Prof.
NICHITA FLORICA
Şcoala
Gimnazială,,O.Băncilă”Corni-Botoșani
Conform legii din 1872, forța armată se compunea
din: armata permanentă, cu rezerva ei (formată din infanterie
de linie, vânători, roșiori, artilerie, geniu, jandarmi, trenul echipajelor,
serviciul sanitar, flotila, intendența și administrația), armata
teritorială, cu rezerva ei (alcătuită din dorobanți și
călărași), milițiile (compuse din batalioane de infanterie,
escadroane de cavalerie și artilerie teritorială - adică pompieri), garda
orășenească (pentru comunele urbane) și gloatele (pentru
comunele rurale).
Armata permanentă cu rezerva ei împreună cu armata teritorială cu rezerva ei, constituiau armata activă de campanie sau „de prima linie”. Milițiile alcătuiau armata de rezervă sau „de a doua linie. Garda orășeneasca și gloatele erau destinate să asigure ordinea și paza localităților în care ființau.
Toți locuitorii țării,
„pământeni sau împământeniți”, de la 21 la 46 de ani aveau obligația să
presteze serviciul militar. Cei între 21 și 29 de ani serveau în armata
permanentă sau în cea teritorială; în miliții erau incluși restul bărbaților
între 21 și 29 de ani, care nu fuseseră cuprinși în cadrul armatei permanente
sau al celei teritoriale, precum și cei care își efectuaseră stagiul în aceste
categorii de forțe armate, după împlinirea vârstei de 29 ani. Limita de vârstă
pentru efectuarea serviciului în miliții era de 37 de ani, după care, până la
vârsta de 46 ani, bărbații erau obligați să efectueze serviciul militar în
garda orășenească sau în gloate.
Recrutarea pentru armată se
făcea prin tragere la sorți și era obligatorie pentru toți tinerii care
împliniseră vârsta de 21 de ani. Conform necesarului de recruți pentru fiecare
categorie militară, cei care extrăgeau primele numere erau repartizați în
unitățile armatei permanente până la completarea efectivului necesar, următorii
erau repartizați în trupele teritoriale iar restul, în miliții. După sistemul
existent în Franța napoleoniană, tinerii cu situație financiară bună, care
avuseseră neșansa extragerii unui număr mic la recrutare, aveau posibilitatea
desemnării unui înlocuitor care să facă serviciul în locul ghinionistului, în
schimbul unor avantaje bănești, fapt care făcea ca sistemul militar să nu fie
echitabil pentru toți cetățenii țării.
Durata serviciului militar
în unitățile armatei permanente era de 4 ani în activitate și 4 ani în rezervă.
Pentru cei din armata teritorială serviciul activ era de 6 ani, socotit în
patru schimburi pe lună și de 2 ani în rezervă. Practic, dorobanții și
călărașii erau de serviciu, cu schimbul, doar o săptămână pe lună, restul de
trei săptămâni fiind liberi să-și vadă de activitățile civile. De aceea, spre
deosebire de trupele permanente, care erau recrutate de pe tot teritoriul țării
și își schimbau anual garnizoana în diferite localități, trupele teritoriale
(dorobanții și călărașii) erau recrutați doar din județele în care locuiau și,
cu unele excepții, își desfășurau serviciul militar doar în zonele respective.
De aceea regimentele de dorobanți și călărași aveau un puternic caracter
regional, ostașii se cunoșteau între ei din viața civilă, fapt ce contribuia la
întărirea spiritului de corp și a sentimentelor camaraderești, cu efect benefic
asupra moralului trupelor în campanie.
Corpul ofițeresc era
unitar. Cadrele de comandă serveau ori în unitățile armatei permanente ori în
cele teritoriale, putând să fie transferați oricând dintr-o structura militară
în cealaltă. Ofițerii din miliții precum și cei din garda orășeneasca și gloate
proveneau din rândul cadrelor militare aflate în rezervă, în vârstă de până la
36 de ani, care nu-și pierduseră gradul sau nu fuseseră reformați. Ei puteau să
avanseze doar în cadrul milițiilor. Pe timpul convocării la exerciții și
manevre, precum și în campanie, ofițerii de miliții beneficiau de aceleași
drepturi și aveau îndatoriri identice cu acelea ale ofițerilor din trupele „de
prima linie”.
Organizarea armatei
În conformitate cu Legea
de organizare a puterii armate a României din 1872, armata permanentă
era compusă din 8 regimente de infanterie de linie, 4 batalioane de vânători, 2
regimente de roșiori, 2 regimente de artilerie, un batalion de geniu și
formațiuni ale serviciului sanitar și de logistică. Armata teritorială era
formată din 8 regimente de dorobanți, 8 regimente de călărași și formațiuni de
pompieri care constituiau artileria teritorială. La nevoie, se puteau organiza
batalioane de infanterie de miliții și escadroane de cavalerie de miliții, iar
în localitățile urbane existau batalioane ale Gărzii Civice. Toate aceste
formațiuni erau grupate în patru divizii teritoriale, fiecare organizată pe
două brigăzi de infanterie, o brigadă de cavalerie, un divizion de artilerie,
un detașament de geniu și o ambulanță.
La 15/27 iunie 1876 a fost creat Corpul de Observație, cu
sediul la Gruia, pe Dunăre. format dintr-un regiment de infanterie de linie, un
batalion de vânători, un batalion de dorobanți, subunități de călărași și
artilerie, care a fost pus sub comanda colonelului Mihail Christodulo
Cerchez.
Deoarece se preconiza un
nou război între Rusia și Imperiul Otoman care ar fi putut să se desfășoare pe
teritoriul României, la 24 septembrie/6 octombrie 1876 s-a hotărât ca trupele
permanente și teritoriale să fie concentrate pentru instrucție și manevre.
Efectivul trupelor concentrate urma să se ridice la 48.340 de militari, 10.916
cai și 180 piese de artilerie.
Pe 29 octombrie/10 noiembrie 1876 Camera Deputaților iar la 6/18 noiembrie
1876 și Senatul, au votat menținerea sub arme a rezervelor armatei, concentrate
la 24 septembrie/6 octombrie, până la reglementarea situației
internaționale.
La 26 noiembrie/8 decembrie 1876 s-a stabilit înființarea, cu data de 1/13
ianuarie 1877, a încă opt regimente de dorobanți, numerele 9-16. Prin această
măsură se conferea o flexibilitate și eficiență sporită a regimentelor
teritoriale, care de acum erau organizate pe două batalioane, ca și regimentele
de infanterie de linie, în loc de patru batalioane per regiment, ca înainte.
Regimentele de dorobanți au fost repartizate, câte patru, celor patru divizii
teritoriale.
Ca urmare a semnării
armistițiului sârbo-otoman și neutralizarea Dunării ne mai fiind de
actualitate, la 31 octombrie/12 noiembrie 1876 Corpul de
Observație de la Gruia a fost desființat iar unitățile redislocate în
garnizoanele lor, iar la 1/13 ianuarie 1877, efectivele formate din rezerviști
și militari din trupele teritoriale concentrate în toamna anului 1876 au fost
demobilizate și lăsate la vatră.
La 5/17 februarie 1877, pentru o mai bună distribuție a artileriei la
fiecare divizie, au mai fost înființate două noi regimente de artilerie,
numărul acestora ajungând la patru. Fiecare regiment era format din 6 baterii,
cu 36 de tunuri, compuse dintr-o baterie „călăreață”, la care servanții se
deplasau călare, putând fi detașată în sprijinul trupelor de cavalerie și cinci
baterii „montate” sau „pedestre”, ai căror servanți se deplasau așezați pe
antetren și afetul tunului. Dotarea artileriei române era realizată cu tunuri
moderne cu încărcare pe la culată.
La 1/13 aprilie, într-o
ședință a Consiliului de Miniștri al României, ținută sub președenția
principelui Carol I, s-a hotărât semnarea convenției cu Rusia. Colonelul George
Slăniceanu, ministrul de Război, a ordonat concentrarea rezervelor armatei
permanente și a trupelor teritoriale.
* Acest text este un fragment din articolul „Organizarea și tactica Armatei
Române în Războiul de Independență”, publicat în numărul 38 al revistei
„Historia Special”
Autor: Dr. Horia-Vladimir Șerbănescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu