,,Drăgaica”-sărbătoarea luminii și a soarelui în Muntenia

prof.Gianina Mehedintu ,Sc. Gim. Nr 3 PALANCA,Giurgiu

Obicei vechi, astăzi aproape dispărut, Drăgaica este cea care protejează holdele, dă rod femeilor, dă semnul că e timpul secerişului. Fetele în prag de măritiş o aleg pe cea mai frumoasă şi pornesc spre câmp, cu voioşie, îndeplinind ritualul de leac. Drăgaica a fost, la origini, o divinitate agrară, spune etnograful Muzeului Judeţean Olt, Claudia Balaş.

Cunoscută sub acest nume în Oltenia, Muntenia, Dobrogea , sudul şi centrul Moldovei, sau ca Sânziana în Banat, Transilvania, Maramureş şi Bucovina, este cea care „se naşte la 9 martie, ziua morţii Babei Dochia, şi creşte şi se maturizează miraculos până la 24 iunie, ziua solstiţiului de vară în calendarul Gregorian, când înfloreşte planta ce-i poartă numele, Drăgaica sau Sânziana“, spune etnograful, amintind că este aceeaşi cu Diana şi Iuno la romani, sau Hera şi Artemis la greci. La români, astăzi, ca şi în cazul altor sărbători, se suprapune cu una religioasă, deosebit de importantă şi ea: Naşterea Sf. Ioan Botezătorul.

„Fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decât după trei ani“ În vechime, de Drăgaică era mare sărbătoare-n sat. Fetele aflate în pragul măritişului o alegeau pe cea mai frumoasă dintre ele, care avea s-o întruchipeze pe Drăgaică. Obiceiul este, pentru prima dată, descris de Dimitrie Cantemir, care nota:

,,În acea vreme a anului când încep să se coacă semănăturile, toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună şi o alaeg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită cu spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun în mâini cheile de la jitniţe. Drăgaica aceasta, împodobită în acest chip, se întoarce de la câmp spre casă cu mâinile întinse şi cu basmalele fluturând în vânt, de parcă ar zbura, şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă cântând şi jucând laolaltă cu toate tovarăşele ei de joc, care-o numesc foarte des sora şi mai–marea lor în cântecele alcătuite cu destulă iscusinţă. Fetele din Moldova doresc din toată inima să aibă parte de această cinstire sătească, deşi în cântecele lor spun mereu, după datină, că fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decât după trei ani”.

Nu mult timp mai târziu, Anton Maria del Chiaro descrie la rândul său ce constatase, legat de aceeaşi zi de 24 iunie, în Muntenia: „Câteva fete se îmbracă bărbăteşte, iar una dintre ele, rămânând însă în haine de fată, ţine în mână o sabie goală şi colindă în felul acesta ca să strângă bani, pe la casele boierilor, jucând şi reprezentând pe Irodiada şi pe călăul Sf. Înainte Mergător. Acea fată care joacă cu sabia în mână e numită la români Drăgaică”. Numai că toate aceste obiceiuri se pierd în cea mai mare parte, în a doua jumătate a secolului XX, rămând, în schimb, în tradiţia populară interdicţiile care marchează această zi. Soarele se odihneşte pe cer, cucul încetează să mai cânte În această zi nici astăzi nu se lucrează, fie pentru că oamenii mai cred în puterile Drăgaicei, fie pentru că respectă, mai degrabă, sărbătorea religioasă asociată. Cert este că în vechime se credea că în această zi şi soarele se odihneşte, obosind pe cer, aşa că „încremeneşte“, strălucind cu putere. Cucul încetează să mai cânte, florile îşi pierd mirosul, ziua începe să se scurteze iar noaptea să crească. Cei care îndrăznesc să nesocotească această zi vor fi aspru pedepsiţi. Drăgaica va stârni vârtejuri şi vijelii, va duce grindina şi va lăsa florile fără miros. Foarte aproape de Sărbătoarea Rusaliilor, şi Drăgaica este dominată de amestecul dintre bine şi rău, dintre cele două lumi. Este perioada în care se fac şi se desfac vrăji, dar se şi vindecă. Femeile culeg, chiar şi astăzi, sânzienele, care acum înfloresc, folosindu-le ca leac în durerile de spate, purtându-le la cingătoare spre a rămâne gravide, pentru protejarea hainelor de molii, sau chiar pentru vrăji, pentru „descântece de întors inima“.

În vremea în care ritualul încă se mai păstra, fetele porneau cu Drăgaica în frunte purtând un steag împodobit cu panglici colorate şi bijuterii, dar şi cu o cruce, pelin, usturoi şi flori de sânziene spre a alunga spiritele rele.
„Totodată, obiceiul reprezenta un demers magic menit să ajute coacerea, maturizarea în bune condiţii a bobului, pregătind astfel începutul seceratului. Drăgaica reprezintă o tipică formă de magie prin analogie şi deopotrivă prin contact. Bobul trebuia să se împlinească, să se maturizeze asemenea fetelor aflate în pragul căsătoriei şi care, tocmai în acest scop, străbăteau holdele, cărora le transmiteau astfel condiţia, statutul lor“, spune etnograful. Drăgaicele „jucau“ hainele copiilor, iar aceştia erau trecuţi prin coroniţe de sânziene Fetelor care însoţeau Drăgaica, asemeni căluşarilor, li se atribuiau puteri extraordinare. Steagul purtat, ca şi cel din jocul bărbătesc, avea virtuţi vindecătoare. Tinerele femei le dădeau drăgaicelor hăinuţele celor mici să le poarte la steag şi astfel copiii să fie feriţi de rele sau vindecaţi de boli de care deja sufereau. „În anumite sate de la noi, din Olt, se împleteau coroniţe din sânziene, de dimensiuni ceva mai mari, prin care erau trecuţi copiii mici, cu acelaşi rost“, mai spune Claudia Balaş. De la seceratul holdelor, la dispariţia din viaţa efemeră În acelaşi ritual, în anumite zone Drăgaica sau Sânziana purta şi o secere sau o coasă, explicaţia specialiştilor fiind dublă: „Apariţia coasei nu poate avea altă semnificaţie în acest străvechi obicei decât secerarea (omorârea) plantelor care şi-au împlinit menirea parcurgând drumul de la sămânţa semănată la sămânţa recoltată. De aici până la reprezentarea morţii cu coasa în spate cu care seceră neincetat vieţile omeneşti este numai un pas. Moartea cu coasa este simbolul introducerii omului în marele ritm al naturii: omul este o sămânţă care germinează, creşte, se înmulţeşte şi moare“, mai spune etnograful. Dacă astăzi fetele mai pornesc spre holde, cu braţele pline de spice, îmbrăcate în ii tradiţionale şi împodobite cu basmale colorate sau panglici doar în faţa reporterilor şi a cameramanilor, la sat încă se mai păstrează credinţa că ziua trebuie să rămână una de odihnă, că sânzienele (florile) au virtuţi curative, prin urmare se mai culeg şi astăzi, 24 iunie fiind de asemenea ziua în care se organizează bâlciuri tradiţionale.

How is grammar best taught?

 

 

Autor:prof.Grama Irina Cătălina,Școala Gimnazială Gâdinți ,județul Neamț,2018

 

            At the start of this new millennium, grammar was a broken subject. Grammar is often ignored, broken off altogether from the teaching of literature, rhetoric, drama, composition, and creative writing.

            The tensions between the traditional teaching of grammar and the goals of both confident writing and the culturally inclusive classroom entail complex issues and valid charges. We should propose answers to several questions:

• How can we teach grammar to support learning in all language skills?

• How can we teach grammar so that students discover its rules and principles on their own instead of hearing us impose those rules and principles on them?

• How can we teach grammar so that we strengthen rather than undermine our efforts to honor the voices and cultures of all students?

• How can we teach grammar so that the knowledge it provides can help students feel confident about their own language and appreciate the languages of others?

            We must answer these questions because, despite the rejection of traditional grammar teaching, grammar does not go away.

            The term grammar refers to two kinds of knowledge about language. One type of language is subconscious knowledge, the language ability that children develop at an early age without being taught. As children begin to talk, as they become able to form sentences, their brains are forming their grammar circuits automatically. The other kind of knowledge is the conscious understanding of sentences and texts that can help students improve their reading and writing abilities by building on that subconscious knowledge. This conscious understanding includes knowing the parts of sentences and how they work together, knowing how sentences connect with one another to build meaning, and understanding how and why we use language in different ways in different social situations.

            In teaching grammar in school, we are not really teaching grammar at all: children learn that automatically; rather, we are teaching students about grammar, and we are hoping to bring them the added clarity and confidence that go with any knowledge that strengthens skills and deepens understanding.

            According to the literature in the field, the three goals for teaching grammar are:

Goal A: Every student will complete school with the ability to communicate comfortably and effectively in both spoken and written English, with awareness of when use of English is appropriate.

Goal B: Every student will complete school with the ability to analyze the grammatical structure of sentences within English texts, using grammatical terminology correctly and demonstrating knowledge of how sentence-level grammatical structure contributes to the coherence of paragraphs and texts.

Goal C: Every student will complete school with an understanding of, and appreciation for, the natural variation that occurs in language across time, social situation, and social group. While recognizing the need for mastering Standard English, students will also demonstrate an understanding of the equality in the expressive capacity and linguistic structure among a range of language varieties both vernacular and standard, as well as an understanding of language-based prejudice, spoken and written English, with awareness of when use of English is appropriate.

            How well do the grammar lessons help students meet these three grammar goals? The teacher should ask himself the following questions about the grammar lesson plans:

v  Are students applying grammar to a real communication context?

v  Does the lesson take audience and purpose into consideration?

v  Will the lesson broaden the students’ understanding of and respect for different varieties of English? Different languages?

v  Are students using grammatical terminology correctly?

            A skill is treated as a self-acting part of awareness. Automatization of the action is the principal characteristic of skills.

            In order to form skills, it is necessary to know that:

v  just some definite elements of the action are automatic;

v  the automatization occurs under more difficult conditions, when the child can not concentrate his attention on one element of the action;

v  the whole structure of the action is improved and the automatization of its separate components is completed.

          Grammar is one of the most difficult aspects to teach.

Many people, inclusively some teachers, think of grammar as a fixed set of rules of usage and word forms. Teachers who adopt this definition focus on grammar as a set of rules and forms and they teach grammar by explaining the forms and rules, followed by training students on them. Other teachers tend not to teach grammar at all, influenced by recent theoretical work on the difference between language acquisition and language learning. Believing that students acquire their first language without overt grammar instruction, they expect them to learn their second language in the same way. They assume that students will absorb grammar rules as they hear, read, and use the language in communication activities. This approach does not permit students to use one of the major tools they have: their active understanding of how grammar works in the native language and what it is.

            The communicative competence model balances these extremes, recognizing that overt grammar instruction helps students acquire the language more efficiently, but it integrates grammar teaching and learning into the larger context of teaching students to use the language. Teachers using this model teach students the grammar they need to know to accomplish defined communication tasks.

 

NOI DATE DESPRE ISTORIA SATELOR DIN COMUNA CORNI, JUDEŢUL BOTOŞANI

            Urmare firească a eforturilor noastre pentru întregirea istoriei comunei Corni, judeţul  Botoşani, punem la dispoziţia comunităţii locale şi a celor care sunt interesaţi de memoria şi trecutul strămoşilor lor, noi  elemente legate de atestarea documentară a satelor existente, cât şi a celor dispărute din această unitate administrativă.

            Din cele înscrise în istoria comunei până la această dată, rezultă că pe teritoriul comunei sunt atestate un număr de 14 sate, din care 4 sunt în componenţa actuală a unităţii administrative, iar 10 sunt dispărute.

            Cele 4 sate din componenţa actuală a comunei sunt:

- Corni, atestat documentar prin actul de vânzare a moşiei Vlădeni, pe Siret, ci-i zic şi Cornii pe Săretiu din 1489 (6997), martie 14, Suceava, dat de Ştefan cel Mare şi Sfânt, care este înscris în Documenta Romaniae Historica (D.R.H), vol. III, paginile 94-97, doc. 51, Editura Academiei R.S. România, Bucureşti, 1980;

Proiect didactic" HAI CU TOTII LA CONCERT"

 ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,, OCTAV BĂNCILĂ ”CORNI

 GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL NR. 2 CORNI

                                 

                             

                                   PROIECT DIDACTIC

                 SUSȚINUT ÎN CADRUL CERCULUI PEDAGOGIC

                 „Hai cu toții la concert”

Edu: Mitoșeru Daniela Monica

An școlar 2017-2018

NIVELUL: II

GRUPA :  Mare

GRADINIȚA:Grădinița cu P.N  Nr 2 Corni

EDUCATOARE:  Mitoșeru Daniela Monica

TEMA ANUALĂ DE STUDIU: Când, cum şi de ce se întâmplă?

SUBTEMA: „În lumea artelor” – instrumente muzicale

TEMA ACTIVITĂȚII: „Hai cu toții la concert”

TIPUL ACTIVITĂȚII: consolidare

FORMA DE REALIZARE: Activitate integrată ADP+ ALA 1+ ADE ( DOS+DȘ)+ALA2

CATEGORII DE ACTIVITATE: Domeniul științe (matematică) şi Domeniul om și societate

TIPUL DE ACTIVITATE: Mixtă

SCOPUL ACTIVIȚĂȚII: consolidarea unor deprinderi practice, a numerației în                                                           limitele 1-10 și a asocierii cantității la număr.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

DȘ.: activitate matematică

   - să recunoască cifrele în limitele 1-10;

   -  să asocieze corect cantitatea la număr;

DOS:  activitate practică

    Sarcini didactice pentru centrele de interes:

Artă: - să realizeze măștile de animale, utilizând tehnici cunoscute;

Bibliotecă: - să confecționeze „Enciclopedia de muzică”

Strategii didactice: 

Metode şi procedee: conversaţia, explicaţia, observaţia, exerciţiul, problematizarea, jocul didactic, brainstormingul, turul galeriei.

Proiect de activitate integrata

                    

                       

UNITATEA DE INVATAMANT:Gradinita cu Program Normal NR2 CORNI

NIVELUL DE STUDIU:II

Data 12.03.2016

EDUCATOARE:MITOSERU DANIELA MONICA

TEMA ANUALA DE STUDIU:”Cu ce si cum exprimam ceea ce simtim?”

PROIECT TEMATIC:”TRADITII SI OBICEIURI  DE PASTE”

TEMA SAPTAMANII:IN ASTEPTAREA  IEPURASULUI !”

TEMA ZILEI:”VINE , IEPURASUL DE PASTE”

FORMA DE REALIZARE:activitate integrata

TIPUL DE ACTIVITATE:mixta

DURATA:o zi

DOMENII DE ACTIVITATE INTEGRATE:ALA+ADE(DLC+DOS)

SCOP:

• Stimularea curiozitatii,a interesului de cunoastere fata de traditiile si obiceiurile de Paste;
• Dezvoltarea capacitatii  de a memora o poezie,
• Consolidarea si sistematizarea deprinderilor practic-gospodaresti,a muncii  individuale cat si in echipa ;
• Educarea atentiei,a spiritului de cooperare,de ordine si disciplina,a spiritului critic si autocritic.;

STUDIU PRIVIND EVOLUȚIA STILULUI ȘTIINȚIFIC

 

Prof. Ionescu Nicoleta Paula

Școala Gimnazială Nr.3 Buzeni

Pentru o bună viziune asupra evoluţiei stilului ştiinţific este necesară o imagine de ansamblu asupra etapelor evoluţiei limbii române literare. Această problemă a periodizării istoriei limbii române literare nu a fost la îndemâna oricui. Puţini au fost cei care şi-au luat responsabilitatea etapizării evoluţiei limbii române literare, care au avut puncte personale de vedere în cadrul stabilirii acestor etape evolutive.

Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu, în Istoria limbii române literare, stabilesc trei mari etape: a. secolul al XVI-lea ; b. secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea ; c. din secolul al XIX-lea până în zilele noastre.

P. Dumitraşcu stabileşte tot trei mari etape, dar astfel : a. din secolul al XVI-lea până la începutul secolului al XVIII-lea ( perioada veche); b. din prima jumătate a secolului al XVIII-lea şi până în penultima decadă a secolului al XIX-lea (perioada modernă) ; c. din ultima decadă a secolului al XIX-lea până în prezent (perioada contemporană).

Paula Diaconescu, în Istoria limbii române literare, are tot trei mari etape, astfel: a.  perioada paşoptistă (1830-1860) ; b. perioada de după Unire (1860-11875) ; c. perioada marilor clasici (1875-1900).

Ca o noutate, Şt. Munteanu şi V. Ţâra disting trei epoci fundamentale, primele două  având câte trei perioade importante, astfel:

1)        Epoca veche - a. perioada secolul al XV-lea – mijlocul secolului al XVII-lea ; b. perioada mijlocul secolului al XVII-lea – primele decenii ale secolului al XVIII-lea ; c. perioada mijlocul secolului al XVIII-lea.

2)        Epoca modernă – a. perioada 1780 – 1840 ; b. perioada  1840 – 1860; c. perioada  1860 – 1900.

3)        Epoca contemporană.

Cea mai recentă periodizare, cea a lui Ion Gheţie, care a avut ca sursă informativă studiile predecesorilor săi, ne oferă o imagine asupra evoluţiei limbii române în sânul căreia s-a născut şi dezvoltat stilul ştiinţific. Ion Gheţie a văzut o evoluţie a limbii române pe parcursul a şase etape, cuprinse în cadrul a trei epoci: veche, modernă şi contemporană:

1. Epoca  veche

a. Intervalul 1532 – 1640 este perioada începuturilor limbii române literare, cu toate că tradiţia literară, chiar dacă nu s-a păstrat nimic în scris, se crede a fi mai veche de începutul secolului an XVI-lea. Limba, în această perioadă, nu este una unitară, textele din această perioadă nefiind pure din punct de vedere lingvistic. Regionalismele joacă un rol important acum şi se poate vorbi de cel mult un stil oficial, precum şi de unul neoficial.

b. În perioada 1640 – 1780 deja se vede o tendinţă de consolidare a principalelor variante ale limbii literare, aceasta şi pentru că se realizează o centralizare culturală la Bucureşti în Muntenia, la Iaşi în Moldova, precum la Bălgrad în Transilvania. La finele secolului al XVII-lea s-a remarcat o confruntare între tradiţie şi inovaţie, între limba vorbită şi cea scrisă, chiar cu anumite excepţii. Odată cu naţionalizarea serviciului divin în cea de a doua jumătate a secolului al XVII-lea, s-a făcut şi trecerea de la slavonă la limba română pentru cărţile de cult. Prin tipăriturile realizate la jumătatea secolului al XVIII-lea se conturează anumite norme lingvistice de pondere muntenească. În această perioadă se fixează terminologic şi sintactic stilul oficial sau juridico-administrativ. Unii au încercat să vorbească chiar şi de un stil ştiinţific, deşi prea puţine au fost lucrările la acea vreme pentru a putea vorbi de formarea acestui stil. Astfel, prin caracteristicile lingvistice care sunt subordonate principiilor de bază ale comunicării ştiinţifice şi tehnice, aceste vechi scrieri oferă informaţii de ordin ştiinţific privitoare la practicarea unei profesii sau la desfăşurarea unei activităţi ocazionale.

2. Epoca modernă

a. Începând cu perioadă 1780 – 1836, epoca modernă marchează o evoluţie a limbii române literare, centrul vieţii culturale se deplasează în Transilvania datorită Şcolii Ardelene, care are meritul de a fi formulat principalele deziderate ale modernizării limbii. Ardelenii au luptat pentru introducerea alfabetului latin, iar Petru Maior fixează normele unei limbi literare, dar care nu depăşeşte graniţele Transilvaniei.

Stilul ştiinţific îşi formează o terminologie proprie, chiar şi cu unele imprecizii. Textele ştiinţifice vin pe filieră străină prin traduceri suportând construcţii şi procedee sintactice particulare. Astfel, pe la 1830 se putea vorbi de existenţa a trei stiluri funcţionale: beletristic, juridico-administrativ şi ştiinţific.

b. Procesul de evoluţie continuă şi în perioada 1836 – 1881, perioadă marcată de activitatea şi contribuţia lui I. Heliade Rădulescu. Acesta aşeza la baza noii limbi literare graiul muntean care se regăsea prin tipăriturile bisericeşti încă din 1750. Scrierea latină care află trecere în locul celei chirilice, scoate din uz multe pronunţări regionale. Fenomenul adaptării la o nouă scriere şi la o limbă literară suferă întârzieri, în special în ţinutul lui Ştefan cel Mare pentru că aceştia, moldovenii, aveau de renunţat la multe aspecte lingvistice cu care s-au obişnuit.

Anii 1860 – 1880 marchează constituirea stilului ştiinţific al limbii române literare, şi aceasta o înţelegem ca fiind la nivelul timpului respectiv diferit de perioada contemporană. Heliade este cel care va tipări la 1832 o aritmetică tradusă după francezul Francoeur. Fl. Aron publică un manual de geografie în 1834, iar în 1837 profesorul P. Poenaru  publică un manual de geometrie după francezul matematician Legendre. În domeniul medicinii Gh. Polizu, I. Barasch şi T. Ciocanelli joacă un rol important la crearea terminologiei de specialitate. Se observă şi un decalaj dintre constituirea limbajelor de specialitate ale stilului ştiinţific între ramura ştiinţelor exacte şi a celor umaniste, acestea din urmă dând dovadă de o oarecare întârziere.

c. În perioada următoare, 1881 – 1960, limba literară se definitivează cu influenţa clară a graiului muntean , Academia Română fiind cea căreia, i-a revenit sarcina de a legifera sau de a consfinţi rezultatul evoluţiei limbii literare. Stilurile literare îţi stabilizează şi ele terminologia. Stilul ştiinţific înregistrează o evoluţie aparte, cu constituirea unei terminologii de specialitate, iar unii termeni tehnici au fost transferaţi din ştiinţele pozitive înspre analiza literară. Un rol important l-au jucat universităţile din Iaşi, Bucureşti şi Cluj.

3. Ultima epocă, cea contemporană, adică de la 1960 şi până în prezent, în ceea ce priveşte stilul ştiinţific, este o epocă de transmitere a stilului ştiinţific format în etapele precedente către noile generaţii. Adoptarea vocabularului tehnico-ştiinţific devine o problemă de asimilare a neologismelor şi de integrare în sfera terminologiei specifice fiecărei ramuri de activitate profesională. Neologizarea terminologiei este un proces firesc şi care nu se încheie, probabil, niciodată şi care este ireversibil. Ce este regretabil, în viziunea lui Şt. Munteanu, este faptul că terminologia populară nu şi-a găsit loc în stilul ştiinţific actual.

În cadrul stilului ştiinţific se poate vorbi de mai multe variante textuale sau mai multe limbaje,iar din punct de vedere al modului de comunicare, de o exprimare orală (prin monologul oral şi dialogul oral)  şi de o exprimare scrisă (prin monologul scris). Pe de altă parte, deoarece la ora actuală vorbim de o explozie informaţională, care obligă un vorbitor să deprindă un volum cât mai mare şi divers de cunoştinţe, stilul ştiinţific are mai multe limbaje sau mai multe variante textuale. Vorbim, aşadar, de un limbaj matematic, de unul filozofic, de un limbaj istoric, precum şi de alte limbaje de specialitate, limbaje date de varietatea ştiinţelor: medicale, agricole, socio-umane, economice, inginereşti, matematice şi ale naturii. Aceste limbaje le putem clasifica în două categorii:

a.                   varianta ştiinţelor exacte: matematică, chimie, istorie;

b.                   varianta ştiinţelor naturii: geografie, biologie, medicină.

c.                   varianta ştiinţelor umaniste: filozofia.

Textele ştiinţifice au fost deseori studiate la nivelul sintagmei, din perspectiva terminologiei, dar rareori s-au făcut studii aprofundate la nivelul structurii lor textuale. Structura textelor ştiinţifice depinde în bună măsură de natura limbajului folosit pentru scrierea acestora: textele ştiinţelor umaniste folosesc, de obicei, un limbaj argumentativ (fundamentat pe logica naturală), iar cele ale ştiinţelor exacte folosesc un limbaj demonstrativ (bazat pe logica formală).

Există mulţi oameni de ştiinţă care, aprofundând anumite domenii de cunoaştere, fac filozofie, dar fără să ştie. Când spunem astăzi „ştiinţă” gândul se duce spre fizică, chimie sau genetică, de aceea trebuie redescoperit adevăratul sens al cuvântului. Filozofia apare de la bun început în cultura europeană ca o tendinţă spre cunoaştere, spre a şti, preocuparea ei fiind gândirea și raţiunea.

Bibliografie

1.      Dan Bădărău, Ştiinţă şi filozofie, în  „ Arta însuşirii ştiinţei”, Editura Politică, Bucureşti, 1968, p. 194.

2.      Ignat Bociort, Aspecte metodologice într-o discuţie privitoare la periodizarea limbii române culte, în « Studii lingvistice », Timişoara, 1972.

3.      Gheorghe Chivu, Limba română – de la primele texte până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Variantele stilistice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p.66.

4.      Ion Gheţie,Introducere în studiul limbii române literare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

5.      Şt. Munteanu, V. Ţâra,  Istoria limbii române literare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 286.

6.      Florentina Sâmihăian, Calităţi şi defecte ale stilului, în LLR, Anul XXII, Nr. 1, Bucureşti, 1993, p. 15.

7.      Angela Bidu-Vrănceanu, Relaţiile dintre limbajele tehnico-ştinţifice şi limbajul literar standard, în  LL, vol. III-IV, Bucureşti, 1990, p. 277.

8.      Angela Bidu-Vrănceanu, Terminologiile ştiinţifice din perspectivă interdisciplinară, în „Analele Universităţii Bucureşti”, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2000, p.31.