Învățarea prin joc - echilibru sau focalizare în funcție de nevoile identificate?

 

     

Școala Gimnazială ,,Octav Băncilă” Corni/ Grădinița cu Program Normal Balta Arsă

Prof. Educație Timpurie Gîtman Oana Monica

          

Jocul este o activitate de gândire, întrucât este orientat spre rezolvarea de probleme, spre găsirea căilor în vederea depășirii unor obstacole , în care acțiunea și cuvântul constituie principalele mijloace ale jocului. Învățarea prin joc se referă la acumularea de noi cunoștințe , deprinderi și priceperi prin intermediul jocului.  Studiile de specialitate subliniază faptul că prin integrarea copilului într-un grup social, el dobândeşte abilităţi în a se raporta la ceilalţi membri ai grupului, cu care învaţă să stabilească relaţii eficiente şi este ajutat să rupă relaţiile de dependenţă faţă de părinţi, prin afirmarea capacităţilor de autoservire: a mânca, a se îmbrăca, a se încălţa, a se pieptăna, ceea ce îi conferă o altă libertate de acţiune. În cadrul programului instructiv-educativ din grădiniţă, copilul este cooptat într-un proces de construire sau elaborare a unui comportament care să-i permită afirmarea eului prin descoperirea competenţelor sale ori prin constatarea dificultăţilor pe care le are de învins. Educarea sociabilităţii se face prin încredinţarea unor sarcini şi responsabilităţi sociale, prin antrenarea copiilor în jocuri şi activităţi colective care au ca obiective generale facilitarea schimburilor şi comunicării cu alţii, „jocul împărtăşit fiind prima etapă a socializării”.

Jocul are funcţie de socializare a copilului, ceea ce se explică prin tendinţa mereu accentuată a copiilor de a se acomoda la ceilalţi, dar şi de a asimila relaţiile cu cei din jur la eul său. Această funcţie este prezentă mai ales în jocul cu reguli, care înseamnă acceptarea normelor exterioare lui, dar care, odată asimilate, devin un bun câştigat de copil .Jocul didactic, formă a jocului cu reguli, facilitează procesul de asimilare, fixare şi consolidare a cunoştinţelor, iar datorită caracterului său formativ influenţează dezvoltarea personalităţii copiilor, de cultivare a proceselor cognitive superioare (gândirea, imaginaţia).

În timpul dezvoltării psihologice a copilului, prin utilizarea unor variate forme de joc, se realizează o latură importantă a educaţiei, socializarea treptată a copilului. Prin participarea la joc, prin respectarea regulilor jocului, prin recunoaşterea învingătorului, prin spiritul de echipă se dezvoltă importante calităţi umane necesare dezvoltării armonioase din punct de vedere socio-emoţional. De asemenea, are un rol valoros în închegarea colectivului şi în formarea disciplinei conştiente. În joc, copilul este obligat să respecte iniţiativa colegilor, să le aprecieze munca şi să le recunoască meritele, să respecte regulile jocului şi să reacţioneze în conformitate cu ele, să-şi autoregleze propria activitate. Jocul bine organizat şi pregătit constituie un mijloc de cunoaştere şi familiarizare a copiilor cu viaţa înconjurătoare, pentru că în desfăşurarea lui cuprinde sarcini didactice care contribuie la exersarea deprinderilor, la consolidarea cunoştinţelor şi la valorificarea lor creatoare. În preşcolaritatea mijlocie copilul cunoaşte şi aplică regulile, dar nu se poate vorbi încă de o integrare socială în joc pentru că socializarea regulilor jocului este în curs de desfăşurare: deşi jocurile au început să capete un caracter colectiv şi se trece de la rivalitate, de la însingurare la competiţie, ca formă naturală a relaţiilor, totuşi există o tendinţă de cvasi-colaborare în jocul didactic, motivaţia conflictului fiind reprezentată de dorinţa de a juca un rol preferat şi de dorinţa de a-l întrece pe celălalt. În preşcolaritatea mare se poate vorbi despre respectarea regulilor ca fiind un indicator de maturizare intelectuală şi afectivă a copiilor: preşcolarul mare se caracterizează prin conduite mai adaptate, se asigură că şi ceilalţi respectă normele de grup şi regulile jocului, apare acordul şi proiectul de joc, iar conflictul se iscă, de regulă, numai în urma încălcării regulilor jocului. Chiar dacă la început legăturile psihologice dintre copii sunt sporadice, fiind generate de prezenţa anumitor jucării sau a unei activităţi asemănătoare pe care o desfăşoară alături, dar nu împreună, rivalitatea care apare între ei, motivaţia conflictului – egocentrismul, demon­strează trăirea prezenţei celuilalt, deşi este o trăire confuză, dominată de identificarea proprie acestei vârste. După vârsta de 4 ani competiţia capătă valoare motivaţională: în cadrul activităţilor ludice şi în special datorită jocului didactic, prezenţa celuilalt se transformă într-un stimulent activ. Începând cu vârsta de 5 ani, când activităţile sunt organizate pe bază de reguli, convenţii, norme ce trebuie respectate, celălalt este perceput ca partener egal de activitate, cu individualitate proprie, dorinţele acestuia fiind luate în considerare: apare jocul colectiv, în care fiecare joacă rolul său, dar ţinând cont de acţiunea celorlalţi parteneri; apar relaţii de colaborare şi, chiar dacă mai există fenomene ca certuri, întreruperi, excluderi şi autoexcluderi din activitate, acestea sunt, în general, semne de sociabilitate, pentru că viaţa socială şi înclinaţia care îi determină pe anumiţi copii să o caute multiplică prilejuri de conflict. Totuşi, cu cât copiii singuri reuşesc să le rezolve între ei, fără apel la autoritatea adultului, cu atât mai mult „există garanţia unei sociabilităţi şi socializări autentice”

În contextul jocului, unde relaţiile interpersonale şi cele de grup sunt principalele modalităţi de relaţionare, încep să se formeze primele trăsături caracteriale care se vor condensa în conduita copilului. Cerinţele exprimate de educatoare trebuie să fie conforme cu maniera în care copilul poate satisface aceste cerinţe: contradicţia dintre dorinţele şi aspiraţiile extinse ale copilului şi posibilităţile limitate de satisfacere ale acestora ar putea conduce fie la instalarea unor trăsături caracteriale pozitive şi la o conduită civilizată, fie la o conduită dezordonată şi la trăsături caracteriale negative. Jocurile didactice echilibrate, cu cerinţe gradate, care ţin cont de particu­larităţile individuale ale copiilor pot preveni criza negativismului infantil, asociată cu egoism, lipsa de sensibilitate faţă de alţii, ca şi disfuncţionalităţile din relaţiile acestora cu cei din jur, încurajând dezvoltarea iniţiativei, implicarea personală în activitate şi echilibrul.Socializarea conduitei preşcolarului şi evoluţia sociabilităţii se finalizează cu adaptarea socială a acestuia, care se referă la posibilităţile generale ale copilului de a face faţă dificultăţilor şi cerinţelor din ambianţa socială, dar şi cu dobândirea capacităţii sociale, concretizată în autonomie, iniţiativă, conduite corespunzătoare normelor şi valorilor societăţii.  Pe tot parcursul preşcolarităţii socializarea copilului se înfăţişează ca un proces continuu de structurări, restructurări şi interiorizări ale conduitelor şi relaţiilor socioafective adult-copil şi copil-copil.Aşadar, copilul preşcolar trăieşte noi experienţe în relaţiile cu cei din jur, experienţe la care trebuie să se adapteze şi să acţioneze nu numai în funcţie de dorinţele sale, ci să ţină seama şi de cerinţele celorlalţi. La nivelul grădiniţei, prin jocurile didactice copilul va învăţa să coopereze, să se conformeze regulilor de grup, să-şi armonizeze cerinţele sale cu cele ale grupului şi să acţioneze în conformitate cu acestea. Astfel de conduite de interrelaţionare au semnificaţia socializării copilului şi a valorificării potenţialului său din planul personalităţii, care se află într-o continuă dezvoltare şi expansiune. Pentru a se putea integra şi coopera eficient cu cei din jur, copilul trebuie să atingă un anumit nivel al socializării, care presupune o modalitate de percepere şi considerare a calităţilor celor cu care vine în contact.

Activităţile didactice, jocul, sunt componente cu valenţe formative ce structurează direcţiile de dezvoltare a personalităţii copilului, căruia i se oferă şansa unei optime integrări, tradusă prin posibilitatea de a rezolva sarcini care necesită efort, voinţă, cooperare, perseverenţă, respectarea intereselor şi a muncii celor din jur, formarea atitudinii pozitive faţă de muncă şi educarea sentimentelor morale şi estetice.

BIBLIGRAFIE:

1. E. Cretu, Psihopedagogia scolara pentru invatamantul primar, edit. Aramis, Bucuresti, 1999

2. Nicola, Tratat de pedagogie scolara, edit. Aramis, Bucuresti, 2000                                                                         

3. T. Cretu, Psihologia varstelor, edit. Credis, Bucuresti, 2001 5. U. Schiopu, E. Verzea, Psihologia varstelor, E.D.P., Bucuresti, 1995