Caragiale – un precursor al literaturii absurdului

 

                                                                               Prof. Marta Vizir

                                                                  Școala Gimnazială Octav Băncilă Corni

 

Ion Luca Caragiale este așezat în rândul marilor clasici ai literaturii române care a  dezvoltat o vastă operă paradoxală prin intermediul căreia  declară indirect  o serie nesfârșită de imoralități pe care le surprinde în peisajul unei lumi bine definite ideologic  și de cele mai multe ori pe scena politică. Clasicul Caragiale se află în ipostaza spectatorului contrariat în fața dezacordului social și este adesea numit precursorul unei literaturi absurde tocmai prin faptul că scrierile sale se hrănesc  din nimicnicia absurdă a societății. De la specificul temelor abordate și până la atmosferă evocată, Caragiale dovedește un simț acut al observației. Totuși,  creația lui este mai mult decât o oglindire a moravurilor, pentru că transcende dincolo de real, creând un univers cu totul nou în care plasează personaje memorabile, analizate  minuțios și pe care le pune în situații tipice revelatoare  pentru anumite  tipologii  umane. Atât proza,  cât și teatrul scriitorului vor să demonstreze, prin utilizarea unor aspecte caracteristice stilului său,   non-sensul care guvernează asupra politicii acelei vremi.

Literatura absurdului ni se înfățișează la început ca un fenomen de criză, având în  vedere faptul că se dezvoltă într-o societate în care se resimte „un divorț” între om și viața lui, fiind contemporană cu lagărele de concentrare, perioadă în care destinul uman era pus sub semnul hazardului, moartea fiind „o regulă” nescrisă, iar viața „o excepție”. Această literatură va stabili coordonatele gândirii în arta scrierii, operele literare din această perioadă reflectând o criză supraindividuală, dar și profilul unor autori sensibilizați de seismele lumii în care trăiesc, sentimentul absurdului fiind determinat „de anomaliile unei anumite realități sociale”. Cu alte cuvinte, putem spune că acest curent literar s-a născut sub zodia terorii, având ca punct de plecare inaderența omului la un șir de evenimente, aparent lipsite de sens, din istorie. În acest univers al literaturii absurde, Caragiale este apare lovit de aspecte absurde ale vieții sociale. Scriitorul sesizează anomaliile „de structură ale orânduirii burghezo-moșierești”, iar aceste aspecte vor deveni izvorul principal al unor situații aberante.[1]

Contemporanii ai lui Caragiale au fost cuceriți  de personalitatea „omenească” a scriitorului a cărui „inteligență scăpătoare, în permanență veghe” o identificau în scrierile sale pe alocuri clișeistice. Generații la rând au fost controversate în fața universului caragialian prin prisma faptului că marele ironist este autor al unor opere „cu mesaj” indirect prin  care a oferit societății românești „o oglindă perfidă, pentru chipurile ei nefardate”.[2]

Totuși, este impropriu a-l reduce pe Caragiale la  simpla postură de  „fotograf” care „surprinde instantaneele cele mai divulgate”, pentru că el nu doar ilustrează, ci și îmbracă într-o haină nouă societatea pe care o reprezintă. Astfel prinde contur atitudinea de critic a lui Caragiale care relevă  sub forma unui spectacol abisal  prostia omenească.[3]

Teatrul, dar și proza lui I.L. Caragiale ne  apar sub semnul extraordinarului și pretind o perspectivă inedită asupra literaturii. Urmărind parcursul literar , unii exegeți l-au analizat pe Caragiale din punctul de vedere al vidului care dă naștere unor adevărate capodopere. Lumea pe care o transpune autorul în operele sale este de fapt abisul la care privește și care se reflectă adesea în creațiile sale, formând fundalul unor scrieri realiste, dar care  totuși confirmă o conștiință artistică deosebită. Remarcabil în acest sens este faptul că până și unele  dintre personaje au replici memorabile din care reiese că scriitorul pornește de la nimic pentru a da naștere unei lumi vii, pentru că, așa cum se precizează și în Conul Leonida față cu reacțiunea „Și nimica mișcă”.[4]

Literatura absurdă a clasicului Caragiale ne pune față în față cu realitățile politice, juridice sau ideologice ale secolului al XIX-lea, epocă a contradicțiilor și a conflictelor între clasele sociale. Pe de o parte, putem observa atitudinea burgheziei, care „nu era întotdeauna interesată de progresul economic și social”, iar, pe de altă parte, identificăm condiția moșierimii, care „pe jumătate înfrântă, își prelungise ponderea în viața socială, continuând să dețină un rol activ”.   Caragiale devine un exponent al perioadei sale, dar si un autor care declară complexele societății, transformând operele sale în manifeste indirecte și ocolite ale nedreptăților pe care le constată. Prin lumea lui Caragiale astfel conturată avem acces la o epocă demult apusă, dar care reușește și astăzi să furnizeze un tipar de reflexe socio-culturale. Cu alte cuvinte, se promovează, prin raportare la antimodelul identificabil perioadei sale,  prototipul unei vieți cinstite, întemeiate pe principii morale și  care dorește să inducă o perfecționare în sens național.[5]

Lumea teatrului caragialian a fost adesea criticată, din punctul de vedere al lipsei se patriotism, de către contemporanii săi care au identificat ca sursă principală de inspirație a pieselor sale societate, care, în opinia lor, va fi deformată în piesele de teatru ale dramaturgului român. Detractorii lui Caragiale i-au contestat patriotismul manifestat literar pentru că au considerat că defăimează imaginea asupra a ceea ce este românesc. Însă, aceștia au ignorat  aspectul cel mai important care face din Caragiale un  patriotard convins. Preocuparea naționalistă intensă a lui este recunoscută prin faptul că multe dintre scrierile sale au tematică politică, fiind adevărate parodii ale unor evenimente reale care l-au marcat pe omul Caragiale și prin care încearcă o consolare a dezamăgirii datorate contextului nefericit în care trăiește. Din această perspectivă, putem deduce ideea că teatrul lui Caragiale ar putea reprezenta singura modalitate prin care autorul își impune despre absurdul în care el însuși trăiește, introducând totodată un sistem de valori prin care ar dori să salveze societatea decăzută.[6]

Probabil că lumea absurdă din literatura lui Caragiale a fost percepută mult prea zeflemitoare și în dezacord cu drăgălășenia și însuflețirea care îi defineau personalitatea din afara universului artistic. Din acest motiv, se poate resimți problematica absurdă a operelor sale, pentru că evidențiază diferența dintre om și scriitor. În acest sens, putem remarca faptul că stilul său este perceput ca „un cer de iarnă limpede, oțelit”, în vreme ce personalitatea sa se dovedește „un uragan cu străfulgerări violente pe culmile norilor fantastici”.[7]

În prezent, întreaga operă a lui Caragiale ni se înfățișează „ca un reflex al bunului simț față de abaterile timpului său”. Dacă în timpul vieții sale nu a fost recunoscut și înțeles decât  superficial tocmai din cauză că era considerat un batjocoritor al curentului politic al vremii sale, pe parcurs dramaturgul va câștiga lupta cu timpul, după cum „era firesc geniului său” , fiind reputat pentru „biruința” literară în sens contrar evoluției politice din perioada respectivă. În acest context, este relevant să amintim neconformismul lui Caragiale față de epoca sa, astfel că trilogia O noapte furtunoasă, Conu Leonida față cu reacțiunea și O scrisoare pierdută , „se alimentează din peisajul experienței sale de tinerețe luat în derâdere”, și conturează treptat universul absurd caragialian, întrucât  comediile îndrăznesc cu mult curaj să se opună opiniei comune și să o combată indirect, prin diverse tehnici literare. Apelând la tertipul ironiei, Caragiale va dori să spună lucrurilor pe nume. Totuși forma eufemizată prin care redă subînțelesurile este mai greu de pătruns de către un cititor obișnuit, ținând cont de faptul că ironia caragialiană trebuie înțeleasă în sens contrar. [8]

În celebra piesă O scrisoare pierdută putem remarca absurditatea pe care Caragiale o atribuie personajelor și care se resimte cu oroare din cauza conștientizării inculturii lor. Relevant în această direcție este discursul lui Farfuridi, care conține o mulțime de nonsensuri exprimate prin însuși „timpul ignonimiei”. Dramaturgul va evidenția exuberanța lingvistică a lui Farfuridi, de-a lungul căreia incoerența exprimării atinge cote inexplicabile, acest fenomen fiind nu doar o dată pus în lumină de către Caragiale. Limba pe care o folosesc eroii caragialieni este, cel mai frecvent, „o limbă care se pretează la toate maltratările și la toate aberațiile, exprimând contrariile cu aceleași cuvinte și dintr-o singură răsuflare, brutalizând mereu evidența”. Astfel de situații absurde sunt frecvente la Caragiale, însă ele țin de demonstrabil, de inconsistența și absurditatea realității exterioare pe care o oglindește. Eroii lui Caragiale sunt înnebuniți după politică, însă sunt niște politicieni cretini, în așa măsură încât și-au deformat până și limbajul cotidian.[9]

În altă ordine de idei, limbaj abordat de Caragiale clarifică și comicul dramaturgului, care capătă formă prin ridicol, adică acea modalitate de detectare a contrastului dintre „pretenție și realitate”. Vorba populară „Prostul dacă nu-i fudul, n-are haz” este mult gustată de către autor și adesea invocată pentru a cristaliza proporțiile pe care le capătă personaje ridicole cărora le dă viață, așa cum izbutește să ilustreze și prin discursul lui Farfuridi. Chiar dacă personajul nu are talent oratoric, el încearcă să epateze din dorința de a dovedi contrariul, dar sfârșește ridicol, pentru că nu demonstrează nimic, poate doar incultură și ambiții nejustificate.[10]

În piesa Conu Leonida față cu reacțiunea întâlnim situații care ating contingențele materialului faptic al literaturii absurde țesute pe ridicolul noilor moravuri constituționale. De exemplu, Leonida, tipul demagogului simpatic se înscrie în categoria personajelor care au o înțelegere limitată din punct de vedere intelectual și lingvistic a ceea ce înseamnă politică, iar din această cauză construiește adesea fabulații. Acesta își creează o realitate alternativă în care emite judecăți de valoare despre politică sau revoluție. Ilustrativă în acest sens este prima scenă din actul I, unde vom asista la un moment în care Conul Leonida prezintă soției sale (care se arată neinteresată) o serie de avantaje ale  sistemului republican pe care le identifică în urma lecturii gazetei sale preferate Aurora democrată. Observăm, în acest caz, un personaj care nu activează pe această scena politică, dar care totuși face aprecieri în această direcție pentru că omul lui Caragiale se pricepe la orice și mai ales la politică. Dramaturgul îi oferă personajului, prin aceste discursuri nonformale, posibilitatea de a-și desăvârși educația politică chiar sub ochii cititorului. [11]

Creația lui Caragiale este mult mai complexă decât am putut sesiza până aici, pentru că, pe lângă reușitele piese de teatru, ansamblul operelor sale  literare mai cuprinde momente, schițe și nuvele, unele dintre ele sugestive pentru conturarea și definirea integrală a imaginii literaturii absurde pe care clasicul o alcătuiește pornind de la situațiile care există din abundență în societate. În acest univers literar, schițele lui Caragiale vin ca o completare a ceea ce se definește edificator pentru literatura absurdă. Orizontul social al schițelor, urmărește uniformizarea păturilor sociale, reprezentând comunitatea, atât prin figurile ei înalte, cât și prin „cei mai umili locuitori ai periferiei”. [12]

 Caragiale este primul dintre autorii români care introduce în schițele sale dialogul absurd, influențat de stilul comic și care izvorăște din dorința oamenilor de a uimi peste măsură prin prostie. O mostră a absurdității în plan lingvistic, ca expresie a non-comunicării, este schița Căldura mare, în care atmosfera caniculară justifică sterilitatea dialogului aproape ilogic.  După o succintă introducere a autorului în atmosferă, cititorul se găsește în fața unui dialog năucitor. În această schiță, formele paroxiste ale confuziei ne întâmpină prin o serie de paronime și „deficiențe” de exprimare, care „încing o horă amețitoare”. Într-o zi toridă de vară când termometrul arată 33 de grade la umbră, „logica și-a pierdut orice prerogativă”, iar personajele își desfășoară actul de comunicare într-o zonă sustrasă normelor de orice natură. Neînțelegerea este provocată de folosirea unor expresii/ termeni ambigue. Spre exemplu, feciorul alternează înțelesurile cuvântului acasă, atribuindu-i, fie sensul de domiciliu, fie cel de localitate. Lumea astfel prezentată este una din care spiritul a plecat, iar secretul înfricoșător al lui I.L. Caragiale constă în faptul că personajele sale sunt „moarte”, lipsite de acel suflu care le redă adevărata vitalitate. România în proza scriitorului înfățișează o lume în degradare și, din acest motiv putem considera întemeiată considerarea scriitorului drept un precursor al absurdului. [13]

Nuvelistica lui Caragiale îi poziționează opera în registrul serios-ironic din vremea respectivă, fapt care îi conferă calitatea îndreptățită de umorist. Nuvela Cănuță om sucit se așază în rândul scrierilor reprezentative pentru literatura absurdului, protagonistul demonstrând acea nepotrivire cu societatea. După cum sugerează și titlul, personajul principal este un „sucit”, adică „greoi, interiorizat, și prin aceasta singular, în veșnic dezacord cu mediul”, caracterizare care îl include în rândul personajelor paradoxale care, în timpul vieții, „nu s-a putut potrivi cu lumea” din perspectivă exterioară. Un semn concret de suceală este sugerat de în momentul în care Cănuță își părăsește nevasta nu când îl înșală în două rânduri, ci pentru un motiv banal. Se va împăca cu soția sa în urma unei scene banale, dar înduioșătoare, de eroism conjugal, la dentist. [14]

Așadar, clasicul Caragiale poate fi numit un precursor al literaturii absurdului prin izbânda de a contura precis, din poziția de observator afectat de faptele sociale, o istorie și o lume aflată în decădere morală. Totalitatea complexelor și a nonsensurilor vor fi abordate în stilul caracteristic scriitorului, care trădează un spirit critic și ironic.

 

Bibliografie

 

1.     Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, „Abisalul Caragiale”, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Polirom, 1999, .

2.     B. Elvin, Modernitatea clasicului Caragiale, Editura pentru literatură, 1967.

3.     Șerban Cioculescu, Caragialiana, Ediție îngrijită de Barbu Cioculescu, Editura Albatros, București, 2003.

4.     Șerban Cioculescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Istoria literaturii române, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.

5.     Ștefan Cazimir, Caragiale. Universul comic., Editura pentru literatură, 1967.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

---

[1] B. Elvin, Modernitatea clasicului I.L.Caragiale, Editura pentru literatură, 1967, pp.38-40.

[2] Șerban Cioculescu, Caragialiana, Ediție îngrijită de Barbu Cioculescu, Editura Albatros, București, 2003, p. 5.

[3] Alexandru Paleologu, op. cit., p.127.

[4] Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, „Abisalul Caragiale”, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, 1998, p. 132.

[5] B. Elvin, Modernitatea clasicului I.L.Caragiale, Editura pentru literatură, 1967, p. 28.

[6] Șerban Coculescu, op.cit., pp.117-118.

[7] Șerban Cioculescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Istoria literaturii române, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976, p.65.

[8] Ibidem, pp. 7-9.

[9] B. Elvin, op. cit., pp.123-124.

[10]Ștefan Cazimir, Caragiale.  Universul comic, Editura pentru literatură, 1967, p.23-24.

[11] Șerban Cioculescu, op.cit., p.199.

[12] Ștefan Cazimir, op.cit., p. 160.

[13] Ibidem., p.178.

[14] Ibidem, p.184.