STUDIU PRIVIND POEZIA LUI LEONID DIMOV

Prof. Ionescu Nicoleta Paula

Școala Gimnazială Nr. 3 Buzeni

            Născut la 1 ianuarie  1926  în localitatea Ismail, şi crescut de bunicii săi Mitrodora şi Teodor ,  Leonid Dimov  se bucură de o moştenire culturală genetică.

Studiază la Colegiul Sfântul Sava  din Bucureşti iar apoi urmează studii universitare diverse şi multiple ( filozofie, litere, biologie, matematică) dar pe care le lasă neterminate, deoarece „nu mai crede că ştiinţa poate ajunge la adevăr ”.

Mai târziu, după război, îl găsim ca liber profesionist, traducător şi corector.

Manifestările  sale  poetice se realizează treptat; pe când era elev, în anul 1943, publică în revista liceului două poezii şi participă la cenaclul elevilor, apoi în 1956 publică în revista „Tânărul scriitor”, iar la 39 de ani  debutează oficial, din punct de vedere istoriografic, în publicaţia  „Viaţa românească”. Apariţia primelor poezii ale  acestuia au constituit pentru cunoscători o adevărată surpriză: Leonid Dimov era un poet gata format, care cultiva poezia  cu siguranţa unui meşteşugar şi cu un  temperament liric căutător de esenţe.

El apare rar în adunările scriitorilor din acea vreme, având  chipul împodobit de o frumoasă barbă bizantină vorbind şi mai rar. La o astfel de întâlnire, Dimov se înscrie la cuvînt „ pentru a face  elogiul figurii himerice, nervaliene a Poetului şi apoi se retrage pentru a nu mai reapărea ani în şir. Poezia este unicul limbaj şi ea sugerează, în afara bogăţiei cromatice, o mare rigoare formală. E ceea ce a plăcut de la început unei critici litererare exasperate de delirul verbal al poeziei tinere. Dimov reprezintă corectivul necesar, greutatea care, aruncată pe celălalt taler, echilibrează balanţa literaturii şi dă cititorului de azi sentimentul că poezia n-a încetat să fie o artă muzicală. Poemele lui Dimov satisfac şi spiritele mai dificile prin nota de intelectualitate şi puterea de a sugera misterul lucrurilor simple”.

Apreciind activitatea poetică a lui Leonid Dimov, Eugen Barbu afirma: „ Aflat de mult pe o traiectorie sclipitor balcanică, pe care nu numai noi o revendicăm de la el, Dimov ştie să dea strălucire versului său uşor baladesc, evocând când zeflemeaua villonească, când jalea patetică a lui Miron Radu Paraschivescu, dacă nu lăcatele grele ale versului arghezian”.

Astfel, fondator al „grupului oniric român” ( alcătuit din Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, şi Daniel Turcea, şi constituit în anul 1964), poetul este în istoria formelor poetice actuale,  un artist  al oniricului, afirmându-se în cadrul cenaclului frecventat de membrii grupului şi nu numai.

Spre deosebire de celelalte grupuri ale vremii preocupate de literatură, programul  estetic al acestuia  este mai coerent, dar care n-a putut fi sistematizat până la urmă datorită regimului de cenzură.  Din antologia  Momentul  oniric,  editată de Corin Braga în 1997, rezultă  „preocuparea celor doi teoreticieni, Ţepeneag şi Dimov, de a stabili genealogii şi afinităţi elective cu celelalte curente-mişcări care au pus în centrul preocupărilor lor explorarea viselor şi, bineînţeles, în special cu suprarealismul, din care noul onirism, numit „estetic” sau „structural”, se admite a fi derivat prin negare ”.

Romantismul şi suprarealismul considerau arta o modalitate gnoseologică, cea mai înaltă formă de cunoaştere,  dar iată că onirismul aduce diferite elemente de noutate, privind arta  ca pe un scop în sine şi nu ca pe un mijloc sau o cale de cercetare a unei realităţi.

„Poezia,  ca şi visul, nu mai constituie acum nişte vehicule auxiliare de transport către „esenţele pure” , către realităţile originare aflate într-un dincolo misterios, inaccesibil cunoaşterii raţionale, ci unica finalitate, unicul univers ce merită explorat”. Producând o literatură prin excelenţă autotelică, noul curent oniric este „ estetic” şi „structural”  deoarece respinge domnia hazardului şi a incoerenţei,  având, aşa cum am amintit deja, o structură bine întemeiată, după o legitate proprie visului.

Teoria  lui Leonid Dimov arată că poetul oniric nu se lasă stăpânit de halucinaţii, el nu descrie visul ci, folosind legile visului, creează o operă de artă lucidă, cu atât mai lucidă şi mai desăvârşită cu cât se apropie mai mult de vis.  Astfel, „metoda onirică,  este preconizată numai ca finalitate estetică, şi vizează posibilitatea imaginării unei alte lumi, a unor n lumi posibile ce coincid undeva în eternitate”.

Iată că, la o analiză a celor de mai  sus se poate extrage ideea că poetul se sincronizează cu teoria lumilor posibile, care în acea vreme era pusă în discuţii şi în alte domenii : fizică, lingvistică, matematică. Asemenea arhitectului, poetul poate construi universuri fictive, lumi paralele care să suplimenteze şi să facă concurenţă realului, aşa cum ar fi spus Ion Barbu – modelul recunoscut al oniricilor.

În viziunea lui Leonid Dimov, lumea  redevine acum un haos primordial în care limitele antagonice dintre fenomene dispar şi din voinţa artistului iau naştere ad hoc

„ magice imagini suficiente lor însele”.

            Noul curent oniric propune cotidianizarea oniricului şi nu onirizarea realului, sau şi una şi alta funcţionând simultan, până la o totală „ reificare” onirică, în actul poetic propriu-zis având loc o textualizare  generalizată: toate obiectele reale sau textuale, fiinţele vii  sau fantoşele de cârpă şi carton, peisajele  palpabile sau imaginare, totul se

„ obiectualizează”.

            „ Burlesc, suferind de o demenţă bizantină, Dimov face din alcătuirile sale cele mai îndrăzneţe ceva de ordin păpuşeresc, lumea lui e o lume de manechine de lemn, mânuite cu sfori abile, un univers oriental, plin de zdrenţe şi de chiote, o paiaţerie subtilă însoţeşte actul său poetic. Histrion, bufon, scamator, ziceţi-i cum vreţi acestui Dimov, el se repetă, nu mai e nou de mult, dar se poate citi mereu cu aceeaşi curiozitate pentru că din mâneca sa fermecată ies mereu alte marionete”.

Iată deci caracteristicile măreţe ale versului dimovian care captează cititorul prin aspectul lui „pregnant vizual” , „pictural”, poetul  descriind  propriul  său univers, denumind şi enumerând pur şi simplu lucrurile şi renunţând la metaforă. „Poetul nu comunică nişte stări emoţionale, ci povesteşte, narează o viziune analoagă celor din vis, dar făcută, construită raţional, încât se poate spune că poezia sa transgresează liricul, ba chiar se pune întrebarea dacă textele dimoviene mai pot fi numite poezii, sau mai curând ar trebui să le numim texte onirice pur şi simplu”.

            Prin recurenţa  temelor, motivelor şi formulelor poetice, prin repetarea  aceleiaşi inconfundabile maniere de scriitură, Leonid Dimov poate fi definit drept manierist prin excelenţă, chiar dacă unii critici, între care se evidenţiază Matei Călinescu, au spus despre dânsul că „ are un condei savant şi jovial iar eroii săi sunt caricaturi umflate baroc”.

Realul şi realitatea în componenetele lor logice tradiţionale,  suferă un proces de

de-subiectivizant, fapt realizat prin metoda onirică;  în textele dimoviene, subiectul poetic este reasorbit în instanţa impersonală, de natură „ demiurgică” ce declanşează mecanismele onirice de constituire a acestor lumi ficţionale. Închipuirea unor asemenea universuri cu mai multe feţe,  duce la anexarea unităţilor lumii reale a unui nimb osmotic, integrându-le în subiect şi eliminând nota de absurd, de inutil, a faptului curent.

Analizând poezia dimoviană, Eugen Barbu afirma că „ la nimeni nu a găsit o mai mare plăcere de a spune cu gura grasă atâtea lucruri, toată poezia lui e o debordare de amănunte eteroclite, un joc de sticloanţe superbe care cântă singure, cuvintele te ameţesc, poemele se nasc unul din altul... La Dimov nu se poate vorbi despre trepte sau salturi valorice, el are o erupţie homerică de imagini...În poezia lui nu se întâmplă nimic, ea este o imensă jubilaţie livresc balcanică. Într-o atmosferă  de panopticum, de bâlci, de iarmaroc, de circ, de defilare bahică, de cortegiu afrodisiac, de alegorie sud-americană, în incredibile decoruri pline de neaşteptat coloristic, în care să nu te miri, ai să găseşti personaje incasabile, clovni acrobaţi şi savanţi traşi de lanţ, precum câinii de rasă. O lume în delir înfăţişată într-o uriaşă mistificaţie de cuvânt. Pusă pe pânză şi nesupravegheată, această aglomerare plină de mişcare şi de nuanţe sălbatice ar izbucni din şevalet şi ar inunda realitatea cu teribilile ei râuri de culori, sufocând totul....tot ce a scris acest poet este o nesfârşită poveste în rime, acoperă un spaţiu incalculabil şi distruge orice previziune”.

Primul său volum de poezii, intitulat Versuri, apare în 1966 şi cuprinde „ 47 de poeme muzicale, admirabil caligrafiate, de o frumuseţe uşor vetustă”, impunând un nume în poezia contemporană.  Cu ceva din gestica trubadurească a unei bune tradiţii poetice, la limita dintre tonul aristrocratic şi goliardic al unor posibile adaptări renascentiste la epoca şi geografia noastră spirituală, poezia din volumul amintit îţi conturează o viziune organică a lumii, dar te derutează în acelaşi timp cu atâtea miraje, deliruri, pulsuri deopotrivă ale materiei şi ale spiritului.

Volumul de debut  cuprinde aproape toate temele poetului şi anunţă elementele principale ale stilului, dar  „nu are o idee, nu pune o problemă de conţinut, sau dacă problema există, aceasta e poezia furată a cuvintelor, smulsă disimulat, cu alambicări sonice, cu descântece, de un păgânism sideral. Şi cu toate aceste bizare refulări, formele poeziei lui Dimov nu sunt formale, poezia nu pare eterată, ci mai degrabă real-consistentă în tribulaţiile ei onirice”.

Versurile încep cu o mică fantezie (Uluire) în care cunoscutul simbol al  sacrificiului necesar în artă capătă un sens neaşteptat : din pasărea agonizantă, refugiată în camera cu blidare şi glastre, curg vise ce sunt privite prin fereastră de tot satul. Ideea de spectacol e de la început sugerată: „ A voit în ape să nu pice / Pasărea lovită de alice / Şi-a zburat peste mărimi campestre / Până-n pragul camerei de zestre / Unde-au pus-o degete uşoare / Sus, pe perinile de ninsoare... / Noaptea, la opaiţe murise / Pasărea. Au curs dintr-însa vise / Ce-n odaia cu blidar şi glastră / Le- a privit tot satul la fereastră.”

În toată poezia dimoviană este surprinzător  modul  în care sunt prezentate  miraculosul,  insolitul, intruzia imaginarului în spaţiul poemului fără o pregătire prealabilă a cititorului. O mare parte a volumului în discuţie dă impresia unei tapiserii în care personaje de baladă medievală curg învăluite în mistere docile spre noi; împerecherea cuvintelor, cu surprinzătoare atingeri, ţine  de suprarealism; impresia de  irealitate vine în primul rând din proliferarea amănuntelor de ordin material, din extraordinara îngrămădire a lucrurilor.

Ca şi la alţi autori, întâlnim şi la Dimov anumite obiecte-simboluri,  cum ar fi : bobul de peruzea,  felia de coral,  corăbii cu sidef la pupă , sau obsesii:  smalţul şi bâlciul (bazarul, iarmarocul, circul, bairamul), adică sclipitorul şi caleidoscopul, pestriţul, larma limbilor de după prăbuşirea turnului Babel, toate acestea călăuzind poezia dimoviană spre viziunea barochistă.

 Acelaşi aspect rezultă şi dintr-un vers din poemul intitulat Eminesciană,  care sugerează o poetică a curbării : „ Eu sunt, la fiecare, o prelungire curbă”... Viziunea unui univers curbat apare şi în Pe malul Stixului (1968) unde dăm peste „linişti curbe”, în

7 poeme (1968) peste „suprafaţă curbă” , iar în Spectacol (1979) aflăm o „ noapte curbă”.

De altfel,  bâlciul ca şi circul  - numite  mai sus –„ constituie leit-motive ale poeziei dimoviene, în strânsă conexiune cu toposul baroc al marelui teatru al lumii, ce relevă o viziune a existenţei sub specie theatri. În imediata vecinătate a acestui motiv se află, bineînţeles, şi cel al vieţii ca vis ( foarte evident, de pildă, în versul emblematic „ Şi m-am trezit tot în vis de vis, de vis”), lumea onirică părând să fie pentru Dimov mai importantă decât cea reală, chiar dacă (sau tocmai pentru că) poetul e perfect conştient de caducitatea / inconsistenţa ei. Ca atare, procesiunile fastuoase, metamorfozele fulgurante, profunzimea ornamentelor multicolore par izvorâte dintr-un horror vacui insurmontabil, căci, în spatele proliferării  incontinente a formelor, poetul simte că se cască ameninţător neantul, nimicul absolut ”.

            Ceea ce s-a numit onirism în cazul lui Dimov se leagă  şi de excepţionala capacitate a poetului de a palpa realul nemijlocit; sub mâna sa de magician al cuvântului, se nasc învolburat mirifice lumi microscopice, de un exotism frust, zburătăcindu-se brusc precum stolul de păsări în estuarul marilor fluvii. Poetul e un explorator experimentat în cotloanele exotice ale imaginarului, plăsmuind în risipă aglomerări baroce de edificii fictive, după o tehnică muzicală contrapunctică. Specificul acestei poezii poate fi redus tocmai la fluiditatea vibratilă a discursului, la virtuozitatea sonoră a acumulărilor verbale şi la diseminarea fonematică. Prin metoda onirică, manevrată lucid, se obţine o suprarealitate metamorfică în continuă mişcare, care conduce la fuzionarea componentelor incongruente ale realului.

            La doi ani  după debut, poetul publică  două cărţi noi ( despre care am amintit deja), şi anume 7 poeme şi Pe malul Stixului, iar în 1969 apare volumul: Carte de vise.

În 7 poeme, Dimov dezvoltă baladescul într-o formulă personală; poemele au un fir epic, dar nu te poţi ţine de el pentru că poetul, sub aparenţa cursivităţii, trece uşur din real în imaginar.  Fantasticul este la el acasă, pentru că şi aici, ca în mai toate poemele sale, se evidenţiază inepuizabila  putere de a fantaza.

„Leonid Dimov nu-i un constructor riguros precum Ion Barbu, ci numai un sagace fantezist care epicizează zonele interstiţiale, populându-le cu decoruri onirice. Originalitatea constă în această virtuozitate dimoviană de a inventa o lume embrionară şi a o travesti oniric în funcţie de mutaţiile imprevizibile ale unui subiect ludic. Uneori policromia voluptoasă a limbajului transcrie ambiguitatea şi moliciunea unei lumi orientale lâncezite, derulându-se lent într-o letargică pendulare; asistăm indolenţi la somnolenta picurare a fantasticului în real ce deconspiră decorul fastuos al poeziei fără obiect”.

            În  Pe malul Stixului  unghiul liric se strânge şi poemul se concentrează. Tonul însuşi devine, parcă mai solemn, mai trist, carnavalescul, feericul se estompează, fantezia se resemnează momentan într-o elegie de câteva versuri. Poetul care descrisese cu încântare muzeul lumilor apuse vorbeşte acum de moarte, arătând tot odată două noi simboluri: oul barbian şi elipsa, tot barbiană. Se întâlneşte un gust al preţiosului şi al exoticului temperat de limbajul colorat balcanic, o estetică a preţiosului împiedicată să se desăvârşească, să se închidă în propria sa formulă; intervine mereu o notă de ironie, de mistificaţie care sparge modelele şi schimbă cursul poemului.

            Carte de vise este un volum care încearcă fixarea unei tematici a onirismului, dar ca şi în poemele anterioare, oniricul angajează viziuni de o amplă materialitate.   Leonid Dimov  visează la  graţia dintre luciditate şi fabulaţie, utilizează cu conştiinţă materializată materia utopică a poeticului, proiectează paradisuri în care totul se face numai din cuvinte.    

Peisajul în care poetul s-a specializat capătă culori noi; urbea  dimoviană este veselă şi guralivă, mulţimile ieşite în stradă fiind cuprinse de o frenezie generală. Sub protecţia visului lucrurile dau năvală în poem, dar toate aceste lucruri se desfăşoară  ziua, pe  lumină, fără a aştepta  sosirea nopţii ca să descopere atâtea semne ale misterului.

În Semne cereşti (1970), carte de rondeluri severe şi abstracte, Leonid Dimov trage rondelul  mai spre virtuozitatea barbiană, existând totodată şi preocuparea de a teoritiza specia; dorind să-şi păstreze cu orice preţ virtuozitatea, el toarnă materii fluide, amorfe, în forme clasice severe.

Volumul Deschideri (1972) readuce în prin plan strofele cu înţeles complet şi număr fix de versuri ale primului ciclu tipărit în care se realizează o umanizare stilistică a neologismului.

„Punându-şi problema Totalităţii, poetul îşi pune în chip fatal problema metafizicului, chiar dacă el continuă să creadă că poezia în drum spre negurile prenumenale nu se poate dispensa de serviciile bufonului”.

            Figurând intenţia de dilatare a realităţii până la simbolic şi ipotetic, în volumul ABC (1973), găsim o serie de poeme care se intitulează pragmatic vis, acest aspect având,  de cele mai multe ori, efecte de natură  livrescă.

            Eleusis (1970) este o carte –spectacol  la  care îşi aduce aportul şi o altă persoană: graficianul Florin Pucă. Critica  menţionează că nu se poate stabili cu claritate dacă poetul scrie versuri la grafica pictorului sau acesta ilustrează poeziile. Este cert însă că cei doi autori se identifică până la un punct, au acelaşi spirit, ambii trăind într-un univers în care totul e vis, iar participarea la viaţă e un foc.

Şi volumul Amintiri (1973) este alcătuit în colaborare cu Florin Pucă dar şi cu Mircea Ivănescu.  La toţi trei există o stare generală de evocare a copilăriei, stare în care sunt permise orice deliruri, realitatea fiind falsificată ca în visurile drogaţilor, ceva monstruos infantil substituie  dorinţei un univers himeric în care totul pare posibil.

Primul vers al  acestei cărţi arată că „ Totul nu e decât realitate”. Să nu uităm însă că printre bunurile realităţii se află mereu Visul care deschide larg porţile acestui concept.

Prezentat bine din punct de vedere grafic, volumul lasă o stare generală de antologie de stări agonice, atent înregistrate, cu o minuţie obsesivă.

În volumul intitulat  La capăt (1974) descoperim faptul că poetul a ajuns la un fel de stabilitate tehnică din care nu mai poate ieşi, şi atât aici cât şi în Dialectica vârstelor (1977), lirismul  operei dimoviene se întoarce în perimetru acelei miraculoase curţi interioare, având o notă mai accentuat reflexivă. În Dialectica vârstelor, poetul, prin diferite mijloace,  aduce urâtul la dimensiunea sclipitorului, fără a-l lăsa să pătrundă în poem. Astfel se evidenţiază clar că  autorul este  familiarizat  cu toate vrăjitoriile, cunoscând calea de a face să strălucească detritusurile materiei.

Litanii pentru Horia (1975), este o carte ce descoperă o altă faţă a lui Dimov şi creează impresia  de noutate, dar de fapt este o carte  de debut, care conţine o istorie baladescă a lui Horia, cu intenţia de a ne oferi o povestire în versuri despre o revoltă şi un sacrificiu ce n-au fost zadarnice. În interpretarea poetului, istoria lui Horia e un motiv de bocet românesc şi nu de imn etnografizat, e o suită de litanii originale sau chiar o suită de blesteme adresate duşmanilor: „ Le rămână-n blid nimica / Sparge-li-s-a-n trei ciubica, /  Zară li s-ar face miedul, / Le-ar scurmi în ţapă iedul  / Usce-ţi-ar năprasnic mâna / Roadele căni-i-ar grâna!”

Volumul Veşnica reîntoarcere (1982), prin „Argumentul” din deschidere,  îl prezintă încă o dată pe  oniricul şi barochistul Dimov, plictisit şi saturat de suprarealism, întorcând cu hotărâre spatele magiei nocturne.  Preocupat de crearea dilemelor, poetul foloseşte orice, chiar fabule curioase şi impenetrabile. Majoritatea criticilor au remarcat  plăcerea  de a povesti, mulţimea parantezelor  şi existenţa sâmburelui epic.      

Acestea „facilitează pictura, dar nu lămuresc prea mult simbolurile. Dimov este foarte expert în a închide căile de acces spre operă, părând (acesta-i şiretlicul lui) că spune totul. Sfătoase şi chiar didactice, poemele lui sunt, în fond, deliberat enigmatice”.

În poezia dimoviană întâlnim două elemente de contrast: obiectul ei static şi pasiunea subiectului care observă aceste lumi. Privirea lacomă a poetului cuprinde lucruri la care nu te aştepţi: interioare vechi, mucede, catedrale uitate de timp, lucruri derizorii, neserioase, cutii, gravuri prăfuite, burlane aruncate în curţi dosnice de mahala.

 În contact cu  talentul poetic, aceste lucruri moarte devin o sărbătoare a muzicii şi a culorii, nimicurile sau mizeriile lumii căpătând astfel  splendori incalculabile.

În mai toată opera sa, Dimov întreţine permanent un spectacol  minuţios pregătit, de un artificiu dureros, unde, deşi bufonând  şi parodiind orice gravitate, cel mai grav rămâne poetul însuşi. El se înfăţişează ca un „posedat al oniriilor sale, construindu-şi decoruri  strident artificiale pentru a se vindeca de singurătate şi cum poetul e dintotdeauna un mare copil, toată poezia sa e un joc superior, pe cât de convenţional, pe atât de nobil”.

            Eugen Simeon spunea că „dintre poeţii de azi, el are, probabil, vocabularul cel mai bogat ”,  iar, din cele prezentate  rezultă că afirmaţia potrivit căreia „ Leonid Dimov  este poetul cu cea mai bogată imaginaţie materială din întreaga literatură română” este  justificată.

De mare efect sunt în poezia lui Dimov straniile coincidenţe, voitele anacronisme, spargerea ordinii temporale şi noua ordine a lumii materiale.

Dimov are un farmec al lui inexplicabil, poate pentru că ştie ce importanţă au cuvintele puse în relaţii surprinzătoare, tocmai pentru că este un perfect calofil ale cărui unelte sunt sunetele rare.

            Poezia dimoviană este una dintre cele mai impresionante experienţe lirice autohtone, şi dincolo de  obiecţiile critice, fireşti din prisma istoriei literare, Leonid Dimov este un poet important, primul post-barbian care experimentează cu succes metoda onirică, totodată fiind şi primul textualist programatic.

^BIBLIOGRAFIE

1.        Ovidiu Morar, Avatarurile Suprarealismului Românesc, Editura Univers, Bucureşti-2003

2.        Eugen Simion,  Scriitorii români de azi, III,  Editura Cartea Românească,  Bucureşti – 1984

3.        Eugen Barbu, O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini  până în prezent, Editura Eminescu, Bucureşti – 1975

   4.    Marin Mincu, Poezia română actuală, vol II, Editura Pontica 1998 – Constanţa

         5.  Literatura română contemporană  I, coordonată da Marin Bucur,

               Ed. Academiei,Bucureşti -1980

  6.  Leonid Dimov,  Carte de vise, Editura pentru literatură,  Bucureşti 1969