Profesori învăţământ preşcolar- MARINUC MARIA şi DREŢCANU DIANA
Şcoala Gimnazială “Ion Creangă”,Grădiniţa nr .5 Botoşani
Sosirea
sărbătorilor de iarnă constituie un prilej de bucurie, atât pentru copii cât şi
pentru adulţi .
Iarna
îngheţată se topeşte sub privirea caldă şi surâzătoare a copiilor. Gerul ei
cumplit,vântul rece şi pătrunzător, zăpezile troienite, toate acestea sunt
uitate odată cu sosirea acestor
sărbători., care încălzesc, în
aceeaşi măsură, atât sufletul copiilor cât şi al adulţilor.
Pentru noi,
românii, a vorbi despre obiceiurile şi tradiţiile de iarnă, înseamnă a reflecta
asupra vieţii spirituale şi morale a poporului român, a ne aminti de rădăcinile
neamului nostru românesc şi de a transmite în sufletele copiilor noştri dorinţa
de a cunoaşte valorile culturale şi spirituale ale strămoşilor noştri.
Luna decembrie, numită pe bună dreptate,luna
cadourilor, debutează cu sosirea lui Moş Nicolae.
Copiii îşi pregătesc de cu seară ghetuţele curate,
în care, Moşul Bun, le aşează darurile, în funcţie de cât au fost de cuminţi şi
ascultători în timpul anului. Emoţiile acestora sunt fără margini, în
aşteptarea evaluării drepte a comportamentului lor,de către Moşul Nicolae.
Copiii ştiu că, dacă au fost harnici, ordonaţi şi ascultători, vor găsi în
ghetuţe daruri minunate, iar dacă n-au fost cuminţi,vor găsi doar o nuia.
Faptul
acesta îi determină pe copii să asculte sfaturile adulţilor,să fie curaţi şi
ordonaţi,să fie politicoşi şi respectoşi cu cei din jur, să se comporte
civilizat oriunde s-ar afla: acasă, la grădiniţă sau pe stradă.
„Bunul,Moşul Nicolae
Lin,pătrunde în odaie
Şi-n ghetuţele curate,
Încep iute ,să se-arate:
Jucării,bomboane,bani,
Biscuiţi şi gologani !’’
Moş Ajun, sărbătorit la 24 decembrie,în preziua
Crăciunului, dă prilej copiilor de a umbla în colindeţi ( piţărăi ). Curat îmbrăcaţi, cu săcuie după gât, iar în
mână cu colinde,sub comanda vătafilor, aceştia umblă din poartă în poartă, vestesc
naşterea lui Isus şi fac urări de sănătate şi belşug gazdelor fiind
recompensaţi cu colaci, nuci, pere, mere, dulciuri etc.
Emoţii la fel de puternice au copiii la sosirea
lui Moş Crăciun. Acesta concurează în dărnicie cu Moş Nicolae. Copiii trebuie
să dovedească şi de această dată că sunt cuminţi şi ascultători şi că merită pe
deplin, darurile primite.Poeziile şi cântecele învăţate sunt ascultate de către Moş Crăciun cu multă
atenţie şi admiraţie,iar dărnicia acestuia este şi mai mare.
Dragostea pentru frumos, pentru muncă şi dăruire o
manifestă copiii în cadrul activităţilor practice şi artistico-plastice, unde
aceştia confecţionează, cu multă
imaginaţie şi pricepere, podoabe pentru pomul de iarnă.Colindele răsună
în jurul bradului
împodobit, iar sacul moşului este întotdeauna plin.
Sărbătorile
de iarnă nu se sfârşesc aici. Bucuria şi emoţiile copiilor continuă până la
sosirea Anului Nou, când copiii merg cu „Pluguşorul”, cu „Sorcova ”, cu
„Capra”etc.
Glasurile şi chiotele lor de bucurie răsună pe
uliţele satului sau pe străzile oraşului.
Chipurile vesele ale copiilor ne încălzesc inimile
tuturor, ne îndulcesc viaţa şi ne fac să fim mai buni.Tocmai de aceea rolul
nostru, al educatorilor, este de a–i antrena pe copii în tot felul de activităţi atractive, care
să-i determine, să păstreze în suflet frumuseţea sărbătorilor de iarnă, să nu
uităm ce-am învăţat atunci când eram de vârsta lor,să nu-i frustrăm de trăirile
şi bucuriile acestor clipe ale frumoaselor sărbători, pentru că noi, românii
suntem prin definiţie un popor
creştin, care a rezistat şi-a stat cu fruntea sus, tocmai
prin faptul că nu şi-a negat trecutul.
„Căci nu e
datorie românească mai vrednică de a fi îndeplinită şi nu e osteneală mai de
folos, decât să facem părtaşi pe cei mai tineri, pe cei ce vin după noi,de
bunurile sufleteşti moştenite din vechime, să li le predăm ca pe o zestre de
mare preţ. ”- George Breazul.
Pe la sate mai dainuie credinta ca in noaptea de
Craciun animalele ar vorbi. Satenii se tem ca nu cumva sa le auda ca acesta ar
fi semn rau... usi, iar colindatorii, mai ales copii, nu au renuntat sa aduca
vestea Nasterii Domnului in case.
Tradiţia creştină şi cea “păgână” se împletesc şi
se contopesc atât de ciudat, în ce priveşte semnificaţia Crăciunului şi Anului
Nou, la români, încât simţim nevoia să ne alăturăm unor vestiţi folclorişti şi
iniţiaţi, spre a decanta măcar câteva simboluri abisale, pre-creştine.
Puţini dintre copii mai simt, astăzi, în
localităţile României, cum sufletul lor e cuprins, în nopţi îngheţate, înalte
şi strălucind de lumini gheţoase şi magice – de o teribilă nelinişte, în care
teroarea mistică se amestecă, inexplicabil, cu bucuria ascunsă – precum atunci
când începea, pe vremuri, să se desfăşoare, pe uliţe şi străduţe, marele,
tainicul şi blândul Spectacol-Ritual al Crăciunului, respectiv cel efervescent,
violent şi fermecat al Anului Nou.
Se simţea,
în aer, cum plutesc duhurile puternice ale unor bătălii crâncene – şi noaptea
părea, totodată înspăimântătoare şi magică: în case, gospodarii, cu toată
familia strânsă în jurul vetrei, în care jarul (de pe urma arderii unui buştean
enorm) pâlpâia misterios – aşteptau să se petreacă ceva cu totul extraordinar
şi minunat.
Pe uliţe,
pâlcuri de măşti terifiante, obiceiul ca marile cete de “iniţiaţi” să-i ia la
goană, prin zăpadă, pe copiii-”mucoşii” curioşi, dar neiniţiaţi – făceau, de
Anul Nou, spaima şi deliciul sărbătorii. Şi, mai cu seamă, URSUL-Mască,
în acest teatru sacru, cu scălâmbăielile şi mormăielile lui ameninţătoare – era
centrul groazei şi atenţiei fascinate!
Despre Crăciun, Petru Caraman, în Substratul
mitological sărbătorilor de iarnă la români, Iaşi, 1931 – spune: “Crăciunul
pare a cuprinde în el şi elemente din cultul solar, ce amintesc de sărbătoarea
lui Mithra, pe care a înlocuit-o <<dies natales Solis invicti>>” –
adică Ziua de Naştere a Soarelui de Nebiruit…Dumnezeu-Hristosul creştin…Cele
mai însemnate probe ale sărbătorii Crăciunului-cult solar: “1-arderea butucului
în noaptea de Crăciun; roatele de foc, cărora li se dau drumul pe costişă, în
noaptea de Crăciun; 3-focurile care se fac în dimineaţa de Crăciun; 4-colacii
de Crăciun, care imită forma Soarelui, amintind capul nimbat al lui Mithra, aşa
cum e sculptat rudimentar pe unele din basoreliefurile numeroasele lui temple,
aflate pe pământul Daciei şi în Moesia, ca şi aiurea în răsăritul şi apusul
Europei” – cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Buc., 1987.
Cât despre fermecatul brad de Crăciun, acelaşi
R.Vulcănescu afirmă: “Între bătrânul cioban mirific Crăciun şi bradul sacru –
relaţia e mult mai veche decât aceea pe care a stabilit-o, în sec. XIX,
Sf. Bonifaciu de Strasbourg, pentru întreaga creştinătate occidentală, de unde
s-a extins şi în orientul Europei.” Da, îmi amintesc vechi legende, poate de
mii de ani – în care se spune că Dumnezeu (Creatorul-Creationis-Crăciun, nu?)
stă în faţa apei neclintite a mării – şi nu e-n stare să facă lumea…Şi,
deodată, fie se mânie cumplit, fie râde teribil – şi, dintr-odată, din mijlocul
apelor pasive se înalţă, fără seamăn de mândru, Bradul Cosmic, având pe ramuri
flăcările stelelor şi tuturor aştrilor…Lumea…
Ei, Crăciunul e blajin, cu colindele lui duioase,
pline de melos şi de pură şi sfântă naivitate: “Astăzi s-a născut Hristos…” Dar
Anul Nou vesteşte, iarăşi, Naşterea – cu mult mai multă forţă, chiar
agresivitate cumplită – ca un Armaghedon…Nici o discreţie, ci etalarea
ostentativă a forţelor, şi de partea duhurilor bune, şi de partea celor rele:
zgomotul teribil, din tot felul de surse agrar-domestice (vi-l mai amintiţi pe
Ion Creangă, cu Amintirile lui, unde spunea că urătura se poate face, parcă mai
bine, şi din băşică plină cu grăunţe, şi din vătrai şi cârceie?) este, se pare,
tocmai pentru a speria şi alunga, înapoi în iaduri, fojgăiala de demoni, stingătorii/capturatorii
de Soare…
Colindele sunt niște cântece tradiționale
românești, anume felicitări (urări) de tip epico-liric, având în general între
20 și 60 de versuri. Colindele
sunt legate de obiceiul colindatului, datină perpetuată din perioada precreștină.
Colindele nu trebuie confundate cu cântecele de stea, specifice sărbătorilor
creștine de iarnă, și nici colindatul cu umblatul cu steaua. Colindele se cântă
în preajma Crăciunului și Anului Nou Unele dintre ele au o sumedenie de
variante și versiuni, potrivit diferitelor regiuni și graiuri.
Inițial, colindele aveau o funcțiune rituală,
anume aceea de urare pentru fertilitate, rodire și belșug. Acest obicei era
legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de
sfârșitul său (toamna, la culegerea recoltei). Pe de altă parte, un scop des
întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele și de
reîntâlnire cu cei plecați pe tărâmul celălalt. În acest sens, ele moștenesc
funcțiunea sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie și a
Dies natalia Solis Invicti. Peste timp, din semnificația inițială a colindelor
s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri și urări.
Colindele se clasifică în general după sfera lor
tematică. În practică, se deosebesc anumite funcții, corespunzătoare
destinatarului colindei (de fată, de băiat, de negustor, de tineri însurăței,
de logodiți), a locului de desfășurare (la intrarea și la plecarea din casă, de
fereastră), sau a momentului (de doliu, de zori). Pornind de la rolul normativ
binecunoscut al acestora, se pot descifra mai multe funcții secundare
subordonate funcției de bază, care este urarea. Între funcțiile secundare cele
mai des întâlnite sunt cele de: comunicare, inițiere, întărire a coeziunii grupului
social, protecție, normare, manifestare a sacrului și experimentare a acestuia,
onomastice sau catharetice.
Peste unele colinde s-a suprapus și elementul
creștin, regăsibil mai ales la refren, însă acest fapt s-a petrecut abia în
Evul Mediu, sub influența Bisericii. Acestea conțin o sumedenie de scene apocrife, suprapuse peste elemente mai
vechi.
În ceea ce privește tipologia colindelor, nu există o împărțire strictă pe
categorii.
În ceea ce privește felul colindatului, Emilia Comișel și Ovidiu Bîrlea identifică
trei mari categorii:
- Colidatul celor mici
- Pițărăii sau mersul cu Moș Ajunul –
cu caracter agricol, prin care se urează belșug la grâne și Animale. Se încheie
cu solicitarea darurilor.
- Sorcovitul – prin care se urează
sănătate.
- Colindatul cu mască.
- Mersul cu capra (sau turca, țurca,
brezoaia) – rămășiță a culturilor dionisiace.
- Mersul cu ursul – rămășiță a cultului
totemic al ursului.
- Colindatul propriu-zis, al cetelor de
flăcăi sau fete.
Bibliografia:
1. Bîrlea Ovidiu- “Tradiţii româneşti”,Editura
Oreon,2004,Bucureşti
2. Comisel
Emilia- “România şi românii”,Bucureşti,2000,Editura Patra
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu