Prof.
Lilioara Bârsan
Şcoala
Gimnazială Nr. 1 Orăşeni Deal
Educaţia înseamnă acţiunea
de a dezvolta facultăţile fizice, intelectuale şi morale ale omului. Prin
urmare, „educaţia urmăreşte să dezvolte funcţiile şi însuşirile înnăscute, iar
în ceea ce priveşte materia de cunoaştere, să transmită copilului bunurile
culturale căci, predispoziţiile necesare pentru a dobândi cunoştinţele şi a
deveni moral şi religios, le dă natura; calitatea de om cult, însă, trebuie să
ne-o dea educaţia în conlucrarea cu însuşirile naturale”, spunea marele pedagog
Comenius.
Prin acţiunea educativă se
descoperă de fapt virtuţile, însuşirile dumnezeieşti, pe care omul le posedă
virtual. Din acest motiv e necesară educaţia religioasă, care nu vine să
forţeze libertatea de voinţă, ci doar să-l ajute pe om să-şi cunoască scopul
existenţei. De aceea e necesară prezenţa îndrumătorilor creştini, în primul
rând preoţii, iar apoi profesorii de
religie.
Între educaţia religioasă
făcută în familie, biserică şi şcoală, trebuie să existe o convergenţă pentru
ca tânărul(copilul)să aibă certitudinea că se află pe drumul cel bun.
Este cunoscut faptul că,
până la şapte ani, copilului nu i se socotesc păcatele. Responsabilitatea
morală faţă de faptele copilului până la această vârstă revine în totalitate
părinţilor. Tocmai de aceea, aceştia trebuie să privească cu toată seriozitatea
educaţia propriilor copii încă din primii ani de viaţă. Excesul de libertate
din partea părinţilor, fără a-i conştientiza pe copii că sunt responsabili de
faptele pe care le fac, este o greşeală în educaţie.
După cum părinţii, mama şi
tata, îşi ceartă şi uneori pedepsesc copilul atunci când greşeşte, fără însă a
înceta să-l iubească, tot aşa se petrec lucrurile şi pe plan duhovnicesc.
Necesitatea educaţiei
derivă, în gândirea Sf. Ioan Gură de Aur, din faptul că cel mai mic este lipsit
de experienţă şi de judecată, dar, pe de altă parte, copilul este înzestrat cu
voinţă liberă şi scopul educaţiei se poate realiza. Dumnezeu i-a dat omului doi
educatori - natura şi conştiinţa - unul în afară de sine şi unul înăuntrul său.
În afară de aceştia, există în lume şi alţi educatori, dintre care primii sunt
părinţii, apoi pedagogii, apoi monarhii - care au un mare rol în promovarea
binelui, prin superioritatea trăirii lor creştineşti.
Copiii au ceva sfânt în
ei. Un psiholog francez făcea următoarea remarcă: „Trăsătura caracteristică a
copilului este că el trăieşte în prezent”. Din acest motiv, copilul se bucură
de viaţă mai mult decât cei mari. El nu are grija zilei de mâine, nu-şi face
planuri de viitor, nu se frământă, ci se bucură de ceea ce-i oferă ziua de azi.
Copilul se devotează celui
care reuşeşte să-i câştige simpatia. Unii - lipsiţi de tact pedagogic nu
reuşesc să se apropie de copii şi atunci preferă ironia - care nu face decât să
răcească şi mai mult relaţiile dintre ei.
Într-o lume cu acute
probleme economice, cu instabilitate politică, în nişte timpuri care par a fi
apocaliptice, într-o lume dezordonată din punct de vedere moral, nădăjduim că
numai credinţa în Dumnezeu îţi poate reda echilibrul şi te pune la adăpost
sigur.
Tot omul doreşte să fie
fericit. Mântuitorul îşi începe predica cu fericirile, dar , surprinzător, El
fericeşte pe cei săraci cu duhul, pe cei ce flămânzesc;pe aceştia îi vede
vrednici de împărăţia cerurilor. Sunt plăcut surprinzătoare mărturiile unui
copil după ora de religie sau a unor creştini care au participat la biserică,
s-au rugat lui Dumnezeu şi zic: „Mă simt alt om”.
Obiectul Religie trebuie
să consolideze colectivul, să-i apropie pe elevi, să-i facă mai buni, mai
sensibili faţă de ceilalţi. De aceea preotul, dar şi ceilalţi educatori,
trebuie să aibă în vedere acest aspect şi nu e de neglijat faptul că
adolescenţa este timpul hotărâtor pentru orientarea individului spre credinţa
religioasă.
Prin Ortodoxie, românii
şi-au cultivat în timpuri potrivnice cultul pentru cultură, istorie,
patriotismul şi viaţa statornică pe vatra moşilor şi strămoşilor lor, împărţind
creştineşte pâinea şi apa, bogăţia şi sărăcia cu alte neamuri şi credinţe cu
care le-a fost dat să convieţuiască paşnic şi frăţeşte. Prin Ortodoxie, românii
au comunicat şi comunică cu fraţii lor îndepărtaţi geografic de vitregiile şi
nedreptăţile istoriei. În atare situaţii, credinţa şi germenele unităţii în
cuget şi-n simţiri i-au păstrat pe români în legătura frăţietăţii, indiferent
de condiţiile în care au trebuit să-şi ducă viaţa.
Există o multitudine de
modalităţi şi forme de organizare a educaţiei moral- religioase în rândul
elevilor. Factorii de seamă care contribuie la educaţia religioasă sunt
familia, şcoala, biserica, mass-media, mediul înconjurător, etc.
Cunoştinţele religioase pe
care le capătă elevul în şcoală îl conduc spre o morală sănătoasă. Copilul nu
numai că este pus în temă cu zonele perfecţiunii transcendente, dar totodată,
la nivelul persoane, se creează o predispoziţie spre micşorarea eu-lui într-o
regiune de valori unde viaţa devine mai profundă, mai personală, mai autentică.
Se ştie că omul credincios
este mai bun, devine mai puternic. Credinţa religioasă îl plasează pe drumul
unei perfecţiuni neîncetate.
Alături de şcoală, o
contribuţie de seamă în educaţia religioasă o realizează biserica. Preotul
profesor trebuie să desfăşoare primele ore de religie în casa Domnului şi să
informeze elevii de ce este nevoie să intrăm în biserică în zilele de
sărbătoare. Preotul va descrie biserica, părţile ei componente, va prezenta
prin descriere icoanele.
Şezătoarele literar -
religioase reprezintă o formă atractivă, recreativă şi dinamizatoare, foarte
potrivită pentru realizarea cu succes a obiectivelor propuse în domeniul
lecturii religioase.
Ele reprezintă o
modalitate foarte eficientă de îmbogăţire a cunoştinţelor şi de cultivare a
capacităţii de vorbire. Prin conţinutul informaţional pe temă religioasă se
atrag mai mulţi credincioşi în a preamări credinţa în Dumnezeu, iar prin
intermediul celor mai accesibile producţii literare: poezii, poveşti şi povestiri
, colinde pe temă religioasă, elevii află şi culeg o bogăţie de idei, impresii,
trăiesc sincer situaţiile redate. De obicei decurge o altă funcţie formativă,
şi anume stimularea proceselor memoriei şi gândirii.
Elevii şcolilor de astăzi
au acces la istoria credinţei lor şi, prin aceasta, la aprofundarea ei, căci
publicaţiile religioase străine sun complementare lipsite de legătura firească
cu istoria neamului. Un neam supravieţuieşte în istoria prin care fidelitatea
faţă de specificul său şi prin grija de a-şi păstra fiinţa şi identitatea.
Numai atunci neamul are culoare specifică, care se adaugă la buchetul
multicolor al neamului lumii.
Studiul Religiei duce nu
numai la îmbogăţirea cunoştinţelor elevului, ci totodată la o mai profundă
credinţă, la un mai mare ataşament faţă de creştinism, religia pe care o
mărturisim şi o practicăm.
E prea bine ştiut că
reforma unui învăţământ nu se poate rezolva norocos fără concursul religiei.
Religia este o forţă atât în educaţie, cât şi în instrucţie. Timpurile de criză
ale învăţământului sunt timpuri de criză religioasă şi morală. Cine n-are
religie, n-are nici familie. Fără religie, familia tânjeşte şi moare. Fără
religie, familia se destramă.
Forţa care unifică
valorile culturale şi consolidează puterile naturale ale sufletului este
religia. Prin religie se readuc toate la un numitor comun: şi arta, şi morala,
şi filozofia, şi sportul, în vederea progresului. Religia polarizează şi
cristalizează în principiile şi altarelor ei toate operele şi manifestările sufletului
omenesc.
Educaţia religioasă are
drept obiectiv cultivarea şi dezvoltarea religiozităţii la individul copil sau
adult. Esenţa religiei constă în fenomenul de credinţă. Este religioasă acea
persoană care crede că întregul univers este stăpânit şi direcţionat de o
putere absolută şi impenetrabilă: Dumnezeu.
Nu este om care să nu
manifeste apartenenţă faţă de sacru. Şi oamenii fără religie se comportă, de
cele mai multe ori, fără să-şi dea seama, într-un chip religios. Omul fără
religie nu-i decât o abstracţie. Ca şi celelalte elemente ale culturii,
credinţele şi valorile religioase se pot perpetua şi reproduce prin intermediul
acţiunii educaţionale. Credinţa presupune convingerea că există cu adevărat,
fără necesitatea de a fi demonstrat, arătat.
Credinţa în general şi cea
religioasă în special sunt benefice oricărei opere de construcţie de factură
materială sau spirituală. Credinţa în ceea ce faci, în felul cum faci, în
menirea ce o ai, în ţinta ce o vrei atinsă, nu numai că orientează şi luminează
calea pe care mergi, dar îţi dă acea siguranţă, certitudine şi echilibru de
care ai atâta nevoie.
Credinţa religioasă se
bazează pe un izvor nealterat de valori înalte şi constituie un reper stabil şi
ireductibil pentru actele şi comportamentele noastre.
Credinţa religioasă îl plasează pe om pe drumul unei perfecţionări
neîncetate. Credinţa ne arată o direcţie şi este dătătoare de sens. Omul care
nu crede în Dumnezeu…nu are nici un Dumnezeu.
Credinţa este formată şi
desăvârşită prin educaţie, iar educaţia nu este nu este periclitată de prezenţa
credinţei religioase. De altfel, între credinţă şi educaţie relaţiile sunt de
un tip special. Se ştie că educaţia tinde să spiritualizeze mai profund ceea ce
natura sau graţia divină au pus în om şi să-l înnobileze cu noi valori.
De credinţă are nevoie şi
elevul, dar nu prin minciună, frică, inoculare de credinţa că ceea ce face este
bun, corect, dezirabil. El, elevul, trebuie să se încreadă în omul de lângă
dânsul, să consimtă că modelul ce-l are în faţă - dascălul este unul care
merită a fi urmat.
Credinţa este ancoră şi
far prin toate întreprinderile umane. Ea ne conduce spre liman către zările
sunt înceţoşate, când ne „încâlcim”în propriile noastre idealuri, pretenţii şi
deziderate.
Din atâtea şi atâtea
motive, creştinismul este religia prezentului şi viitorului. Principiile
fundamentale ale creştinismului au depăşit timpul şi spaţiul veşniciei. Ei au
pentru totdeauna o importanţă supremă şi decisivă.
Niciodată omenirea nu se
va putea lipsi nici de virtutea iubirii- valoarea cea mai înaltă- casă se
amelioreze şi nici de energia harului- puterea cea mai sfântă- ca să se
mântuiască.
Iubirea lui Dumnezeu,
dragostea aproapelui, sfinţirea şi desăvârşirea sufletului, constituie
esenţialul religiei şi a culturii de astăzi şi de totdeauna.
Bibliografie:
- Ilarion
Felea, „Religia culturii”,
Educaţia Episcopiei Ortodoxe Române a Ardealului, Arad, 1994;
- „Biblia sau Sfânta Scriptură”,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1999;
- Constantin
Cucoş- „Educaţia religioasă”,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996;
- I.G.G.Antonescu,
„Educaţia morală şi religioasă în
şcoala românească”, Bucureşti, Editura „Cultura românească”, 1937.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu