Colindele, manifestare a tradiţiei şi obiceiurilor moştenite

prof. Mihaela Pînzaru

Şcoala Gimnazială “Octav Băncilă” Corni

Termenul "colindă” este de origine latină şi provine din latinescul "calendae“, derivat din verbul "calare“ ("a vesti“).  Aşadar,  a colinda semnifică a vesti. În vechime se colinda din seara de 24 decembrie, până în 25 decembrie. Termenul de "Crăciun"se presupune că provine din cuvântul latin "creatio" care înseamnă creaţie, naştere. Legenda spune că Fecioara Maria, împreună cu Iosif, rătăceau din casă în casă în Bethleem, ajungând într-un târziu la casa unui om numit Crăciun, care le da adapost în grajd.

Pe întreg teritoriul românesc, obiceiul popular al colindelor trăieşte intens în seara de ajun şi în zilele de Crăciun şi Anul Nou. Influenţate atât de conceptele bisericeşti cât şi de vechile practici pre-creştine, colindele sunt purtate din casă în casă de către cete de colindători pentru a vesti sărbătoarea Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos şi a ura de bine gazdelor sau celor ce deschid uşa. În unele părţi se mergea cu colindul până în Ajunul Anului Nou. În structura sărbătorilor din perioada iernii fuzionează manifestările legate de sărbătorile Bisericii creştine, de Crăciun, An Nou şi Bobotează, care au un bogat şi variat repertoriu, incluzând colinde, cântece de stea, urarea pluguşorului, urarea cu sorcova, teatrul popular, teatrul cu păpuşi, dansuri cu măşti. Sunt zone unde se colinda mai mult la Anul Nou, cum ar fi Moldova, în timp ce în Transilvania se colinda mai mult la Crăciun.  

Colindătorii sunt chipul îngerilor care au vestit Naşterea Domnului. La colindat se pleacă în ordinea inversă vârstei: cei mai mici mai întâi, cu Moş-Ajunul: "Bună dimineaţa la Moş-Ajun...“, ca cei mai în vârstă să iasă pe înserate, mai în puterea nopţii sau chiar "noaptea pe la cântători".

La fiecare casă, urarea este aceasta:
- Bună dimineaţa la mos-ajun!
Că-i într-un ceas bun!

Toate traditiile româneşti de Crăciun au o vârstă mai veche decât creştinismul, iar concepţia sărbătorii în sine echivalează cu practicile arhaice, păgâne.

Colindele sunt texte ritualice, preluate ca obiceiuri populare, care povestesc despre naşterea Mântuitorului, despre venirea celor trei magi şi apariţia stelei pe cer, cea care a vestit naşterea lui Iisus. Unele sunt create de autori anonimi, din popor, şi au caracter specific, original sau au fost propagate de către primii creştini în toate teritoriile cucerite sau sub influenţa romană. Altele sunt colinde culte, create de preoţi ai Bisericii sau de compozitori de muzică cultă. “Iată vin colindătorii" de Tiberiu Brediceanu, "O, ce veste minunată" de D.G. Kiriac, "Domnulet şi Domn în cer" de Gheorghe Cucu sunt câteva exemple de colinde culte, dar care există şi în diferite variante modificate la nivel regional.

Obiceiul colindatului şi specia colindei de Crăciun constituie unul din elementele reprezentative şi emblematice ale tezaurului spiritual al poporului român, tezaur ce a contribuit în decursul zbuciumatei sale istorii la cultivarea sentimentului de unitate spirituală, de limbă şi de neam.

Colindatul, în cadrul datinilor sărbătorilor de iarnă, concentrează o mare bogăţie de producţii muzicale şi literare. Colindele consemnează subiecte diferite, începând cu valorificarea imaginativă a forţei cuvântului şi relevarea elementelor din viaţa comunităţii rurale şi terminând cu manifestări sociale, relaţii interumane, activităţi economice ale oamenilor.

Forma tradiţională a colindatului presupune participarea întregii comunităţi: o parte în postura de colindători, altă parte în postura de colindaţi. Fiecare gospodar din sat trebuie să primească ceata colindătorilor. Protagoniştii obiceiului sunt copiii, flăcăii, bărbaţii până la o anumită vârstă (mai rar, femeile), organizaţi în cete compacte şi însoţiţi uneori de mici formaţii instrumentale. Nicio casă nu trebuie să rămână necolindată, oricât de rea ar fi fost vremea. Se credea că atunci când nu se vor mai auzi colinde pe pământ vor ieşi diavolii şi vor pune stăpânire pe lume. Pentru cei care nu deschideau uşa colindătorilor, a apărut şi o formă de “descolindat”, care consta într-o serie de acţiuni negative asupra acestora:  rosteau formule de urări negativ-umoristice, ori luau poarta şi o mutau din loc.

Misiunea copiilor nu se termina odată cu colindatul din zilele de Ajun şi de Crăciun, căci urmau steaua, sorcova şi pluguşorul. Copiii sunt primii care pornesc cu colindatul, lucru deloc întâmplător, întrucât în credinţa tradiţională populară se considera că doar copiii până la vârsta pubertăţii sunt înzestraţi cu calităţi morale − puritate spirituală, inocenţă, candoare − condiţia esenţială ce asigură, sub cele mai bune auspicii, eficienţa urărilor şi a felicitărilor.

Este adevărat că limbajul colindei este unul vechi. Întâlnim cuvinte care, din punct de vedere etimologic, nu au încă o semnificaţie clară, aşa cum este şi cazul cuvântului "ler“. Cu toate acestea, mitropolitul Antonie Plămădeală afirma că "se prind aşa de uşor şi se transmit cu uşurinţă de la o generaţie la alta, tocmai pentru că au reuşit să prindă cuvintele în cele mai adecvate melodii care răspund sensibilităţii noastre celei mai adânci“. Nu există în colindele noastre un refren mai frumos, mai unduios şi mai plin de vrajă decat "lerui ler". De cele mai multe ori, este însoţit de florile dalbe, într-o alăturare tulburătoare, plină de mister.

Dar ce înseamnă "lerui ler"? Astăzi nimeni nu mai ştie. Este atât de veche această incantaţie, încât negura timpului s-a aşternut peste înţelesurile ei. Totuşi, faptul că cel mai adesea apare împreună cu dalbele flori de măr ne poate ajuta să-i înţelegem istoria şi sensul. Unii lingvişti, istorici, folclorişti, încercând să dezlege misterul acestui refren, “leru-i ler”, au ajuns la rezultatul că el derivă fie de la nume de împăraţi romani precum Aurelian, Valerius, Galerius, fie de la refrenul evreiesc aliluia.

Se ştie că majoritatea popoarelor vechii Europe sărbătoreau Anul Nou la începutul primăverii, în martie. După Iulius Cezar, începutul de an s-a mutat pe 1 ianuarie, creându-se un decalaj între anul civil şi cel agrar. Pe teritoriul ţării noastre, în vechime, cu siguranţă Anul Nou era considerat începutul anului agricol, adică echinocţiul de primăvară. Acest eveniment reprezenta un punct critic în mişcarea soarelui, momentul în care ziua, în bătălia sa cu noaptea, ajungea egală cu aceasta şi începea să crească. În această zi a anului erau situate în trecut atât pluguşorul, cât şi sorcova şi o parte din colindele laice. După mutarea începutului de an în iarnă, sărbătorile care celebrau venirea primăverii şi a noului an au ajuns să se amestece, pe de o parte, cu străvechile sărbători prilejuite de solstiţiul de iarnă, când era sărbătorită victoria luminii asupra întunericului, prin procesiuni cu măşti animaliere şi prin sacrificiul porcului, iar pe de alta, cu mai noile sărbători creştine. De aici, complexitatea extraordinară a sărbătorilor de iarnă româneşti şi, în special, a colindei. Între colindele laice de primăvară, mutate în iarnă, se numără şi cele care, la origine, aveau refrenul "florile dalbe". Există şi cazuri de preluare a refrenului şi, adesea, de modificare a lui pentru a-l aduce în acord cu textul religios (Ler Doamne, Mărului Doamne etc.). Din mărturii şi chiar din unele texte de colindă reiese că ramura de măr înflorită făcea parte din recuzita colindătorului, aşa cum făcea parte din recuzita copiilor ce umblau cu sorcova. Atingerea casei, a uşii sau a gazdei cu ramura înflorită de măr, simbol al belşugului, era un moment-cheie în procesiune, care garanta un nou an îmbelşugat. De asemenea, invocarea florilor dalbe era esenţială, căci forţa magică a cuvântului este cea care influenţează. Când sărbătorile au fost mutate din primăvară în miezul iernii, s-a recurs la înflorirea forţată a unor ramuri de măr: ramurile se rupeau din pom de Sântandrei şi se puneau în apă, la căldură. După o lună, la sfârşitul lui decembrie, înfloreau.

Cu timpul, s-a renunţat şi la această practică. Astăzi, sorcova este alcătuita din crengi uscate şi împodobite, iar colindele, care odinioară nu puteau fi concepute decât în prezenţa magică a florilor albe, fie sunt însoţite de mănunchiuri de busuioc, cu care se ating casa şi gazda, fie se folosesc crengi de alun (de asemenea, cu proprietăţi magice), de brad etc., fie   s-a renunţat la orice recuzită. Deşi florile de măr au dispărut de mult din tradiţia colindatului, refrenul s-a păstrat neştirbit. Sensul său este clar, dar legătura cu restul textului s-a pierdut.

Nădăjduim că, alături de cântecele despre mamă, cele inspirate din viaţa copilului, cele despre neam şi ţară, precum şi de cele inspirate din viaţa copilului sau natură, colindele vor ajuta la educarea românilor, completând repertoriul muzical şi păstrând vie legătura cu strămoşii noştri şi cu valorile autentice şi inegalabile ale poporului din care facem parte.