MODALITĂȚI DE EXPRIMARE ARTISTICĂ ALE ELEVILOR

Prof. , IACOB ANCA ELENA  

Şcoala Gimnazială „Grigore Antipa” Botoşani

Idealul educaţional al societăţii româneşti, are drept scop, desăvârşirea  potenţialului uman în vederea formării unei personalităţi armonioase şi creatoare. Între mijloacele care îşi aduc un aport sporit la realizarea scopurilor educaţionale, un loc special îl ocupă manifestările artistice cu toate genurile de artă ce le implică. Prin contribuţia artei la dezvoltarea multilaterală a copilului se realizează  o fuziune între toate componentele educaţiei, întrucât dispune de valenţe estetice, cognitive, afective, intelectuale, morale, voliţionale ce îmbogăţesc fiinţa copilului, modelând-o.

Programele artistice oferă elevilor posibilitatea de a-şi lărgi orizontul de preocupări, de a-şi manifesta iniţiativa şi creativitatea, de a-şi dezvolta imaginaţia, memoria, gustul estetic.

Şcolarul mic cunoaşte o serie de cântece, poezii, poveşti, jocuri, dar gama sensibilităţii lui pentru frumos este mai redusă (faţă de şcolarii mari), ea fiind proporţională cu orizontul cognitiv şi experienţa de viaţă ce influenţează viaţa afectivă. Dezvoltarea capacităţii de percepere şi simţire a frumosului este posibilă cu condiţia de a face o îndrumare corectă, raţională, progresivă şi compatibilă cu vârsta.

Realizarea unui program artistic implică un număr mare de copii care trebuie să coopereze, să se sprijine, să se încurajeze. Acest fapt duce la închegarea colectivului şi le face viaţa agreabilă, determinându-i să-şi disciplineze comportamentul şi să obţină acel plus de voinţă pentru depăşirea greului. Astfel vor înţelege mai bine acţiunile colegilor, vor fi mai exigenţi cu ei înşişi şi mai politicoşi cu cei din jur.

Munca în grup stimulează relaţiile morale interpersonale, care capătă o orientare nouă şi un conţinut divers. Prin efortul pe care îl depun, copiii înţeleg că fără muncă nu se pot obţine rezultate. Acest gen de muncă fiind saturat de elemente estetice, îi va ajuta să persevereze.

În toate timpurile, într-o formă sau alta, arta a înnobilat omul şi l-a ajutat să trăiască. Poate nu întâmplător, prin această împletire a rezultat în viaţa omului nevoia de a căuta şi descoperi „arta de a trăi frumos”. Acest lucru trebuie să-i învăţăm şi noi pe copii, încă de mici, prin mijloacele specifice educaţiei în general şi ale educaţiei estetice, în special, la care un aport substanţial îşi aduce spectacolul.

Frumosul din viaţă şi din artă influenţează psihicul sensibil şi receptiv al copiilor şi determină puternice emoţii artistice ce-şi vor lăsa de timpuriu amprenta asupra formării şi dezvoltării personalităţii.

Între mijloacele specifice ale educaţiei estetice prin care arta poate fi introdusă în viaţa copiilor, se situează programele din cadrul şezătorilor sau dramatizărilor, serbărilor, teatrul, carnavalul, cu toate componentele artistice.

Aşadar, procesul de educaţie estetică a copiilor este o activitate unitară, sistematică şi continuă, începută la o  vârstă mică şi desăvârşită de-a lungul vieţii

Şezătorile atât după tematică cât şi după plasarea lor într-un anume timp sau moment, pot fi grupate în şezători cu caracter obişnuit şi caracter festiv.

Şezătorile cu caracter obişnuit au drept scop să-i distreze pe copii şi în acelaşi timp constituie pentru cadrele didactice un prilej de a recapitula materia de învăţământ într-o perioadă anume.

Şezătorile festive se organizează cu prilejul unei sărbători. Ele se deosebesc de cele obişnuite prin aceea că  nu cuprind numere distractive ca ghicitori, snoave, jocuri de mişcare, ci ,întregul material artistic trebuie să fie dedicat sărbătoriri evenimentului respectiv.

Serbările organizate cu şcolarii mici sunt evenimente de seamă în viaţa lor, constituind prilejuri de destindere, de bună dispoziţie, deprinzându-i să-şi stăpânească emoţiile provocate de prezenţa spectatorilor.

Organizarea unei serbări presupune câteva probleme ce trebuie în prealabil gândite:

·   Stabilirea locului unde se va desfăşura;

·   Durata, în funcţie de eveniment şi structura colectivului de elevi;

·   Stabilirea conţinutului programului şi dozarea pe părţi a acestuia;

·   Analiza necesarului de recuzită;

·   Selecţionarea repertoriului potrivit evenimentului;

·   Planificarea eşalonată în timp a învăţării conţinuturilor noi incluse în program, datorită gradului lor  de pretenţiozitate.

Serbările, de cele mai multe ori se organizează în unitate, fie că este o serbare a clasei, fie că este o serbare organizată la nivelul şcolii. Sunt însă şi situaţii când unitatea este solicitată să participe la spectacole festive organizate la nivel de oraş sau la concursuri şi festivaluri. În concordanţă cu aceste situaţii se vor stabili momentele artistice şi se vor selecta conţinuturile pentru programul artistic.

Carnavalul

Vârsta şcolară mică este vârsta în care fiecare experienţă se imprimă adânc şi definitiv în memoria şi sufletul copilului. Ocaziile în care putem organiza un carnaval sunt suficiente, dar depind de preferinţele copiilor: spre exemplu „Carnavalul iernii” , „Carnavalul primăverii”, „La carnavalul verii” sau de „1 Iunie”.

Carnavalul este genul de spectacol în care multe momente se consumă, la iniţiativa copiilor şi cu multă libertate din partea lor, pentru că, la momentul potrivit copiii au dobândit nişte forme de activitate care să-l sprijine, să se ajute singur.

Rolul carnavalului este tocmai de a stimula curajul, spontaneitatea, libertatea de decizie şi acţiune,  de a stimula încrederea în forţele proprii, de a folosi în mod creativ cunoştinţele şi deprinderile ce le deţin copiii.

Spectacolul de teatru

O trăsătură caracteristică a vârstei şcolare mici este activitatea  vie a imaginaţiei copilului ce alimentează dorinţa de a vedea eroii povestirilor prinzând viaţă. Acestei nevoi a copilului îi răspunde din plin teatrul, iar prin emoţia creată de legătura directă ce se stabileşte între eroii de pe scenă şi copil va creşte puterea de convingere a povestirii.

Teatrul practicat la clasele primare este definit prin două genuri:

                          I.Teatrul cu păpuşi mânuite de copii şi cadrele didactice;

                       II.Teatrul jucat de copii în scenete;

Teatrul de păpuşi interpretat de copii este inclus în categoria spectacolului artistic.

Pentru a putea atrage copiii spre teatrul de păpuşi este necesar ca ei să participe la spectacole de gen, la teatrul din localitate, după cum este necesar ca în unitate, cadrele didactice să prezinte teatrul de păpuşi pentru destinderea copiilor.

Pentru a iniţia copiii în frumuseţea acestui gen artistic, munca trebuie etapizată astfel:

·   alegerea piesei, lectura ei, familiarizarea copiilor cu piesa;

·   lucrările de montare;

·   studierea rolurilor;

·   repetiţiile;

·   spectacolul;

Pentru reuşita spectacolului este absolut necesar ca textul să fie ştiut pe dinafară de către copilul mânuitor. Acest aspect se rezolvă prin exerciţii de memorare la care se adaugă dorinţa de a fi asemenea personajelor. Astfel se va strădui ca ele să capete contururi precise în vorbirea sa. La aceasta se adaugă studiul ce se face împreună cu copiii, pentru stabilirea caracterului personajului ce-l întruchipează şi potrivirea vocii. De exemplu: vulpea va face mişcări leneşe, va vorbi mieros şi tărăgănat.

Deci, după ce copiii învaţă să mânuiască păpuşile, au înţeles piesa şi au primit rolurile, începe repetiţia care sete primită cu mare bucurie de ei. În această etapă se rezolvă toate problemele de interpretare artistică şi de deplasare în diferite planuri ale păpuşii, de corelare a mişcării cu vocea.

Antrenarea copiilor în spectacolul de teatru cu păpuşi, prezintă avantajul că stimulează copiii mai timizi prin faptul că sunt atraşi de păpuşi. Copiii care cu greu dialoghează în realitate, în spatele ecranului se transpun total în locul lor. Ei trebuie antrenaţi în selectarea poveştii, basmului ce-l vor pune în scenă, pentru că aşa se prilejuieşte reactualizarea în conştiinţa lor a conţinuturilor însuşite la lecţii. Au astfel ocazia să aleagă ce le place, fapt ce va stimula reproducerea cât mai artistică a conţinutului şi vor pătrunde mai uşor tâlcul întâmplărilor pe care le vor reda prin mişcări sugestive.

În acest mod contribuim la educarea  trăsăturilor de caracter, la îmbogăţirea vocabularului, la dezvoltarea gândirii, fanteziei şi creativităţii.

Teatrul jucat de copii în scenete

Pregătirea unei formaţii de teatru este un lucru pe cât de interesant, pe  atât de dificil. Dar luând în considerare că  în acest gen artistic antrenăm copii cu înclinaţii, aportul lor este sporit şi facilitează colaborarea.

Este interesant de urmărit evoluţia „micului actor”. La primele încercări se manifestă stângaci ca după câteva repetiţii să se orienteze şi să ştie mult mai bine ce are de făcut, după cum bine îşi dă seama dacă poate sau nu face faţă rolului ales. Acesta este un fapt important pentru că nu se poate realiza o performanţă cu copii obligaţi să facă ceva.

În realizarea acestui gen de spectacol este necesar să se respecte câteva etape care fac parte din ştiinţa muncii teatrale şi anume:

·   alegerea piesei, în concordanţă cu experienţa de viaţă a copilului;

·   prelucrarea conţinutului, dacă este necesar;

·   lecturarea piesei pentru familiarizarea cu conţinutul ei;

·   repartizarea rolurilor atât în funcţie de preferinţa copilului cât şi după posibilităţile lui;

·   supunerea copilului unei probe de aptitudini în baza căreia va primi definitiv rolul;

·   învăţarea textului;

·   studierea rolurilor – care cuprinde două aspecte:

1. demonstrarea modului de comportare a personajului;
2. conceperea rolului şi precizarea stărilor ce trebuie să le transmită prin mişcare, gestică, atitudine;

·   repetiţiile - care cuprind:

3 munca de orientare şi deplasare în scenă, precum şi intrările sau ieşirile din scenă;

3 rezolvarea unor probleme de expresivitate, de exprimare, ritm, dicţie;

3 învăţarea textului se perfecţionează, copilul se transpune treptat în rol, întruchipând personajul;

Toate acestea sunt rezultatul unei munci de creaţie, atât a cadrelor didactice, cât şi a copiilor din trupă care se materializează în reuşita concepţiei regizorale.

Învăţarea rolurilor este o muncă grea, motiv pentru care trebuie abordată gradat în funcţie de vârstă. Copilul trebuie să-şi gândească personajul, să-l întruchipeze fidel în mişcare şi vorbire.

Vorbirea scenică întruchipează trăirea lăuntrică, subliniată de mişcarea scenică , de gestică şi mimică. De aceea, este necesar să înarmăm în prealabil copilul interpret cu problemele de bază ale tehnicii vorbirii scenice, care au câteva elemente definitorii: vocea, tonul, dicţia, respiraţia.

Jocul într-o piesă de teatru este produs al imaginaţiei creatoare, care prin finalitatea şi formele lui de manifestare, are o mare încărcătură estetică şi este unul din mijloacele de educaţie adecvate copiilor mici.

BIBLIOGRAFIE

­   Ilinca Buruiană, Serbări şcolare, editura Partener

­   Vasile Poenaru, Cartea serbărilor şcolare, editura Coresi, 2007

­   Învăţământul primar, nr. 4, Editura Miniped, Bucureşti, 2004;

­   www.didactic.ro