TRADIŢII ŞI OBICEIURI LA DARABANI

prof. înv. primar NEGRU CLAUDIU

Liceul „DIMITRIE CANTEMIR”

            Sărbătorile de iarnă au fost şi rămân cele mai frumoase sărbători populare şi religioase ale poporului român. Ele debutează cu sărbătoarea naşterii Domnului nostru Iisus Hristos care este Crăciunul, urmează Anul Nou cu sfântul Vasile şi se termină cu Boboteaza şi Sfântul Ioan.

La Darabani, sărbătorile de iarnă, îndeosebi cele de Crăciun şi Anul Nou sunt adevărate sărbători de suflet. Amintirile copilăriei ce ne revin puternic în minte şi suflet, zăpezile bogate şi prevestitoare de rod îmbelşugat, colindele şi clinchetele de clopoţei, mirosul proaspăt de brad, dar şi de cozonaci, nerăbdarea aşteptării darurilor sub pomul de iarnă, toate creează în sânul familiei o atmosferă de basm, linişte sufletească şi iubire.

În vechime, în ziua de sfântul Ignat, majoritatea gospodarilor tăiau unul sau doi porci pe care obligatoriu îi jupuiau de piele, material folosit la confecţionare opincilor cu care se încălţau membrii numeroşi ai familiei de sex masculin. Carnea de porc era tranşată şi pusă la sare în coveţi de lemn, majoritatea fiind prefăcută în jumări puse la păstrare în untură limpede în oale negre de lut pentru înfundat, deşi unii cu copii mai puţini făceau din porc şi şuncă afumată în podul casei, tobă şi cârnaţi.

Crăciunului este anuţat, şi astăzi, cu două-trei zile înainte, de către preot, care umblă din casă în casă cu vestirea Naşterii Domnului, fiind însoţit de un grup de copii ce strigă cât îi ţine gura mi-ho-ho!, în timp ce preotul binecuvintează casa gospodarului ortodox.

În Ajunul Crăciunului, spre seară, cete de colindători formate din copii de toate vârstele, merg cu colindul din casă-n casă, evocând, prin cântările lor, momentul când Fecioara Maria şi Iosif căutau un adăpost pentru a-l naşte pe Iisus. Colindele se referă la Maica Domnului, la cei trei magi care călăuziţi de steaua luminoasă îl căutau pe Iisus şi la Domnul Sfânt „Mititel şi-nfăşeţel”. De asemenea  se aduc urări gospodarilor care sunt colindaţi, iar aceştia dăruiesc copiilor nuci, colaci, dulciuri şi bani.

În trecut, grupurile erau numeroase şi prima dată se colinda casa preotului; în prezent, acest obicei s-a pierdut, colindătorii începând a colinda de la un capăt al satului. Se cântă la fereastră sau în casă, în funcţie de preferinţele gazdei. Uneori colindătorii se răzbună pe gazdele neprimitoare, lăsându-le porţile deschise (în trecut, colindătorii luau porţile şi le duceau la o distanţă oarecare, pe aceeaşi uliţă). La gazdele primitoare, se cântă câteva colinde, de regulă religioase, având ca temă naşterea lui Hristos.

Odată cu începutul Postului Crăciunului se fac repetiţii pentru obiceiurile de Anul Nou: pluguşorul, jocul caprei, jocul ursului, banda lui Terente /Bujor/ etc. Grupurile de băieţi, mai mari şi mai mici, merg la casele unor bătrâni (care cunosc  foarte bine aceste tradiţii) şi învaţă. Mai demult, „taxa” pe care o plăteau flăcăii celui care îi iniţia era un cocoş si doua sticle de vin. Astăzi, bătrânii se bucură atunci cand văd tinerii că se interesează de traditii şi nu mai solicită taxa.

În ajunul Anului Nou, aproape de înserat, copii pornesc cu pluguşorul sau cu uratul din casă în casă. Şi de această dată ei primesc în schimb nuci, bani, colaci şi dulciuri. Urăturile se referă, de obicei, la evenimentele principale care au avut loc în sat în anul respectiv (bune sau rele), la oamenii buni (cu suflet mare) sau la cei răi (zgârciţi sau puşi pe fapte „neortodoxe”).

La ore mai târzii încep să meargă cu uratul şi flăcăii satului. Pocnite de harapnic,  clinchete de clopoţei, „răgete de buhai”, sunete de dobă  însoţesc urăturile. Nota dominantă o constituie întâmplările hazlii şi vorbele de duh. Unele au în cuprinsul lor ironia aspră, batjocoritoare la adresa unor trăsături negative de caracter, sarcasmul fiind îndreptat deseori împotriva  trândăviei, inactivităţii.

În trecut, în satul Teioasa se pregăteau două capre: capra mică a tinerilor care nu aveau stagiul militar, şi capra mare a flăcăilor de însurat. Într-o capră erau două grupuri distincte prin îmbrăcăminte: grupul celor îmbrăcaţi frumos (capra, ofiţerii) şi grupul urâţilor (ursarii şi moşnegii). Numărul total ajungea până la 20 de membri. Ofiţerii, cărora în zonă li se mai spune boieri, sunt îmbrăcaţi în haine militare, iar pe piept au zeci de insigne, procurate din timp, din diferite surse. Ei au signale şi imprimă mersului un anumit ritm.

Capra propriu-zisă are un bot cu maxilarele din lemn, care prin clămpănituri întăreste ritmul signalelor şi al dobelor. Corpul caprei este făcut dint-un macat pe care se cos năframe frumos lucrate de fetele din sat, iar de jur-împrejurul corniţelor se răsucesc şiraguri de mărgele, de dimensiuni şi culori diferite. Se observă prin acestea dorinţa de a conferi caprei un aspect estetic deosebit.

Ursul are capul din os (craniul animalului adevărat) sau lemn, iar corpul este din piei de oaie. Între labe poartă un ciomag, care îl ajută la sărituri pe purtătorul măştii. La capul ursului se agaţă 1-2 ciucuri de lână roşie (în credinţa populară, această culoare poate împiedica deocheatul). Cel care poartă masca ursului imită mersul greoi şi mormăitul animalului sau mersul elegant al fetelor.

Ursarii, în număr de 4-5, sunt costumaţi astfel: pantaloni din pânză colorată, cu franjuri şi fâşii de hârtie creponată cusute în lungul lor, veston obişnuit şi chipiu. Aceasta este singura piesă împodobită cu gust de artizanat şi migală; este confecţionat din carton croşetat cu pânză roşie şi are aspectul de tocă. Zeci de şiraguri de mărgele şi hurmuzi sunt cusute cu grijă, operaţie lungă şi migăloasă, la care participă, uneori, şi fetele. Chipiul are în faţă un ciucure mare de lână. De sub chipiu cad bogate bucle lungi de aproape un metru, de culoare cafenie, imitând părul. Acestea sunt din fire din cânepă vopsită, lână sau chiar păr. Abundenţa buclelor este remarcabilă. Din moment ce acoperă spatele şi pieptul, rămânând expusă doar o mică parte a feţei. Ursarii poartă tobe pe care le bat într-un anumit ritm imprimat de signalele ofiţerilor.

Ceilalţi membri ai formaţiei (babele , moşnegii) au un rol secundar, ţinându-se doar de grup şi făcând şotii, spunând glume, „necăjind” pe cei întâlniţi în cale. Când grupul acestora este mai mare se formează adevărate care alegorice, exemplu – stâna pe roţi. Cu aşa-zişii ciobani ce stârnesc hazul, la tot pasul, prin lipsa de îndemânare în ale oieritului.

Muzica este reprezentată de tradiţionalul fluier care, de cele mai multe ori, este acoperit de bătăile sacadate ale tobelor. Textele literare rostite de ursari susţin sincretismul acestui spectacol, alături de elementele de plastică şi de sunete. Textul prezintă capra spectatorilor, apoi aceasta se îmbolnăveşte subit, cade în genunchi şi revine cu greu, în urma unor promisiuni privind îngrijirile viitoare.

Jocul Cerbilor este o tradiţie păstrată cu sfinţenie de locuitorii comunei învecinate – Conceşti. Grupul de urători are următoarele personaje: cerbii, căpitanul şi fluieraşii. Capul cerbului este confecţionat din lemn, cioplit în formă cât mai apropiată de reprezentarea naturală a acesteia, partea de jos a botului fiind lucrată dintr-un lemn aparte, prins cu un cui în aşa fel încât trăgându-se de sfoara cu care este prins, botul cerbului să clămpănească. La capul de lemn se ataşează coarne de cerb, iar spaţiul de împodobit al coarnelor este decorat cu elemente de dimensiuni corespunzătoare, fiind folosite chiar şi panglici colorate. Cerbul poate fi îmbrăcat în piele de capră, oaie sau de iepure.

În prima zi a noului an, copii pornesc cu semănatul. Semănatul este o reluare a urăturilor făcute în Ajunul Anului Nou, dorindu-se gazdelor prosperitate, frumuseţea pomilor încărcaţi de flori, tăria pietrei, agerimea şi iuţeala săgeţii şi aruncând cu boabe de grâu sau orez, semnificând dorinţa de fertilitate a solului.

Toate aceste datini ne ajută ca în fiecare an să simţim şi să trăim atmosfera plină de căldură şi veselie a sărbătorilor de iarnă.

Să sperăm că va exista şi pe viitor interes pentru aceste obiceiuri străvechi şi tradiţia nu va muri complet aşa cum mor sub ochii noştri multe obiceiuri, datorită civilizaţiei plasticului, televiziunii şi internetului.

Bibliografie:

Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri din Moldova, editura Enciclopedică, 2004