Realizat
de: Prof. înv. primar Lăcătușu Anamaria
Şcoala Gimnazială,,Octav Băncilă”
Corni-Botoșani
Strategia didactică
reprezintă modul de îmbinare a metodelor, procedeelor, mijloacelor, tehnicilor,
formelor de organizare a activității, ales de cadrul didactic în funcție de
condiții și facilități, de nevoile celui educat (Voiculescu, 2001).
Aspectele conceptuale ale strategiei didactice sunt
următoarele:
„mod
de abordare a învățării și predării, de combinare și organizare optimă a
metodelor, mijloacelor avute la dispoziție, precum și a formelor de grupare a
elevilor, în vederea atingerii obiectivelor urmărite” (UNESCO, 1976);
„o
structură procedurală” (C. Bastian, 1980);
„un
ansamblu de acțiuni coordonate și armonios integrate menite să dirijeze
învățarea în vederea realizării obiectivelor preformulate” (L. Vlăsceanu,
1988);
„aspectul
dinamic, activ, prin care cadrul didactic dirijează învățarea” (M. Manolescu,
2008, p.193);
„stare
acțională corespunzătoare unor demersuri fixe de conducere și organizare a
clasei de elevi printr-o corelare specifică între predare și învățare” (Geulen,
1995).
Calitatea
procesului de instruire este condiționată de strategia didactică. Ea oferă o
bază de trecere de la concepție la acțiune. De asemenea, poate să ne arate cum
să abordăm soluționarea unei situații problematice de tipul unei lecții fără a
da o soluție precisă.
Strategia
didactică reflectă autenticitatea măiestriei pedagogice a cadrului didactic ce
operează cu un ansamblu de variabile în vederea optimizării actului
instructiv-educativ.
Strategia
didactică este parte componentă a tehnologiei didactice și se referă la
demersul autentic de abordare a unei activități didactice pentru realizarea
unui scop specific. Acesta implică atât respectarea principiilor didactice și
de proiectare, cât și de articulare a unui conținut prin utilizarea metodelor,
tehnicilor și procedeelor didactice, a resurselor și mijloacelor de învățământ
și a modurilor de organizare raportate la stilurile de învățare și predare și
nivelul de performanță al actorilor implicați într-un context dat, demonstrând
flexibilitate, creativitate și pertinență în soluțiile propuse.
Caracteristicile
strategiei didactice sunt:
Interdependența între elementele strategiei didactice;
Dinamica care urmărește structurarea și înlănțuirea situațiilor de
instruire;
Integralitatea ce vizează ansamblul instruirii;
Caracter normativ(se bazează pe prescripții și reguli care țin de
predare-învățare-evaluare);
Caracterul
probabilistic, dinamic și perfectibil;
Aspectul
metacognitiv (profesorul este atât un model, cât și un mediator al
cunoașterii).
Pentru
reușita unei strategii didactice sunt necesare niște variabile decisive,
precum: gradul de respectare a principiilor didactice și a principiilor de
proiectare; selecția și utilizarea corectă a metodelor, tehnicilor și
procedeelor didactice; resursele necesare; mijloacele de învățământ; modul de
organizare; stilul de predare al profesorului; stilul de învățare al elevilor;
timpul alocat; nivelul de școlaritate al elevilor.
Tipologia
strategiilor didactice
Criteriile
de clasificare a strategiilor sunt următoarele:
După
domeniul activităților instrucționale predominante:strategii
cognitive, strategii psihomotrice, strategii afectiv motivaționale, stategii
combinatorii;
După
traseul cognitiv:strategii inductive
(de la exemplul concret la explicație), strategii
deductive (de la principiu la exemplu), strategii
analogice (mediere prin intermediul unui model), strategiile
transductive (raționamente metaforice, eseistice, etc.), strategii
mixte (copilative, interactive și dinamice);
După
gradul de structurare a sarcinilor de instruire:strategii
algoritmice (impun o dirijare strictă a învățării, vizând un
comportament specific fiecărui obiectiv); strategii
nealgoritmice/semi-prescrise (dirijarea învățării nu este strictă, nemaivizând
un comportamnet specific și clar ); strategii
expozitiv-euristice (cultivă descoperirea, încurajând comportamentele
de căutare, sprijină elevul în procesul de luare a deciziilor, realizate prin
combinarea metodelor expozitive – povestirea, explicația, prelegerea,
conversația, dialoguri euristice, problematizarea, cercetări în grup, lucrări
practice); strategii evaluativ-stimulative
(se combină diferite metode de verificare – observare, chestionare orală,
lucrări scrise sau practice, teste docimologice, examene);
După
gradul de generalitate: strategii generale sau
strategii particulare;
După
prioritățile acordate:strategii centrate pe elev
sau pe învățare (pun accent pe implicarea deplină a elevului,
acesta fiind subiectul propriilor cunoștințe, priceperi, deprinderi și
competențe, având ca punct de plecare trebuințele de dezvoltare și potențialul
elevului); strategii centrate pe conținut, pe
predare, pe profesor (aceste strategii, în învățământul actual, nu sunt
foarte eficiente); strategii centrate pe elev și pe
conținut; strategii centrate pe grup sau
pe microgrup:
După
gradul de implicare a cadrului didactic:strategii
comunicativ-novatoare.
Stilul
de învățare
Stilurile
de învățare constau în trăsăturile cognitive, afective și fiziologice ce
servesc drept indicatori relativ stabili
despre cum subiecții percep, interacționează și răspund mediului de
învățare. O componetă a stilurilor de învățare sunt și dimensiunile de
personalitate. Acest stil a fost definit ca fiind modul preferat de percepere,
reactualizare și gândire sau modul distinct de înțelegere, stocare,
transformare și utilizare a informației.
Stilul
de învățare este o „matrice specifică și preferențială de
tratare/procesare/prelucrare a sarcinilor de învățare, prin care punem în
mișcare strategiile, adaptându-le la cerințele unui mediu nou creat.” (I.
Neacșu, 2006).
Stilul
de învățare este considerat unic, fiind specific fiecărei persoane. Elevii au
nevoie să afle cum funcționează creierul lor pentru a achiziționa și procesa
într-o manieră cât mai eficientă, noi informații, ce abilități sunt necesare
pentru a învăța, cum abordează un test sau un examen, cum rezolvă problemele,
cum oameni diferiți învață în moduri diferite, cum pot aplica o strategie.
Pentru că fiecare persoană are propriul său stil de învățare, elevii învață
diferit: unii preferă să învețe singuri, să acționeze în grup, alții învață
într-un loc liniștit cu voce tare, învață
observându-i pe
ceilați, etc. De asemenea, mulți oameni învață în moduri diferite față de
ceilați și în funcție de clasa socială, educație, vârstă, naționalitate, rasă,
cultură, religie.
Elevii
care nu știu cum să învețe, nu vor fi capabili să devină responsabili,
autonomi, cu abilități și atitudini folositoare pe parcursul vieții, necesare
atât pentru reușita școlară, cât și pentru cea socială. De aceea, trebuie
subliniat rolul deosebit pe care îl au cadrele didactice, contribuția acestora
„în meseria de a-i învăța pe elevi cum să învețe” adaptată nevoilor,
intereselor, calităților personale, aspirațiilor și stilului de învățare
identificat.
Cele
patru stiluri principale de învățare identificate de R. Linksman sunt
următoarele: vizual (elevii învață văzând materialele tipărite sau
grafice, își amintesc ceea ce scriu și citesc, le plac prezentările și
proiectele vizuale, își pot aminti foarte bine diagrame, titluri de capitole și
hărți), auditiv (elevii învață cel mai bine prin ascultare și
conversație, își amintesc ceea ce aud și ceea ce se spune, le plac discuțiile
din clasă și cele în grupuri mici, își pot aminti foarte bine instrucțiunile,
sarcinile verbale/orale, înțeleg cel mai bine informațiile când le aud), tactil (elevii învață prin atingerea obiectelor, prin
perceperea senzorială a materiei sau prin folosirea mâinilor, își amintesc ceea
ce fac și experiențele personale la care au participat cu mânile și întreg
corpul, le place folosirea instrumentelor sau preferă lecțiile în care sunt
implicați activ la activități practice), și kinestezic (elevii învață prin acționarea maselor musculare, își amintesc foarte
bine lucrurile pe care le-au făcut o dată, le-au exersat și le-au pus în practică
– memorie motrică).
Pentru
a fi mai eficient, cadrul didactic ar trebui să folosească cât mai multe metode
pentru a dezvolta stilurile de învățare identificate.
Măsurarea
preferințelor elevilor pentru un anumit stil de învățare, se poate realiza cu ajutorul
Chestionarului
stilurilor de învățare.
În acest Chestionar, stilurile sunt grupate în patru perechi: extravert sau
introvert; practic sau imaginativ; rațional sau sentimental; organizat sau
flexibil.
Stiluri
de instruire
R.
Iucu (2000) defineşte stilul ca fiind “un set de constante asociate
comportamentului şi care sunt situate la regiunea de contact cu câmpul
psihopedagogic şi perceptibile direct, fără o mediaţie internă”. Acelaşi autor
defineşte stilul de predare astfel: „o dimensiune activă, dinamică a
instruirii, influenţând în mod decisiv starea de existenţă instrucţională a
strategiei prin contribuţia adusă la constituirea şi „echilibrarea” unei
relaţii educaţionale armonioase”.
Stilul
de instruire reprezintă ansamblul individual de trăsături de personalitate,
comportament,raporturi interpersonale,competențe și atitudini specifice, roluri
asumate şi calităţi personale, manifestate constant în activitatea de
desfăşurare a procesului educaţional. Acesta se dezvoltă în timp, are un
ritm propriu și presupune câțiva pași:
selecție;
prezentare;
receptare;
aplicare;
reflecție;
abilități;
conștientizare;
dezvoltare de soluții.
De asemenea, stilul de instruire
se mai definește ca modul unic de a fi al
profesorului, felul cotidian sau obișnuit al acestuia de a concepe, de
a organiza și de a impune un anumit traseu
actului de instruire, un mod personal de a dirija
procesul de învățământ,de
a ajunge la un echilibru optim între cerințele de instruire și posibilitățile
psihofizice reale ale celor cu care
lucrează.
Clasificarea stilurilor de instruire
Clasificarea stilurilor de
instruire se bazează pe rolurile și funcțiile îndeplinite de un cadru
didactic:
Îndrumare;
Control;
Conducere;
Planificare;
Evaluare.
Una dintre primele clasificări apărute este cea realizată de N.Bennet,
ce consideră că profesorii din
învăţământul primar pot manifesta două tipuri de comportament – formal şi
informal –dar, în funcţie de situaţia educaţională, ei trebuie să opereze cu
ambele stiluri:
1.
Profesorii
formali promovează achiziţia de deprinderi de bază în citit şi calcul matematic
şi atingerea unui nivel informaţional înalt;
2.
Profesorii
informali evidențiază rolul creativităţii elevilor, al autoexprimării acestora,
al valorizării scopurilor sociale şi emoţionale.
Având în vedere faptul că una dintre principalele funcții ale
profesorului este funcția de conducere , ne sprijinim pe clasificarea realizată
de K. Lewin, R. Lippit şi R.K. White, ce au identificat trei stiluri de
conducere a unui grup:
1.
Stilul
autoritar este caracterizat prin faptul
că liderul:
este cel care decide singur
obiectivele, activităţile, etapele de desfăşurare, mijloacele, metodele şi
sarcinile de realizare;
este cel care structurează
timpul;
nu admite și nu încurajează inițiativele;
își asumă o
responsabilitate mare în predarea și dirijarea învățării;
recompensează sau
sancționează atitudinile și rezultatele instruirii;
menține distanță față de
grup;
manifestă o atitudine
impersonală în care spiritul de echipă este anulat;
2.
Stilul
democratic este stilul în care liderul:
propune şi negociază cu
membrii grupului obiectivele, activităţile, etapele de desfăşurare, mijloacele,
metodele şi sarcinile de realizare;
încurajează elevul să preia
inițiativa;
le permite elevilor să se
asocieze cu cine doresc pentru a rezolva sarcini didactice;
prezintă criterii comune de apreciere, de laudă, de
critică;
se comportă ca un membru al
grupului;
dezvoltă o relaţie de cooperare şi de sprijin reciproc.
3.
Stilul
laissez-faire este stilul în care
liderul:
reflectă o atitudine de
pasivitate;
se implică doar la cerere,
în recomandarea de mijloace şi suport informaţional;
oferă membrilor
grupului posibilitatea de a fixa activităţile şi modalitatea de realizare
a acestora;
îndrumă şi evaluează activităţile grupului deficitar, deseori
fiind omise.
O altă clasificare este cea concepută
de Vroom, care clasifică stilul
educaţional raportându-se la modelul normativ:
1. Autocrat I: profesorul
ia singur decizia pe baza informaţiilor deţinute până atunci;
2. Autocrat II:
profesorul obţine informaţii suplimentare şi apoi decide;
3.Consultativ I: profesorul este cel care
prezintă problema unor membri relevanţi ai grupului (şeful/liderii grupului),
apoi hotărăşte singur;
4. Consultativ II: profesorul acceptă adesea
ca membrii grupului să ia decizii.
R.Likert propune patru sisteme
dominante de guvernare și conducere, prin asocierea cărora putem identifica comportamentul specific al
cadrului didactic, manifestat în situaţii educaţionale diverse:
1. Autoritar-exploatator-este stilul în care
profesorul:
deţine puterea, controlul;
monopolizează decizia;
nu are încredere în elevi
şi clasă ca grup;
motivaţia elevilor are la
bază frica şi întăririle negative ;
2.
Autoritar-binevoitor-este stilul în care profesorul:
deţine un control strict;
dezvoltă oportunităţi
pentru consultare;
manifestă productivitate;
pretinde un comportament
docil din partea clasei.
3.Consultativ-este stilul
în care profesorul este cel care:
încurajează delegarea şi
consultarea;
dezvoltă interacţiuni
profunde;
utilizează de întăririle
pozitive (recompensă);
manifestă atitudine
favorabilă, încredere parţială, un grad ridicat de asumare a răspunderii.
4.
Participativ
-este stilul în care profesorul:
se raportează cu respect şi
interes faţă de elevi;
ia în considerare grupul;
realizează un climat
favorabil bazat pe încredere deplină şi respect;
deciziile se iau la toate
nivelurile.
Alte clasificări
1.După sursele generative
ale stilurilor :
Stilul produs al
personalității;
Stilul determinat de
normativitatea interiorizată și exteriorizată în predare;
Stilul determinat de
context;
2.După poziția
partenerului în instruire:
Stilul centrat pe profesor;
Stilul centrat pe elev;
Stilul centrat pe
interacțiunea profesor/elev;
3.După gradul de
implicare:
Stil apropiat-Stil distant;
Stil metodic-Stil
neorganizat;
Stil stimulativ-Stil
rutinar;
Caracteristici ale stilurilor de instruire
R. Iucu a structurat un model de analiză a personalităţii cadrului
didactic, sprijinit pe evoluţia
structurilor de personalitate de la “personalitatea de bază“ la “personalitatea
cristalizată”. Acesta grupează
componentele interne ale personalităţii cristalizate în:
Competenţa ştiinţifică
-desemnează abilităţile necesare pentru manipularea cunoştinţelor ;
Competenţa socială
semnifică:
v optimizarea relaţiilor
interumane prin şi din activitatea educativă reflectată în capacitatea de a
stabili fără dificultate relaţii adecvate cu elevii;
v adaptarea la roluri
diverse;
v capacitatea de comunicare
lejeră şi eficientă atât cu grupul cât şi cu elevii separat;
v abilităţi de utilizare
adecvată a autorităţii;
v disponibilităţi de adaptare
la stiluri educaţionale variate;
v entuziasm, înţelegere şi
prietenie;
Competenţa managerială
semnifică:
v gestionarea situaţiilor specifice, demonstrând
capacitatea de influenţare a clasei în general şi a fiecărui elev în particular;
v abilităţi de planificare şi
proiectare;
v capacitatea de a organiza şi coordona
activitatea clasei;
v administrarea corectă a
recompensei şi pedepsei;
v suportabilitate în condiţii
de stres.
Competenţa psihopedagogică
reprezintă factorii necesari pentru construcţia diferitelor componente ale
personalităţii elevului:
v capacitatea de determinare
a gradului de dificultate al unui conţinut;
v capacitatea de
accesibilizare a informaţiei didactice;
v capacitate empatică;
v capacitatea de înţelegere a
elevilor,
v capacitatea de solidarizare cu momentele lor
de spirit;
v creativitate în munca
educativă;
v atitudine energică plină de
fantezie;
v minimum de tact pedagogic,
spirit metodic şi clarviziune în activitate.
Factorii
determinanți ai stilurilor didactice
S-au conturat patru
perspective explicative, ce au în vedere
factorii care determină stilul de instruire al profesorului:
Abordarea
ideografică-stilul își are originea în structura psihologică a personalității
profesorului,este o reflexie a caracteristicilor personale, ce au un impact
direct și decisiv asupra conduitei didactice,este un semn al identității sale.
Abordarea
nomotetică-reprezentanții acestei perspective spun că nu contează factorii de
personalitate ci modul efectiv de acțiune ales, criteriile și normele pe care
se întemeiază.
Abordarea contextuală-
reprezentanții consideră că nici o conduită didactica nu poate
fi
desprinsă
de contextul în care se produce, nu poate fi privită în afara ansamblului de
interrelatii
personale ce se țes între participanții
la aceeași acțiune comună.
Abordarea
integrativă-perspectiva acestei abordări admite faptul că stilul se află atât
în structura personalității, în realitatea obiectivă și în contextul în care se
realizează actul predării.
Învățarea
experențială
Învățarea experențială este tipul de învățare în care experiența are un rol central în procesul de
proiectare-predare-învățare-evaluare.Acest tip de experiență poate include evenimente din viața
elevului anterioare experienței de învățare, experiențe din viața curentă sau
cele care rezultă din participarea la activitățile organizate de profesori și
alți facilitatori ai procesului de învățare.
Prin intermediul
acestui tip de învățare elevii își pot analiza experiențele,pot reflecta la
ele,le pot evalua, reconstitui tocmai pentru a putea extrage învățăminte din
experiențele anterioare/actuale.
Acest tip de
învățare este de interes special pentru profesori deoarece cuprinde învățarea
formală, informală, non-formală, învățarea durabilă, din experiențe reale.
Principiile pe care se bazează
învățarea experențială sunt :
Experiența reprezintă fundamentul și un
stimulul pentru învățare;
Elevii participă activ în construirea
propriilor experiențe,
Învățarea este construită pe elemente sociale
și culturale;
Învățarea este influențată de contextul
socio-emoțional în care este construită.
Criteriile ce trebuie
îndeplinite pentru a asigura natura învățării experențiale sunt:
Implicarea elevilor în construirea de
cunoștințe din ceea ce este important și semnificativ pentru ei;
Antrenarea personală a elevului cu experiența
de învățare;
Procesul de reflecție este important;
Implicarea întregii persoane (simțuri, emoții
și intelect sunt importante);
Aducerea de către elevi a experiențelor
anterioare în procesul de învățare.
Caracteristicile învățării experențiale ce o deosebesc de alte abordări pedagogice:
Învățarea experiențială necesită implicarea a
trei factori trei factori :intelect, emoții, simțuri în procesul de
învățare;
Recunoașterea și folosirea activă a tuturor
experiențelor de viață relevante ale elevilor antrenați în procesul de
învățare;
Reflecția
continuă asupra experiențelor anterioare pentru a adăuga la ele
înțelesuri noi, mai stabile și profunde;
Intenția – oportunitățile de învățare care
sunt inteționat planificate și create de profesori sunt deseori numite
,,activități structurate” și includ simulări, jocul de rol, vizualizări,
discuții moderate, ipoteze;
Facilitarea,
ce reprezintă implicarea altor persoane.
Evaluarea ce se aliniează principiilor
învățării experiențiale-include proiecte individuale sau de grup, eseuri
critice, jurnale, activități de auto-evaluare și inter-evaluare între elevi.
Pot de asemenea să includă alte modalități de prezentare, nu doar cele scrise
pentru a crea oportunități de a forma acest context holistic și complex în care
are loc învățarea.
Strategii pentru implementarea învățării
experențiale:
Analiza elevilor și identificarea nevoilor lor;
Identificarea activităților potrivite pentru elevi și pentru conținutul
pe care profesorul dorește să-l transmită;
Identificarea potențialelor probleme pe care poate să le întâmpine profesorul în integrarea
învățării experiențiale;
Planificarea unui proiect sau a unei
experiențe practice pentru a ghida procesul de învățare;
Menținerea
interconectivității.;
Asigurarea că activitățile au un
nivel ridicat de provocare, dar că pot fi îndeplinite.
Considerăm că predarea este ca o poveste folosind învățarea
experențială deoarece elevii:
au posibilitatea de a aplica practic
cunoștințele teoretice;
au
parte de feedback constant;
au oportunitatea de a fi creativi,căutând
soluții proprii la sarcinile de lucru;
au oportunitatea de a fi reflectivi prin amestecul experiențelor concrete cu cele abstracte iar apoi prin
reflecția asupra rezultatelor obținute;
greșelile devin valoroase deoarece învățarea are loc prin procesul de
încercare și eroare;
lucrul în echipă este foarte important deoarece îi ajută pe elevi să-și
dezvolte spiritul de echipă și
leadership.
Toate aceste lucruri îi formează
elevului o atitudine pozitivă de învățare, acesta fiind nerăbdător să descopere
ce sarcini interesante i-a pregătit profesorul.
Bibliografie:
·
Masari, G. (2014). Teoria
și metodologia instruirii. În Manualul ID pentru programul de studii
Pedagogia învățământului primar și preșcolar, Editura Universității Alexandru
Ioan Cuza din Iași
· https://academiaabc.ro/wp-content/uploads/2021/03/STRATEGII-%E2%80%A9DIDACTICE-MODERNE.pdf#page=22
· file:///C:/Users/PC/Downloads/columna_2020_04_05.pdf
· (DOCX)
Stiluri de Instruire - PDFSLIDE.TIPS
· (PDF) curs | Andronic Maria - Academia.edu
ÎNVĂȚAREA
EXPERIENȚIALĂ (snsh.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu