Folclorul datinilor, credinţelor şi obiceiurilor în Drăgușeni,județul Botoșani

   

Prof. înv.Prisacaru Ana-Maria

Școala Gimnaziala ,,Aristotel Crismaru”Draguseni

Ca manifestări spirituale, datinile, credinţele şi obiceiurile şi-au pierdut, în evoluţia lor, sensul originar mitologic sau mistico-religios, ele devenind astăzi mărturii ale unei continuităţi de trăire, venerabile tradiţii păstrate pentru parfumul lor arhaic.

     Consemnăm în cele ce urmează câteva dintre aceste manifestări identificabile la Drăguşeni, fără orgoliul realizării unei culegeri fol­clorice exhaustive.

     Se spune că la Crăciun cerurile sunt deschise, Dumnezeu aude aude rugăciunea omului corect, aude sufletul curat care este purificat în timpul postului, iar acum are dreptul de a-i cere lui Dumnezeu clemență pentru munca lui și sprijin pentru îndeplinirea dorințelor. 

     Colindatul este obiceiul cel mai bine păstrat .Cu colindatul umblă copiii, flăcăii, iar în unele sate chiar și bărbații însurați astfel: copiii merg ziua cu colindul, până la apusul soarelui merg flăcăii, iar noaptea bărbații. 

     Colindele poartă prin veacuri cuvântul tainic al Nașterii Sfinte. Ele sunt o sinteză a spiritului creator și religios al poporului român. 

     Bucuria colindului este nemărginită. De cum se lasă seara, copiii se adună și pornesc colinda. Chiar dacă ninge sau este ger de crapă pietrele, micuții se adună în cete și pornesc pe ulițele satului ca să vestească Nașterea Mântuitorului. Așa se obișnuiește de mii de ani,ca la Crăciun să se meargă cu colindul după un anumit ritual.Astfel bunicii își poartă nepoții în cârcă și nu uită să ia cu ei și un băț ca să își facă drum prin zăpadă și să se apere de câini. Înainte să plece de acasă copiii primesc trăistuțe cusute de mână din pânză în care adună nucile, covrigii și merele. 

     Colinda a reușit să se păstreze până în zilele noastre marcând din Ajun și până în a treia zi de Crăciun viața spirituală a comunității. Flăcăii sunt invitați în case unde cântă superbe cântări: colinde de bătrâni, colinde pentru gazde, colinde dedicate agricultorilor, pescarilor, vânătorilor, glorificând această deschidere către înțelegerea muncii omului nu numai că o activitate trudnică, ci și ca pe o expresie a rugăciunii. De aceea, colinda este cântarea către Dumnezeu,este cântare pentru munca omului, este concretizarea verbală a tot ceea ce ține de nivelul, de speranțele oamenilor. 

     Ceata de colindători sau feciorii satului sunt cei care practicau şi practică colindatul în mod organizat. Astfel, ceata de colindători se organizează prin sat de la începutul Postului Naşterii Domnului. Se unesc doi sau trei feciori care urmează să organizeze colinzile, acest fapt presupunând contractarea unor lăutari care să animeze în timpul serilor de Crăciun tinerimea satului, şi nu numai.
     În vechime, 'corinzile' se desfăşurau la o casă stabilită din timp, în timpurile mai noi, la căminul cultural. Cei care organizează această ceată de colindători, de obicei, sunt feciori bine văzuţi în sat.

     Anul Nou, „festumincipium“ la strămoşii noştri romani, sărbă­toare cu belşug de bucate, petrecere şi urări de sănătate şi prosperi­tate pentru anul ce urmează. Obiceiurile, ceremoniile şi ritualurile ce se desfăşoară cu acest prilej îşi au originea în ceea ce la romani se nu­mea duodicessimo, cu serbări închinate zeilor Saturn (Saturnaliile) şi Janus (Calendele lui Ianuarie). Aşa au ajuns, pe meleagurile noastre obiceiurile din sărbătorile de iarnă, pluguşorul şi jocurile cu măşti, îm­bogăţite cu creaţii folclorice româneşti, dăinuind de veacuri şi aştepta­te an de an cu multă bucurie şi la Drăguşeni.

     Cu săptămîni înainte, începe agitaţia de pregătire : alcătuirea formaţiilor, confecţionarea măştilor şi costumelor, distribuirea roluri­lor şi a strigăturilor ce se vor rosti în timpul jocului, desemnarea ură­torului şi a muzicantului. Toate amănuntele de recuzită şi, regie sunt anticipate şi pregătite, pentru ca spectacolul să fie cât mai reuşit şi mai antrenant pentru gazdele care aşteaptă cu nerăbdare. Se fac re­petiţii, se învaţă jocul măştilor după cântec, însoţit de ţignal şi  talgere. Cândva flăcăii îşi alegeau „calfele" -- doi-trei tineri liberaţi de arma­tă — care organizau „giocul” (hora) din timpul sărbătorilor şi „plugul cel mare“ din seara Anului Nou. Astăzi, când au mai rămas puţini ti­neri în sat, frumosul obicei cu hora a dispărut.

    „Uratul” începe din ajunul Anului Nou foarte devreme. Se por­nesc mai întâi cei mici, încă înainte de amiază; altădată erau,întovă­răşiţi câte doi şi mai mulţi, formînd un „pluguşor" cu un urător, iar darurile primite (colăcei, nuci, mere sau bănuţi) se împărţeau între componenţii grupului, acum, umblă în cete, ură fiecare şi-şi primesc darul în bani, colăcei nu se mai fac.

     Cum se înserează, apar urătorii mai mărişori în cete sau „benzi" cu căiuţi, capre, nuntă etc. ,mascaţi care mai de care de nerecunoscut.

     Mai pe înnoptate, se porneşte şi plugul cel mare al flăcăilor, aş­teptat mai ales pe la casele cu fete de măritat, la rude şi la oamenii de vază ai satului. Întrucât zăbovesc mai mult pe la case, feciorii nu reuşesc să termine traseul decît a doua zi după amiază. Intr-un târziu, se iau cu uratul pe la rubedenii şi gospodarii mai tineri, unii mascaţi spre a nu fi recunoscuţi imediat. Sunt poftiţi în casă și îndemnaţi , la masa plină de gustări şi băuturi anume pregătite.

     Începând din preajma miezului de noapte, întreg satul este cu­prins de o veritabilă euforie sonoră, cu voci de toate nuanţele însoţite de clopote, ţignale și tălăngi, pocnete de bici, muget de „buhai“ şi muzici.

     Aproape toate urăturile, rostite la fereastră de cei mici şi de cei mari, evocă muncile agricole — reminiscenţe ale unor străvechi rituri agrare — ori povestesc în versuri fapte de vitejie din istoria neamului, sau unele alcătuiri spirituale, pline de haz.

     În mod obişnuit urăturile încep printr-o oprire imaginară a plu­gului tras de  2, 4, sau ”12 boi bouleni, / în frunte ţintăţei, / cu coar­nele răsucite / şi cu aur poleite^”. Urătura îşi urmează şi astăzi firul tradiţional cu aluzii istorice. „Aho, aho, hoo... Copii şi fraţi/ Staţi puţin şi nu mânaţi/lîngă boi v-alăturaţi / Şi cuvântu-mi ascultaţi : / S-a sculat mai' an / Bădica Traian /Pe ochi negri s-a  spălat / Părul şi l-a pieptănat / Şi-a-ncălecat pe un cal / Cu numele de Graur /Cu şeaua de aur / Cu frâul de matasă, / Cât viţa de groasă. / El în scări s-a ridicat, / Peste câmpuri s-a uitat, / Ca s-aleagă un loc curat, / De arat, de semănat..”

     Se înşiruie etapele lucrărilor agricole până la cop­tul colacilor şi împărţirea lor la pluguri.. Textul este tipic, cunoscut în toată Moldova sub mai multe variante.

     Alte urături încep cu : „Bună seara gospodari ca dumneavoastră ! / Hodiniţi şi de-afară nu gândiţi / Că sântem şi noi osteniţi ; / Că de când a înserat, / Multe case am colindat, /Da nu-aşa mândre şi fru­moase / Cum sunt ale dumneavoastră .“ După care urmează : „Puneţi capul la perdele / Ş-ascultaţi vorbele mele...“ se continuă cu textul ură­turii însoţit de clopot şi pocnete de bici, uneori şi din cîntul unui acor­deon. La casele cu fete urătorul poate începe şi  sub forma unui dialog (cu un coechipier aflat alături) : — „Buna seara doamnă gazdă ! Mă-i lăsa să trag o brazdă ?“ — Da de ce nu, măi băiete, / Vino-n casă că am fete ! / Fetele-s de măritat / Şi băieţii de-nsurat..,".

     Unele urături includ referiri satirice la adresa unor tineri certaţi cu munca : „Fetele din sat la noi / Nu prăşesc la păpuşoi / Lasă sapa pe ogor / Şi pleacă la televizor: / Ba e muzică uşoară, / Ba un meci cu altă ţară, Ba le cântă Dolănescu / Marcă gol Dudu Georgescu,. / Şi aşa se face / Că la câmp nu le mai place“. Altă variantă pune în evi­denţă lenea : „Măi Mărie, Mărioară / Eşti frumoasă domnişoară / Dar cum dracu să nu fii / Dacă tu l-a cîmp nu vii / Mama pleacă la prăşit, / Tu rămâi în pat dormind ; / Şi când soarele-i sus pe deal, / Tu scoţi capul ^din ogheal / Şi te plimbi în papuci, / Dar la cîmp nu te mai duci.“

     Urătorii sunt aleşi dintre cei cu dicţiune clară şi cu glas puternic : unii, cunoscuţi în localitate, sunt mai dinainte  angajaţi, cu plata aparte  de către formaţiile mai mari. Toţi urătorii, mari şi mici, îşi leagă busuioc la clopot, în credinţa că le aduce noroc.

     Căiuții constituie formaţiunile cele mai numeroase, obiceiul ates­tând dragostea ancestrală a românului pentru acest frumos şi inteligent animal. Masca este confecţionată din lemn, îmbrăcată cu pînzâ albă şi împodobită cu oglinzi, panglici şi lâneţuri colorate. Gîtul căluțului este fixat la centura purtătorului, iar la spatele lui o veşcă de sită formează crupa calului, de care atârnă coada. Purtătorul căluţului este costumatcu o bluză sau pulover de culoare roşie şi o fustă albă( cearșaf) ; pe cap poartă căciulă sau chipiu cu panpon. Peste umeri și la picioare pune zurgălăi, şi în gură un ţignal din care fluieră tot timpul jocului. Formaţia cuprinde unul până la patru căiuţi, un urător ,unul  care bate talgerele, unul — doi „ofiţeri" şi alte personaje mascate , precum şi un muzicant. Prin sat umblă şi formaţiuni mai mici, cu un căluț și un urător , ba chiar şi un singur purtător de căluţ, care dansează după sunetul ţignalului, fără urător.

     Capra este, la Drăguşeni, o mască purtată de mai puţine formaţii și nu prezintă

interesul şi atracţia de care se bucură căiuţii, cu care de obicei nu intră în bandă.

     Masca,confecţionată din lemn, îmbrăcată, cu pînză ori cu blăniţă de ied,are maxilarul inferior mobil încât, tras de sfoară, poate „clămpăni“ în ritmul jocului. În frunte i se fixează o oglindă şi corniţele-i sunt împodobite cu panglici colorate.

     Capul este montat pe un băţ şi mînuit de purtătorul, care stă aplecat sub un cearşaf; simulând corpul caprei. Altădată, corpul era acoperit de un ţol pe care se coseau spice de stuf închipuind astfel o blană roşcată. Capra este însoţită de un „bătrân“, stăpînul ei care bate şi talgerele, de un urător şi un instrumentist, la fluier, vioară sau acor­deon — ori măcar o muzicuţă — care cântă o melodie specifică . Une­ori, între mascaţi există şi un „negustor^” care se face a cumpăra ca­pra ; dialogul lor este presărat cu glume care stârnesc hazul. Jocul ca­prei are un ritm ţopăit, însoţit şi de strigături : „Capra mea-i din Drăguşeni / Şi-i hrănită cu strujeni. / Cu strujeni şi cu tărâţă, / Are lapte cât o mâţă, / Vai săraca capra me / Ce-ar mânca şi ce-ar mai be / Gospodaru-i om de treabă, / Nici cu una nu ne-ntreabă“.

     Manifestările etno-folclorice constituie o parte însemnnată a vieții spirituale a unui popor, o zestre ce vine din străfundurile istoriei și se transformă treptat într-o emblemă și o matrice a devenirii ulterioare a unei nații.

     Se impune, deci, a avea o atitudine activă față de aceste comori și, cât timp nu e prea târziu, să le scoatem la lumină ferindu-le de cenușa uitării.