Prof. Mihaela Ţicalo
Şcoala Gimnazială Ion Creangă (Nr. 13)
Botoşani
În ceea ce priveşte tradiţiile, obiceiurile sau
diferitele superstiţii, nici un alt moment al anului nu este atât de bogat cum
este perioada sărbătorilor de iarnă. Începând cu noaptea Sfântului Andrei şi
terminând cu Boboteaza, această perioadă abundă de obiceiuri arhaice.
Unul dintre cele mai frumoase momente ale sărbătorilor
de iarnă este reprezentat de mersul cu colinda. Prin funcţia sa originară,
colinda vădeşte disponibilităţi lirice pronunţate, arătându-se ca o componentă
a poeziei himnice, întrunind numeroase elemente spectaculare. Observată din
punctul de vedere strict literar, ea arată ca o specie a epicii folclorice în
versuri. Pe bună dreptate, majoritatea cercetătorilor o consideră ca făcând
parte „poezia obiceiurilor”.
Originea sa străveche a fost subliniată de
nenumărate ori. Pe baza termenului care o denumeşte, mulţi cercetători o leagă
de calendarele romane, atribuindu-i totodată originea respectivă. Se pare că,
la români, ea a primit şi elemente din substratul ilirico-trac, ceea ce i-a
conferit o personalitate aparte. În orice caz, teza după care apariţia sa se
leagă de creştinism este categoric eronată. Creştinismul a încercat să-şi
subordoneze această manifestare tradiţională şi a reuşit în parte, mai ales
după secolul al XVIII lea. Numeroase documente de provenienţă ecleziastică o
apreciază ca păgână. Pe la 1552,
G . Heletai nota: „În Ardeal, îndată după ziua naşterii
Domnului nostru Iisus Hristos, se începe marele praznic al diavolului:
săptămâna colindării ”. Aşadar, obiceiul de a colinda era apreciat ca de natură
„diavolească”, cum s-a întâmplat şi cu alte practici cu care biserica a intrat
în contradicţie. De asemenea, la 1646, Andread Matheus, preot transilvan din
Cergăul Mic, făcea menţiunea că locuitorii satelor „înainte de sărbătoarea
Crăciunului n-au lată grijă mai mare decât să stea mereu împreună şi să înveţe
drăceştile cântece”, adică textele colindelor. Ceea ce atestă faptul că şi în
secolul al XVII lea, colinda nu era ortodoxă. Peste un veac, la 1757, într-un
fragment din Synonis, alcătuit la Iaşi , se consemnau
următoarele date – care indiferent de erorile cuprinse – arată o atitudine bine
apreciată: „alţii avea alt Dumnezeu, ce-i zicea Coleada, carii ei adunându-se
la praznicile şi zborurile (adică soborurile) lor cele idoleşti, cânta lăudând
pe acel Coleada, pomenindu-i de multe ori numele. Şi aceasta o vedem că se ţine
la unii din creştini şi până astăzi, că primesc spre ziua naşterii lui Hs, de
la cântă ţiganii numindu-se colindatori”.
Aşadar, a trebuit să treacă multă vreme până ce
biserica a reuşit creştinizarea parţială a colindei.
Caracterul precreştin, păgân şi ritualic al
colindei mai poate fi subliniat şi prin invocarea practicii descolindatului,
aplicată în care gazdele nu-i primesc pe
colindători. Ca orice act magic, deci, orice act „de făcut”, colindatul are şi
reversul acestuia: „de desfăcut”, descolindatul.
După data la care se practică, se poate vorbi de
mai multe feluri ale colindei. Acestea sunt: colinda din Ajunul Anului Nou;
colinda agrară sau pluguşorul, practicată la aceeaşi dată, colinda de
Bobotează, colinda de Sf. Ioan, colinda de Sf. Nicolae, colinda de Crăciun.
Acestora li se mai pot adăuga câteva. Cea mai importantă formă de colindă este
cea de la sărbătorile de iarnă. În fapt, colinda propriu-zisă de la ajunul
Anului Nou, prin presiunea Bisericii, a fost deplasată de la o sărbătoare laică
la una religioasă, la Crăciun.
Neîmplinindu-se
Colinda propriu-zisă, după conţinutul pe care îl
prezintă este laică şi religioasă. Colinda laică (păgână) dispune la rândul său
de o varietate impresionantă. Ea cunoaşte texte deosebite după datele pe care
le are gazda. De aceea sunt colinde de copil de leagăn, de fată mare, de
flăcău, de tineri căsătoriţi, de gospodari, de văduvie, de bătrâni, etc. Şi nu
numai vârsta sau starea civilă şi-au pus cuvântul în această privinţă, ci şi
starea socială. Aşa că mai sunt şi colinde de vânător, de păstor, de pescar, de
agricultor, de popă, de primar, ş.a.m.d. Ilustrative în acest sens sunt
colindele colecţionate de N. Păsculescu sau Al. Viciu.
Păstrarea colindei în aceste forme laice nu s-a
realizat în toată aria românească. De aceea, astăzi există zone în care a mai
poate fi întâlnită încă (Brăila, Galaţi, Loviştea, Hunedoara ş.a.) şi zone în
care nu mai regăsim decât puţine elemente arhaice. Colinda laică este cu atât
mai interesantă cu cât realizăm cât de vechi este substratul ei, iar o sumară
prezentare a ei poate ajuta la o mai bună cunoaştere a ei. La casa cu copil de
leagăn poate fi auzită varianta următoare, cu esenţiale elemente din folclorul
copiilor:
„Unde
mergi tu roască borască?
Ie vei vei, ie vei vei şi vai
de ei
Naico nai calindova.
Eu mă duc să mă mărit.
Mărita-te-ai la focu
Că n-ai cap de-nvelitoare,
Nici trup de încingătoare.” (text din zona Oltului
mijlociu)
Colindele de tânăr ne
înfăţişează voinicia acestuia, participarea lui la vânătoarea de lei, de ciute,
iar cele mai noi – dar tot laice – sunt legate de obligaţia de a satisface
stagiul militar. Ca în textul următor din Vişineşti, Dâmboviţa:
„Cântă
cuc-n par la vie
Dă-i domnului, doamne.
Eu credeam că-mi cântă mie
Şi el cântă-a cătănie.
Cătănia cui e dată?
La feciorul fără tată.
Cătănia cui e bună?
La feciorul fără mumă.”
Frecvent, colindele de
fată au referiri la apropiatul mariaj al acesteia şi vorbesc de peţitori:
„Ferice
de-aist om bun
Hoi Leroi, Doi Leroi – Doamne
Este-un om bun domn Viorel.
El înc-are-o fată amre,
Fată mare Mariana.
Mi-o cere şi mi-o-ndrăgea
Şi la dânsa trimetea,
Trimetea sol după sol,
După sol mănunchi de
flori ” (colind din zona Barcea,
Galaţi)
Dar, pentru a ne convinge
mai bine de conţinutul variat al colindelor, trebuie menţionat că pe alocuri
(în Transilvania şi Moldova) există şi texte specializate care au în vedere
vitele din gospodărie, mărturisind, aşadar, funcţia agurică originară a
obiceiului. Iată un fragment din „colindul vitelor bune”, cules din Maramureş:
„Ce-i
mai bun pe îşt pământ?
Ce-i mai bun ca boul bun?
Brazbă neagră prăvăleşte
Grâu roşu că răsăreşte,
Grâu roşu ca şi focu
Şi măşcat ca şi bobu.
Ce-i mai bun ca oaia bună?
Te-nvăleşte, te hrăneşte
Şi cu miel te dăruieşte…
Ce-i mai bun ca calul bun?
Că te duce şi aduce
Şi-n trezie şi-n beţie.”
De altfel, colindarea
anexelor gospodăriei este încă serios întâlnită şi acolo unde textele
specializate s-au pierdut.
Intonarea fastuoasă a
melodiilor deosebit de vechi, de către cetele bărbăteşti, ne arată că obiceiul
a ocupat un loc cu totul aparte în cadrul tradiţiilor noastre. Folosirea
repetiţiei (ca în cazul tuturor pieselor cu caracter ritualic) este evidenţiată
mai ales cu prilejul utilizării refrenelor, pe cât de variate, pe atât de
ciudate, uneori. Numai din colecţia lui Sabin Drăgoi, 303 de colinde cu text şi
melodie, se întâlnesc următoarele refrene:
„Daliană
fată dalbă”
„Rouriţă
romaniţă”
„Iară
flori dalbe de măr”, etc, şi chiar unele deosebit de curioase, pe marginea
cărora au fost emise ipoteze numeroase, iscându-se o bogată bibliografie:
„Lerului Domnului”
„Altarium barium
Şarpe-n Dunărel, şuieru”
„Alter, ficuţa, hoi ler
ficuţa”
Păstrate cu rigurozitate,
multe dintre acestea caută să rezume întreg colindul şi contribuie susţinut la
formularizarea textelor. Faptul că adesea înţelesul lor ne scapă este
explicabil. Prin trecerea în mare măsură, a practicării obiceiului în loc de
maturi de către copii, aceştia le-au preluat aşa cumli s-a părut că sună. De
aceea, unele texte sunt, în aparenţă, ilogice.
Finalul acestora este
întotdeauna constituit din urări sau aluzii la plata aşteptată. „Cu dar şi cu
bucurie/ Amin, boieri, să vă fie!”, ori „Cinstite gazde de loc, / Vă poftim
mult bine şi noroc!”.
Din păcate, în ultimele
două secole, creştinarea colindei a dat naştere la confuzii în ceea ce priveşte
aprecierea originii şi vechimii sale. Colinda propriu-zisă religioasă nu s-a
realizat cu uşurinţă. Biserica a trebuit să desfăşoare în acest scop o
adevărată ofensivă prelungă. Printre
mijloacele întrebuinţate a fost introducerea în desfăşurarea paralelă a unor
forme proprii: colinda cu icoana, colinda cu bisericuţa (cu chivotul din
altarul bisericii satului), susţinute din texte inspirate din legende biblice.
O excepţie este colinda cu steaua, care a suferit o mutaţie firească de la
caracterul laic, arhaic, la cel bisericesc.
Bibliografie:
- S
Mehedinţi, Creştinismul românesc.
Adaos la caracterizarea etnografică a poporului român, Bucureşti, 1978
- N.
Păsculescu, Literatura populară
românească, Bucureşti, 1965
- V.
Adăscăliţei, Istoria unui obicei:
Pluguşorul, Ed. Junimea, Iaşi, 1987
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu