Prof. înv.
primar MINCĂ ELENA LUMINIŢA
Şcoala
Gimnazială Nr. 1 Budeasa Mare, jud. Argeş
Obiceiurile calendaristice şi cele legate de viaţa de
familie sunt o componentă perenă a culturii noastre tradiţionale. Perioada
sărbătorilor de iarnă începe de Sfântul Nicolae, sărbătorit de credincioşii
ortodoxi pe 6 decembrie şi se termină de Bobotează pe 6 ianuarie.Aşadar, o lună plină în care tradiţia este la loc de cinste. Cele mai
răspândite şi mai fastuoase s-au dovedit a fi cele legate de marele Praznic al
Crăciunului, sărbătorirea Anului Nou (Revelionul) şi a Bobotezei. Cel mai important este Crăciunul, considerat ca sărbătoarea naşterii
Domnului nostru Iisus Hristos.
Vechile datini româneşti ne ajută în fiecare an să simţim
şi să trăim atmosfera plină de căldură şi veselie a sărbătorilor de iarnă.
Este un vechi obicei de Crăciun la români. În
ajunul Crăciunului, fete şi băieţi pornesc pe uliţele satului, cântând o
varietate de colinde, legate de naşterea Domnului.
Colindele (sau colindurile) sunt nişte
cântece tradiţionale româneşti, anume felicitări (urări) de tip epico-liric,
având în general între 20 şi 60 de versuri. Colindele sunt legate de obiceiul
colindatului, datină perpetuată din perioada precreştină . Colindele nu trebuie
confundate cu cântecele de stea, specifice sărbătorilor creştine de iarnă, şi
nici colindatul cu umblatul cu steaua . Colindele se cântă în preajma
Crăciunului. Unele dintre ele au o sumedenie de variante şi versiuni, potrivit
diferitelor regiuni şi graiuri.
Începând cu noaptea de 23 spre 24 Decembrie,
de la miezul nopţii şi până la revărsatul zorilor, uliţele satelor răsunau de
glasul micilor colindători. Cu traista după gât, cu băţul în mână şi căciula pe
urechi, colindătorii merg din casă-n casă şi strigă la ferestrele luminate:
"Bună dimineaţa la Moş Ajun / Ne daţi ori
nu ne daţi", şi dacă cei din casă le
deschid uşa, încep să cânte mai departe: "Am
venit şi noi odată / La un an cu sănătate / Şi la anul să venim / Sănătoşi să
vă găsim Ne daţi, ne daţi / Ori nu ne
daţi" Cu acest prilej gazda le
împarte colindeţe: covrigi, nuci, mere, colăcei de făină frământaţi şi copţi
chiar în acea seara a Ajunului.
În ajunul Crăciunului, ca şi în ajunul Anului
Nou, în toate provinciile româneşti, copiii formează grupuri şi pornesc pe la
casele gospodarilor cântând cântece ce au refrenuri ca: "Florile
dalbe", "Lerui ler", "Ziurel de ziuă", ori
"Valerim" şi "Veler Doamne". În afară de seara mare a colindelor se mai colindă şi în seara Sfântului
Vasile, paralel cu Pluguşorul sau Uratul.
Origini
Iniţial, colindele aveau o funcţiune rituală, anume aceea
de urare pentru fertilitate, rodire şi belşug. Un alt scop des întâlnit al
colindelor era acela de alungare a spiritelor rele şi de reîntâlnire cu cei
plecaţi pe tărâmul celălalt. În acest sens, ele moştenesc funcţiunea
sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie şi a Dies
natalia Solis Invicti. Peste timp, din semnificaţia iniţială a colindelor s-a
păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri şi urări. Termenul “colindă”
este de origine latină şi provine de la cuvântul latin “calendae”, derivat din
verbul “calare” (“a vesti”). Astfel, a colinda înseamnă a vesti.
Ca parte integrantă a folclorului religios, colindele prezintă
o valoare nepreţuită prin originea şi mai ales prin vechimea lor. Ele
reprezintă cântecul nostru strămoşesc şi una din cele mai vechi forme de
manifestare a folclorului religios românesc. Prezenţa în colindele şi
pluguşoarele noastre a numelui lui “Bădica Traian” ne aminteşte de timpul
formării poporului român şi de strămoşii neamului nostru.
Colindele
Puţine popoare din lume au însoţit minunea venirii Fiului
lui Dumnezeu cu o îmbrăţişare aşa de caldă şi de duioasă şi au exprimat-o aşa
de bogat în forme artistice, cum a făcut-o poporul român. Colindatul este una
din practicile care se înglobează în obiceiurile caracteristice de iarnă.
Ajunul Crăciunului este noaptea bucuriei, căci este momentul când se naşte
Mântuitorul. Colindele creează o atmosferă plină de optimism în care se
formulează dorinţe ale oamenilor, uneori acestea atingând limitele fabulosului.
Colindatul este un obicei străvechi. Cei dintâi colindători
au fost păstorii care au venit la peştera luminată unde S-a născut Pruncul
Iisus şi bucurându-se de acest semn ceresc şi de glasul îngerilor au vestit
degrabă în cetatea Betleemului minunea la care au fost martori.
Colindul este o nepreţuită zestre spirituală pe care o
moştenim din moşi-strămoşi. El este sfânt pentru că transmite un mesaj ceresc, o veste de la
Dumnezeu. Dar colindul este şi bun pentru că această veste are menirea să
slujească vieţii, să aducă atâta bine în lume şi între oameni. Din vremuri
vechi, colindele, datinile şi obiceiurile noastre de Crăciun au fost o
adevărată şcoală de virtuţi morale, întărind simţămintele de bună întelegere.
În colinde, simplitatea, uşurinţa şi cursivitatea versului popular exprimă o
mare bogăţie de idei, într-o formă plină de frumuseţi artistice, în care
figurile de stil abundă, comparaţiile se întrec una pe alta, iar epitetele şi
mai ales diminutivele nu lipsesc aproape din nici un vers. Este, de altfel, tot
ceea ce dă gingăşie, frumuseţe, farmec şi duioşie colindelor.
Universul colindelor cuprinde vaste teme şi motive. Unele
sunt de factură agrară, descriind gesturi magice de fertilitate a ogoarelor
(pluguşorul), iar altele atribuite animalelor, etc. Sunt întâlnite, de
asemenea, colinde care vorbesc despre boală (moarte) sau colinde în care se
evocă viaţa pastorală unde se pot recunoaşte obiceiuri şi credinţe ale
păstorilor.
În varianta sa tradiţională, colindul, ca practică rituală,
cade în seama cetei de colindători care sunt îmbrăcaţi specific zonei unde se
colindă şi au în recuzita lor diferite accesorii: pene, iederă, salcie sau
nuiele de alun, zurgălăi, bâte ornamentale.
Doina Bocşa clasifica colindele în:
Colinde
de gazdă;
Colinde
profesionale;
Colinde
de june;
Colinde
de fată;
Colinde
de peţit;
Colinde
familiale;
Colinde
cosmogonice, mito-religioase;
Colinde
religioase, apocrife;
Colinde
religioase cărturăreşti;
Colinde diverse
(provenite din alte categorii folclorice sau distractiv-satirice).
Colindele sunt de două feluri: colinde religioase şi
colinde laice. Colindele religioase au o origine literară şi se referă la
Iisus. Colindele lumeşti au caracter liric şi sunt adaptate de colindători la
situaţia celor care le cântă. Colindatul cu motive religioase, deşi de origine
bisericească, e totuşi format după modelul colindatului de tip păgân.
Se cunosc:
Colindele Domnului
- În drum spre Viflaim,
Naşterea Domnului, Vestirea Păstorilor, Închinarea Pruncului, Pornirea Magilor
după stea, Închinarea Magilor, Tăierea pruncilor, Numele Domnului;
Colindele Sfinţilor
- Colindul Crăciunului, al
Sfântului Vasile, al Sfântului Nicolae, al lui Ion;
Colindele omului - colind de copil mic, de fată mare,
de flăcău, de om bogat şi milostiv, de preot, de vânător, etc.
Colindele religioase sunt inspirate din Sfânta Scriptură şi
din Sfânta Tradiţie, iar prin versurile lor duioase şi pline de credinţă se
descifrează sensurile adânci ale unei trăiri religioase autentice, bazate pe
mărturia de nezdruncinat a dreptei credinţe. Colindătorii le cântă cu
încredinţarea că sunt solii unei lumi mai bune, cu binecuvântarea Domnului care
a venit între noi “Să se nască şi să crească, să ne mântuiască”.
Majoritatea colindelor au în centrul lor persoana
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, descriind mai ales întruparea şi naşterea
Lui cea mai presus de fire. Maica Domnului este şi ea prezentă în versurile
colindelor româneşti alături de Fiul Său iubit:
“Că astăzi curata,
Prea nevinovata,
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia.”
La colindat
Colindătorii sunt chipul îngerilor care au vestit Naşterea
Domnului. La colindat se pleacă în ordinea inversă vârstei: cei mai mici mai
întâi, cu Moş-Ajunul: “Bună dimineaţa la Moş-Ajun ...”, mai apoi cei mai în
vârstă, de după-amiaza până pe înserate, până în puterea nopţii sau chiar
“noaptea pe la cântători”.
Colindătorii poartă diferite denumiri: ceată de
colindători, ceată de feciori (în Transilvania), ceată de juni (în ţinutul
Sibiu-Făgăraş), bute, butea feciorilor (junilor) (în ţinutul dintre Olt şi
Târnave), beze (în Câmpia Transilvaniei şi Năsăud), dubaşi (în Hunedoara
vestică şi ţinutul Hălmagiu-Beiuş), preuca (în Ţara Loviştei), zoritori (în
Ţara Bârsei), căluşeri (în zona dintre Sibiu şi Strei, întrucât colindătorii
urează şi joacă jocul cu acest nume), etc.
Îmbrăcaţi şi încălţaţi cât se poate de bine, cetele de
colindători pornesc de obicei de la o margine de sat la alta, luând casele la
rândul. Doi dintre feciori mergeau înainte şi întrebau gazdele dacă îi primesc.
Satul de obicei îi aşteaptă toată noaptea, cu porţile deschise, cu câinii
legaţi şi lămpile aprinse. Colindătorii intră în case cu numele Domnului, menit
sa risipească mâhnirile şi să aducă vestea cea bună.
„Ritualul se desfăşoară de obicei începând din Ajunul
Crăciunului (24 decembrie), până dimineaţa zilei următoare. Grupul de şase până
la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaşte obiceiurile
tradiţionale şi vreme de patruzeci sau optsprezece zile ei se adună de patru,
cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucţia
necesară. În seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcaţi în straie noi şi împodobiţi
cu flori şi zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi
trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete şi bat
darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele şi să-i vestească pe
gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră şi după ce au
primit învoirea celor ai casei, intră în casă şi îşi continuă repertoriul,
dansează cu fetele tinere şi rostesc urările tradiţionale. Colindătorii aduc
sănătate şi bogăţie, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin
cu mere şi pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri:
colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură, etc. După ce au străbătut întreg
satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toţi
tinerii.” (Mircea Eliade în Istoria credinţelor şi ideilor
religioase)
Colindele sunt interpretate prin cântarea în grup, la
unison, ori în două grupe, antifonic. Uneori, ceata se acompaniază cu
instrumente (fluier, cimpoi sau dobă mică). Ritualurile care implică
fiinţe-animale („Capra”, „Ursul”) se caracterizează prin existenţa anumitor
roluri: animalul (un flăcău costumat care face zgomote caracteristice: clămpănit/mormăit
şi dansează) şi un „moş” sau doi.
La sfârşitul colindului dobarul face zgomot, iar gazda
“plăteşte colinda” - cu bani, colaci, covrigi, nuci sau mere. Cel mai de frunte
dintre colindători ia darul şi mulţumeşte gazdei urându-i sănătate, prosperitate
şi belsug.
Fiecare gospodar din sat trebuia să primească ceata
colindătorilor. Nicio casă nu trebuie să rămână necolindată, oricât de rea
ar fi fost vremea. Se credea ca atunci când nu se vor mai auzi colinde pe
pământ vor ieşi diavolii şi vor pune stăpânire pe lume.
Farmecul melodiilor şi textelor poetice ale colindelor este
inegalabil. Tinerei generaţii îi revine sacrul rol de a duce mai departe acest
inestimabil tezaur popular.
Bibliografie
·
Emilia
Comișel, Ovidiu Bîrlea, Obiceiul colindatului și colindele,
Electrecord, EPD 1257 și EPD 1258
·
Ion Ghinoiu , Sărbători și obiceiuri românești, Editura Elion,
București, 2002
·
Nicolae Ursu, Folclor muzical din Banat și Transilvania (300 de colinde, cântece și jocuri),
Ed. Muzicalã, București, 1983
·
Tache Papahagi, Mic dicționar folkloric,
Ed. Minerva, București, 1979
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu