“FRUMUSEŢEA SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ ÎN MOLDOVA”

Profesori învăţământ preşcolar- MARINUC MARIA şi  DREŢCANU DIANA

Şcoala Gimnazială “Ion Creangă”,Grădiniţa nr .5 Botoşani

     Sosirea sărbătorilor de iarnă constituie un prilej de bucurie, atât pentru copii cât şi pentru adulţi .

 Iarna îngheţată se topeşte sub privirea caldă şi surâzătoare a copiilor. Gerul ei cumplit,vântul rece şi pătrunzător, zăpezile troienite, toate acestea sunt uitate odată cu sosirea acestor  sărbători., care încălzesc,  în aceeaşi măsură, atât sufletul copiilor cât şi al adulţilor.

 Pentru noi, românii, a vorbi despre obiceiurile şi tradiţiile de iarnă, înseamnă a reflecta asupra vieţii spirituale şi morale a poporului român, a ne aminti de rădăcinile neamului nostru românesc şi de a transmite în sufletele copiilor noştri dorinţa de a cunoaşte valorile culturale şi spirituale ale strămoşilor noştri.

Luna decembrie, numită pe bună dreptate,luna cadourilor, debutează cu sosirea lui Moş Nicolae.

Copiii îşi pregătesc de cu seară ghetuţele curate, în care, Moşul Bun, le aşează darurile, în funcţie de cât au fost de cuminţi şi ascultători în timpul anului. Emoţiile acestora sunt fără margini, în aşteptarea evaluării drepte a comportamentului lor,de către Moşul Nicolae. Copiii ştiu că, dacă au fost harnici, ordonaţi şi ascultători, vor găsi în ghetuţe daruri minunate, iar dacă n-au fost cuminţi,vor găsi doar o nuia.

 Faptul acesta îi determină pe copii să asculte sfaturile adulţilor,să fie curaţi şi ordonaţi,să fie politicoşi şi respectoşi cu cei din jur, să se comporte civilizat oriunde s-ar afla: acasă, la grădiniţă sau pe stradă.

„Bunul,Moşul Nicolae

Lin,pătrunde în odaie

Şi-n ghetuţele curate,

 Încep iute ,să se-arate:

 Jucării,bomboane,bani,

  Biscuiţi şi gologani !’’

Moş Ajun, sărbătorit la 24 decembrie,în preziua Crăciunului, dă prilej copiilor de a umbla în colindeţi ( piţărăi ).  Curat îmbrăcaţi, cu săcuie după gât, iar în mână cu colinde,sub comanda vătafilor, aceştia umblă din poartă în poartă, vestesc naşterea lui Isus şi fac urări de sănătate şi belşug gazdelor fiind recompensaţi cu colaci, nuci, pere, mere, dulciuri etc.

Emoţii la fel de puternice au copiii la sosirea lui Moş Crăciun. Acesta concurează în dărnicie cu Moş Nicolae. Copiii trebuie să dovedească şi de această dată că sunt cuminţi şi ascultători şi că merită pe deplin, darurile primite.Poeziile şi cântecele învăţate  sunt ascultate de către Moş Crăciun cu multă atenţie şi admiraţie,iar dărnicia acestuia este şi mai mare.

Dragostea pentru frumos, pentru muncă şi dăruire o manifestă copiii în cadrul activităţilor practice şi artistico-plastice, unde aceştia confecţionează, cu multă  imaginaţie şi pricepere, podoabe pentru pomul de iarnă.Colindele  răsună  în  jurul  bradului  împodobit, iar sacul moşului este întotdeauna plin.

 Sărbătorile de iarnă nu se sfârşesc aici. Bucuria şi emoţiile copiilor continuă până la sosirea Anului Nou, când copiii merg cu „Pluguşorul”, cu „Sorcova ”, cu „Capra”etc.                

Glasurile şi chiotele lor de bucurie răsună pe uliţele satului sau pe străzile oraşului.

Chipurile vesele ale copiilor ne încălzesc inimile tuturor, ne îndulcesc viaţa şi ne fac să fim mai buni.Tocmai de aceea rolul nostru, al educatorilor, este de a–i antrena pe copii  în tot felul de activităţi atractive, care să-i determine, să păstreze în suflet frumuseţea sărbătorilor de iarnă, să nu uităm ce-am învăţat atunci când eram de vârsta lor,să nu-i frustrăm de trăirile şi bucuriile acestor clipe ale frumoaselor sărbători, pentru că noi, românii suntem prin definiţie un  popor creştin,  care a rezistat  şi-a stat cu fruntea  sus, tocmai  prin faptul că nu şi-a negat trecutul.

 „Căci nu e datorie românească mai vrednică de a fi îndeplinită şi nu e osteneală mai de folos, decât să facem părtaşi pe cei mai tineri, pe cei ce vin după noi,de bunurile sufleteşti moştenite din vechime, să li le predăm ca pe o zestre de mare preţ. ”- George Breazul.

Pe la sate mai dainuie credinta ca in noaptea de Craciun animalele ar vorbi. Satenii se tem ca nu cumva sa le auda ca acesta ar fi semn rau... usi, iar colindatorii, mai ales copii, nu au renuntat sa aduca vestea Nasterii Domnului in case.

Tradiţia creştină şi cea “păgână” se împletesc şi se contopesc atât de ciudat, în ce priveşte semnificaţia Crăciunului şi Anului Nou, la români, încât simţim nevoia să ne alăturăm unor vestiţi folclorişti şi iniţiaţi, spre a decanta măcar câteva simboluri abisale, pre-creştine.

Puţini dintre copii mai simt, astăzi, în localităţile României, cum sufletul lor e cuprins, în nopţi îngheţate, înalte şi strălucind de lumini gheţoase şi magice – de o teribilă nelinişte, în care teroarea mistică se amestecă, inexplicabil, cu bucuria ascunsă – precum atunci când începea, pe vremuri, să se desfăşoare, pe uliţe şi străduţe, marele, tainicul şi blândul Spectacol-Ritual al Crăciunului, respectiv cel efervescent, violent şi fermecat al Anului Nou.

 Se simţea, în aer, cum plutesc duhurile puternice ale unor bătălii crâncene – şi noaptea părea, totodată înspăimântătoare şi magică: în case, gospodarii, cu toată familia strânsă în jurul vetrei, în care jarul (de pe urma arderii unui buştean enorm) pâlpâia misterios – aşteptau să se petreacă ceva cu totul extraordinar şi minunat.

 Pe uliţe, pâlcuri de măşti terifiante, obiceiul ca marile cete de “iniţiaţi” să-i ia la goană, prin zăpadă, pe copiii-”mucoşii” curioşi, dar neiniţiaţi – făceau, de Anul Nou, spaima şi deliciul sărbătorii. Şi, mai cu seamă, URSUL-Mască, în acest teatru sacru, cu scălâmbăielile şi mormăielile lui ameninţătoare – era centrul groazei şi atenţiei fascinate!

Despre Crăciun, Petru Caraman, în Substratul mitological sărbătorilor de iarnă la români, Iaşi, 1931 – spune: “Crăciunul pare a cuprinde în el şi elemente din cultul solar, ce amintesc de sărbătoarea lui Mithra, pe care a înlocuit-o <<dies natales Solis invicti>>” – adică Ziua de Naştere a Soarelui de Nebiruit…Dumnezeu-Hristosul creştin…Cele mai însemnate probe ale sărbătorii Crăciunului-cult solar: “1-arderea butucului în noaptea de Crăciun; roatele de foc, cărora li se dau drumul pe costişă, în noaptea de Crăciun; 3-focurile care se fac în dimineaţa de Crăciun; 4-colacii de Crăciun, care imită forma Soarelui, amintind capul nimbat al lui Mithra, aşa cum e sculptat rudimentar pe unele din basoreliefurile numeroasele lui temple, aflate pe pământul Daciei şi în Moesia, ca şi aiurea în răsăritul şi apusul Europei” – cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Buc., 1987.

Cât despre fermecatul brad de Crăciun, acelaşi R.Vulcănescu afirmă: “Între bătrânul cioban mirific Crăciun şi bradul sacru – relaţia e mult mai veche decât aceea pe care a stabilit-o, în sec. XIX, Sf. Bonifaciu de Strasbourg, pentru întreaga creştinătate occidentală, de unde s-a extins şi în orientul Europei.” Da, îmi amintesc vechi legende, poate de mii de ani – în care se spune că Dumnezeu (Creatorul-Creationis-Crăciun, nu?) stă în faţa apei neclintite a mării – şi nu e-n stare să facă lumea…Şi, deodată, fie se mânie cumplit, fie râde teribil – şi, dintr-odată, din mijlocul apelor pasive se înalţă, fără seamăn de mândru, Bradul Cosmic, având pe ramuri flăcările stelelor şi tuturor aştrilor…Lumea…

Ei, Crăciunul e blajin, cu colindele lui duioase, pline de melos şi de pură şi sfântă naivitate: “Astăzi s-a născut Hristos…” Dar Anul Nou vesteşte, iarăşi, Naşterea – cu mult mai multă forţă, chiar agresivitate cumplită – ca un Armaghedon…Nici o discreţie, ci etalarea ostentativă a forţelor, şi de partea duhurilor bune, şi de partea celor rele: zgomotul teribil, din tot felul de surse agrar-domestice (vi-l mai amintiţi pe Ion Creangă, cu Amintirile lui, unde spunea că urătura se poate face, parcă mai bine, şi din băşică plină cu grăunţe, şi din vătrai şi cârceie?) este, se pare, tocmai pentru a speria şi alunga, înapoi în iaduri, fojgăiala de demoni, stingătorii/capturatorii de Soare…

Colindele sunt niște cântece tradiționale românești, anume felicitări (urări) de tip epico-liric, având în general între 20 și 60 de versuri. Colindele sunt legate de obiceiul colindatului, datină perpetuată din perioada precreștină. Colindele nu trebuie confundate cu cântecele de stea, specifice sărbătorilor creștine de iarnă, și nici colindatul cu umblatul cu steaua. Colindele se cântă în preajma Crăciunului și Anului Nou Unele dintre ele au o sumedenie de variante și versiuni, potrivit diferitelor regiuni și graiuri.

Inițial, colindele aveau o funcțiune rituală, anume aceea de urare pentru fertilitate, rodire și belșug. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfârșitul său (toamna, la culegerea recoltei). Pe de altă parte, un scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele și de reîntâlnire cu cei plecați pe tărâmul celălalt. În acest sens, ele moștenesc funcțiunea sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie și a Dies natalia Solis Invicti. Peste timp, din semnificația inițială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri și urări.

Colindele se clasifică în general după sfera lor tematică. În practică, se deosebesc anumite funcții, corespunzătoare destinatarului colindei (de fată, de băiat, de negustor, de tineri însurăței, de logodiți), a locului de desfășurare (la intrarea și la plecarea din casă, de fereastră), sau a momentului (de doliu, de zori). Pornind de la rolul normativ binecunoscut al acestora, se pot descifra mai multe funcții secundare subordonate funcției de bază, care este urarea. Între funcțiile secundare cele mai des întâlnite sunt cele de: comunicare, inițiere, întărire a coeziunii grupului social, protecție, normare, manifestare a sacrului și experimentare a acestuia, onomastice sau catharetice.

Peste unele colinde s-a suprapus și elementul creștin, regăsibil mai ales la refren, însă acest fapt s-a petrecut abia în Evul Mediu, sub influența Bisericii. Acestea conțin o sumedenie de scene apocrife, suprapuse peste elemente mai vechi.

În ceea ce privește tipologia colindelor, nu există o împărțire strictă pe categorii.

În ceea ce privește felul colindatului, Emilia Comișel și Ovidiu Bîrlea identifică trei mari categorii:

• Colidatul celor mici
• Pițărăii sau mersul cu Moș Ajunul – cu caracter agricol, prin care se urează belșug la grâne și Animale. Se încheie cu solicitarea darurilor.
• Sorcovitul – prin care se urează sănătate.
• Colindatul cu mască.
• Mersul cu capra (sau turca, țurca, brezoaia) – rămășiță a culturilor dionisiace.
• Mersul cu ursul – rămășiță a cultului totemic al ursului.
• Colindatul propriu-zis, al cetelor de flăcăi sau fete.

Bibliografia:

1. Bîrlea Ovidiu- “Tradiţii româneşti”,Editura Oreon,2004,Bucureşti

2. Comisel Emilia- “România şi românii”,Bucureşti,2000,Editura Patra