până spre sfărșitul secolului al XIX-lea. În
anul 1884, Spiru Haret, profesor la Universitatea din București, în calitatea
sa de inspector general al ”școalelor” prezintă ministrului instrucțiunii
publice și cultelor ” Raportul general anual asupra învățământului”. Este prima
oară, după aplicarea legii din 1864, când aceasta este supusă unei analize
critice, lucru făcut de Spiru Haret, care se referă, de fapt, aproape în
exclusivitate, la învățământul secundar, motivând că ”raportul ar lua proporții
mari dacă s-ar ocupa de toate ramurile de învățământ”. Studiul era făcut de un
om al școlii, cunoscător al problemelor învățământului românesc, dar și din
alte tări europene, mare patriot, implicat direct în progresul școlii
românești. Să luam în considerație manualul său de trigonometrie din 1882, care
a apărut în 17 ediții, slujind ca manual școlar până după 1912, sau manualul
”Aritmetica practică pentru clasele primare ”, și el rămas în uzul școalelor
pănă după 1912.
Intocmit,
Profesor,
Lupu Daniel
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu