Bestia din umbră

Autor: Iurieti Teofil şi Cosmin Andrei Simian
cl a VIII-a B, Scoala Corni


Transilvania...Mulţi s-au perindat prin pădurile ei, dar puţini sunt cei care au ieşit. Aici incepe şi povestea mea.

Într-o tânără pădure de carpen din Transilvania se vede o maşină sport, de culoare roşie, care gonea nebuneşte pe asfatul prin care, câteva firicele îndrăzneţe de iarbăşi-au făcut loc. În maşină sunt patru persoane, două cupluri. Atât apuc să văd prin parbrizul în care asfinţitul soarelui reflecta puternic.

După ce trec cu viteză pe lângă mine, continui să mă uit după ei. La un moment dat din maşina lor începe să iasă fum aşa că şoferul încetineşte şi trage pe dreapta. Coboară toţi patru din maşină si se uită cu dezamăgire sub capotă. Mă pornesc înspre ei, sperând că pot să-i ajut cu ceva. Grăbesc pasul fiindcă maşina lor e la două minute de mine, ştiu sigur asta. Când mă apropii mai bine îi văd pe cei patru lângă maşină, punându-şi în spinare patru rucsacuri grele, iar fetele iau din portbagaj două lanterne.

- Bună ziua! De unde veniţi? îi întreb eu direct în loc de orice prezentare.

- Salut, eu cu prietenii mei americani dorim să mergem în satul meu natal, de unde am plecat acum cinci ani în lume, pentru un loc de muncă, îmi spune una dintre fete, de vreo 25 de ani, cu părul vopsit asemeni unui curcubeu, uitându-se în ochii mei puţin bănuitoare.

- Ce sat? întreb, uitându-mă la restul grupului şi observând că cei doi băieţi se uitau la telefoane, iar cealaltă fată şi-a deschis o sticlă de Pepsi şi a început să bea din ea.

- Wild Town! Avem şi o hartă cumpărată de la graniţă, dar e mai greu să ne orientăm, îmi răspunse ea, râzând.

- Păi...acolo merg şi eu, le zic eu, tot fudul. Oricum aveam 50 de ani şi făceam drumul ăsta de multe ori pe an. Grupul începu să se uite uimiţi la pletele mele albe, iar americanca mi-a făcut şi poză.

Fata se întoarce spre ceilalţi, le zice ceva în limba engleză şi după ce se sfătuiesc puţin se hotărăsc să meargă după mine. Astfel, am pornit la drum. Tinerii făceau poze, râdeau, vorbeau în limba engleză, iar eu, care nu înţelegeam nimic din ce vorbeau, mă holbam la ei şi le zâmbeam atunci când se uitau la mine. Cu toţii încercau să găseascăsemnal la telefon. "Degeaba! În pădurile astea nu există aşa ceva." mă gândii eu. Băieţii, cu timpul, o luaseră mai în faţă, discutând ceva foarte aprins, iar eu mai norocos, stăteam cu cele două fete mai în spate. Atunci am aflat de unde sunt toţi şi ce fac. Se pare că cei trei americani erau din Blackfoot, Idaho şi împreună cu românca au ales ca locaţie de distracţie aceste păduri.

După ceva timp băieţii se opriră brusc şi-i spuseră româncei ceva, după care îi indicaseră un drum pe hartă. Românca dădu din cap în semn că a înţeles şi mi se adresă:

- Mergem de ceva vreme, sunteţi sigur că trebuie să urmăm drumul principal? Harta noastră ne arată că prin pădure e mai scurt .

- Mulţi au intrat în pădurile astea, dar puţini au ieşit! îi spun eu cu o oarecare frică în glas.

- E doar o pădure tânără, ce se poate întâmpla? Mergem de două ore! mi se răsti ea şi îi luă pe ceilalţi cu ea îndreptându-se spre drumul din pădure.

"Ce să le faci? N-ai ce....". Până la urmă grupul a părăsit drumul principal şi a intrat în pădurea care părea tânără şi liniştită, fără a mă mai băga în seamă.

Stau eu şi mă gândesc mai bine "Oare nu trebuia sa merg cu ei? Cumva mă simt responsabil, dacă păţesc ceva toţi patru?!". Aşadar, mă pornesc cât de repede pot după ei să-i ajung din urmă, chiar dacă nu stau bine cu picioarele. N-am mâncare, iar soarele mai are puţin şi dispare de tot. ,,Cine m-a băgat în asta?'' îmi tot zic. Alergând, observ că pe jos erau o mulţime de crengi uscate şi frunze, doar e toamna. După câteva minute se făcu beznă în pădure, norocul meu este că aveam o lanternă în micuţul rucsac din spate. Nu mai văzusem niciodată acel loc. Prin tainica linişte, foşnitul frunzelor călcate de mine părea asemeni unei disturbări colosale. Deodată aud un ţipăt: ,,Jake! Jaaaaaaaaaake!''. Tresar şi mă îndrept direct înspre sursa ţipătului. Ştiam că e a americancei, după voce. Încet-încet în faţa mea începu să se vadă ceva asemănător unei cetăţi ruinate, cu un singur turn de apărare. Câteva lumini aprinse străbat bezna pădurii, dându-mi curaj şi avânt. Cu cât mă apropii mai mult aud ţipătul ce rasună tot mai strident. Disting o poartă a cetăţii şi mă îndrept către ea. Fără să-mi dau seama mă uit în sus, dar nu văd nimic în afară de copaciii ce aduceau mai mult a monştri ce şi-au scos colţii şi ghiarele sub lumina roşiatică a lunii. Ajung în faţa porţii sau mai bine spus acolo unde ar trebui să fie o poartă, iar dincolo de poarta distrusă se văd lanterne, aşa că încep să fug şi să strig înspre ele:

- Copiii! Copiii!

- Aici suntem, îmi răspunde românca.

- Pe unde aţi fost? Ce cautaţi? De ce sunteţi doar 3? îi întreb eu trăgându-mi răsuflarea.

- Am fost atraşi de castel, aşa că am intrat să-l vizităm, dar un coleg de-al meu a spus că a văzut doi ochi roşii ca rubinul într-o casă de aici şi s-a dus singur să verificeşi nu l-am mai văzut de atunci, îmi spuse copila printre lacrimi, tremurând.

Stau mut câteva secunde să realizez unde sunt. Mă uit în jur şi văd că mă aflu într-un sat restrâns cu vreo douăzeci de case simple toate din lemn şi o bisericăprăpădită în mijloc. Toate acestea sunt apărate de un zid gros din piatra veche. Era o cetate, aşa cum bănuisem, şi nu un castel, cum a spus fata. Grupul se uita la mine cum stau cu ochii pierduţi. Atunci îi întreb:

- Cum aţi făcut să lumineze casele ?

- Era un generator...

- Unde ?

- Lângă poartă! răspunse românca, uitându-se bănuitoare la mine.

E drept că m-am grăbit să ajung la ei şi nu am observat mare lucru în drumul meu.

- Cred că prietenul vostru a fost luat de un vârcolac. Este un mit pe aici, haideţi în turn să vedem luna! le zic eu hotărât.

- Sunteţi normal?! Noi îl căutăm pe Jake! Ce să facem în turn? Am văzut destul! se răsti fata la mine, crezându-mă nebun.

- Vă rog să nu vă despărţiţi! le spun eu apoi plec către turn.

Când mă apropii mai bine văd un steag românesc pe uşa de la intrare. Odată intrat în turn văd o masă prăfuită şi o mică bibliotecă prăpădită cu câteva cărţi prăfuite în ea. Fără să mai zăbovesc mult, urc scările crăpate prin care şi-a făcut loc iarba şi, ajungând sus văd un soi de cameră rotundă şi plină de geamuri, iar în tavan o gaură urâtăde vreo doi metri. În centrul "camerei" este un birou plin de hărţi. Mă duc să mă uit mai bine la lună aşa că mă caţăr prin spărtura din tavan în ceea ce ar fi trebuit să fie acoperişul turnului. "E lună plină, iar afară este un varcolac garantat. Trebuie să îi apăr pe copii" îmi zic eu si cobor, începând să mă uit pe hărţile prăfuite. Imediat îmi sare în ochi o propoziţie însemnată pe marginea unei hărţi: ,,Din cauza dispariţiilor misterioase ne retragem...''. Nici bine nu am citit fraza că aud un ţipăt strident ce îmi dădu fiori: ''Nooooo! HELP!''. Am luat-o la fugă pe scări să văd ce se întâmplă. Din nou ajung la grup. Erau numai doi acum şi stăteau lângă un gard şi plângeau.

- Ce s-a întâmplat acum?

- Căutam prin case, iar deodată Emily rămâne mai în urmă, apoi am auzit-o ţipând şi de atunci nu mai ştim nimic de ea! îmi spuse fata printre lacrimi.

Deodată copila ridică privirea şi încremeni. Se uită prin mine la ceva. Înainte ca să o întreb la ce se uită, aud din spatele meu: ,,grrrrrrrrrr''. Un fior adânc îmi gâdilă şira spinării şi mă lasă rece. Cu spaimă întorc capul şi îl văd: un om pe jumătate lup. Ochii îi sclipeau în întuneric. Pe gheare sângele celor doi americani dispăruţi se prelingeaîncet şi cădea în picături pe pământul rece şi negru. Îşi arată colţii fioroşi după care se linge pe botul plin de sange, semn că mâncase. Creatura se apropia, iar cei doi tineri nici nu se mişcau, fiind încremeniţi de frică. Deodată băiatul apucă o ostreaţă de la gard şi se îndreptă către vârcolac ţipând. Am strigat la el să se oprească însă strigătul meu a fost acoperit de urletul fioros al vârcolacului, care se repezi asupra băiatului şi îl doborî dintr-o lovitură.

- ZAAAACK! Nuuuuu! ţipă fata din toţi rărunchii.

Fără să mai zic ceva şi împins de frica de a muri o iau pe fată de mână şi amândoi o luăm la fugă prin pădurea întunecată. Nici să mă uit în urmă nu îndrăznesc, temându-mă să nu ne prindă şi pe noi vârcolacul. Fata alerga alături de mine în timp ce lacrimi îngheţate de frică îi curgeau pe obrajii palizi. După ceva timp picioarele mele erau terminate. Din grabă scap lanterna aşa că mă opresc şi mă întorc să o ridic. Fata ţipă la mine şi mă luă de mână, încercând să mă ridice. Nici bine nu pun mâna pe lanterna rece că dintr-o dată simt cum fata e smulsă din mâna mea. Mă întorc şi văd bestia ce îşi înfinse colţii în gâtul fetei. Ochii acesteia se făcură negri. Îşi mişca buzele caşi când ar fi vrut să spună ceva, după care muri. M-am ridicat şi am luat-o la fugă. Obosit, înspăimântat şi înfometat ies în sfârşit la marginea pădurii, undeva pe un deal. Mai alerg ceva vreme până ce dau de o vale şi văd acolo un sat lângă un râu. Eram salvat...Ostenit mă prăbuşesc la pământ şi mă uit înspre pădure. Vârcolacul stătea la marginea pădurii sub umbra unui copac înalt. Bestia urlă la lună după care se afundă în întunericul pădurii de carpen. Răsuflu uşurat şi încep să plâng. Parcă nu îmi vine săcred că a fost real ce am păţit în noaptea asta. Curând adorm pe pământul moale şi cald, acoperit de o iarbă încă verde şi deasă.

Dimineaţa, după câteva ore de somn mă ridic şi cobor în vale către cătun, încercând să uit de tot ce s-a întâmplat ca să nu provoc spaimă în sat. Într-un final ajung înmicul sătuc şi, poate mă credeţi, poate nu, un singur lucru nu am aflat din toată întâmplarea asta...Numele româncei.