Marta Vizir
La o lectură atentă a volumului Magdalenei Popescu intitulat Slavici, putem sesiza prospețimea operei, care, fără îndoială, reprezintă o contribuție modernă considerabilă asupra biografiei critice a vieții și a operei clasicului ardelean. Raportându-ne la imaginea integrală și evocatoare despre Ioan Slavici, cartea ne apare ca o monografie. Totuși, critica autoarei nu se oprește doar asupra marii producții literare, ci dorește să acceadă la o viziune integratoare, de mare pătrundere interpretativă. Mai mult decât atât, cartea se poate remarca și pentru aparenta lejeritate în exprimare, care conferă natura eseistică întregului discurs.
Încă
din Preliminarii observăm faptul că opera literară a lui Slavici este
analizată prin raportare la ceea ce s-a scris până la el. Clasicul se remarcă
ca un inovator al nuvelisticii, după câțiva ani de la debutul lui Nicu Gane,
când deja erau stabilite explicit ansamblul de norme în funcție de care era
„judecată coerența operei de artă”[1]. Ioan Slavici va începe să
își publice nuvelele sale cu tematică rurală, mai precis referitoare la satul
ardelenesc și țăranii lui. Odată cu aceste scrieri, autorul va impune o nouă
verosimilitate, gustată de publicul cititor al timpurilor, „atât în sensul coerenței interioare a
textului, cât și în cel al adecvării mai puțin aproximative la realitatea de
referință”[2].
În
epoca lui Slavici, literatura este văzută ca o necesitate interioară de
manifestare artistică, deci centrată pe scriitor, dar, totodată se constată și
rolul instructiv-educativ al mesajului
literar, care funcționează în direcția cititorului în scopul transmiterii unui
sistem de valori. În acest context, este de trebuință să menționăm că scrierile lui Slavici dovedesc o strânsă legătură între
realitatea obiectivă și universul literar construit, alcătuind, la nivel simbolic „un discurs realist al secolului al
XIX-lea”[3], cititorul putând identifica cu ușurință atmosfera specifică perioadei
respective, cu țărani autentici și cu obiceiuri proprii lumii sătești.
Sesizabilă este și relația morală dintre literatură și viața autorului, raport
care va divulga „natura agitată, instabilă, nedecisă”[4] a lui Slavici. Totuși,
operele autorului transilvănean nu vor depinde de convențiile mediului pe care
îl reflectă, ci vor fi rodul voinței creatorului, stabil din punctul de vedere
al autonomiei interioare.
Tomul
al doilea, „Lumea ca dorință” include mai mute parți dedicate prezentării ample
a unora dintre nuvelele lui Slavici, ilustrând în ansamblu o panoramă a ceea ce
însumează viața de la țară. Capitolul se deschide printr-un motto sugestiv,
care este de fapt o frază aparținând lui Slavici și care face trimitere la
acest spațiu oarecum sacru, punându-l în legătură cu forța divină: „Tu, Doamne,
cu nemărginită înțelepciune ne-ai întocmit lumea și frumoasă ne-ai lăsat-o nouă
locaș de viețuire”.[5]
Dintre toate nuvelele abordate de Magdalena Popescu, ne vom concentra atenția
către trei dintre ele, și anume: Popa
Tanda, Gura satului
și Budulea Taichii.
Primul
studiu critic se axează asupra nuvelei Popa Tanda, care deschide volumul
din 1881, fiind o scriere reprezentativă, inegalabilă de introducere în
universul lui Slavici. Autorul ilustrează o situație socială problematică, și
dorește să aducă rezolvări prompte. Cercetătorii au ajuns la concluzia că arta
literară a lui Slavici „n-ar fi servit decât ca mijloc de persuasiune și
material de ilustrație intuitivă”[6], prin faptul că își
propune să soluționeze anomalii ale realului. Nuvela poate fi considerată un
elogiu adus de către Slavici muncii, eroul întruchipând exemplul prototip în
acest sens care militează pentru o schimbare de ordin moral. Prin predicile
sale, preotul Trandafir se ambiționează în încercarea nereușită de a corecta
realitatea. El „vrea o umanitate perfectă în locul uneia normale”, dar
încercarea lui de a provoca schimbări își va dovedi în final zădărnicia. Singura
concluzia la care va putea ajunge este aceea că până și în „imperfecțiunile
tradiționale” există un echilibru. Limitată ca întindere și reflectând maturitatea
literară la care accede Slavici, nuvela este o alegorie care se traduce în
morala despre ineficiență cuvântului care înfățișează o realitate.
În
nuvela Gura satului, Magdalena Popescu urmărește un tipar de elemente
ale idilei tradiționale care se reflectă prin: „preferința femeii, opoziția
părinților, încheierea pacifică dînd cîștig de cauză sentimentului în dauna
contractelor asumate și profitului material”[7]. Destinul personajelor din
centrul operei literare (Marta Mihului, Toderică al lui Cosma Florii Cazacului,
Mihu) este guvernat de o lege nescrisă, „gura satului”, care comandă în multe privințe,
evenimentele sătești. Spre exemplu, căsătoria dintre Marta și Toderică era demult hotărâtă de
„autoritatea” sătească, iar tainica iubire a tinerei fete față de Mihu, oier
sărac, care nu se compara cu cel dintâi, trebuia să rămână în tăcere din cauza
bârfelor care se puteau isca în sat datorită acestei decizii. De asemenea,
nuvela fixează cu precizie, aproape la nivel de norme, momentele de maxim
ritualic ale lumii sătești (pețitul, logodna, nunta).
Magdalena
Popescu propune o interpretare cu totul nouă și inedită față de cele de până
acum: „Slavici face din această istorioară cu tîlc, care pune în discuție
probleme, pentru el și pentru întreaga societate, grave, o comedie a imitației,
iar din eroul său- un mim al stereotipiei”[8]. Autoarea face observația
că nuvela este „complementară”[9] Popei Tanda, datorită
faptului că urmărește progresul social. Slavici are în vedere devenirea
protagonistului prin educația din școală, analizează etapele succesive prin
care trece și observă totalitatea influențelor care acționează pentru ca „un om
să fie ceea ce este”[10]. Perspectiva evidențiată În
plus, putem remarca faptul că nuvelistul mizează pe mimetism, Budulea Taichii
fiind varianta în miniatură a tatălui său. De altfel și restul personajelor
secundare vor fi supuse acestui mecanism al imitației, definindu-se prin
raportare la Huțu și își depășesc condiția prin participarea la devenirea lor.
Critica a remarcat că aceste personaje sunt mai pline de omenesc, mai nuanțate,
cu un contur mai bine precizat: Budulea, tatăl, este zugrăvit în chip minunat,
fiind umilul care își asumă umilința, greoi și stângaci, iar odată ce înțelege
lucrurile le acceptă cu entuziasm și le povestește tuturor.
Prin
urmare, lucrarea Magdalenei Popescu are menirea de a limpezi imaginea asupra
operei literare a lui Slavici care dezvăluie acuitatea excepțională de
percepere a realului și de punere a lui în legătură cu literatura printr-o serie
de tehnici narative specifice prozei sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu