realizat: înv. Grad Maria
Şcoala Gimnazială ,,Dragoş Vodă”
Loc. Moisei
Jud.
Maramureş
La noi, la
români, cele mai frumoase tradiţii au loc în anotimpul iarna. În sate, aceste
tradiţii sunt mai pregnant prezente, deoarece zonele rurale au fost mai puţin
atinse de practicile economice moderne şi de dezvoltarea tehnologică. Din
păcate, unele dintre aceste manifestări ale bucuriei umane sunt pe cale de
dispariţie, iar acest lucru s-a mai întâmplat în cursul evoluţiei umane.
În fiecare an, spiritul sărbătorilor
de iarnă trezeşte în sufletul oamenilor bucurie, bunătate, îi face mai atenţi cu cei din jur,
se gândesc şi la cei sărmani, întind o mână de ajutor, îl aşteaptă pe MOŞ
CRĂCIUN ca să le îndeplinească dorinţele...
Sărbători şi tradiţii care ne
bucură, în mod deosebit, în acest anotimp sunt:
-Sfântul
Nicolae: Primul semn că se apropie sărbătorile este dat de Sfântul Nicolae.
În fiecare casă, copiii - dar şi adulţii - îşi pregătesc încălţările,
lustruindu-le şi punându-le lângă uşă. Vine noaptea de cinci spre şase
decembrie, atunci când Moş Nicolae trece pe la toate gospodăriile pentru a lăsa
câte ceva în ghete: cadouri pentru cei care au fost buni şi cuminţi sau câte o
nuia pentru cei neascultători.
-Bradul de Crăciun: Când ne gândim la Crăciun ne
vine în minte imediat şi bradul de Crăciun, existând o strânsă legătură între
ele. Istoria
acestui obicei de Crăciun este datată de pe vremea egiptenilor, care îşi
decorau casa cu frunze de palmier. Apoi, acest obicei a fost preluat de români,
care-şi împodobeau casa cu crengi de brad.
La început, brazii erau împodobiţi
doar cu fructe şi dulciuri. Mai apoi, a început să se dezvolte o întreagă
industrie care se ocupă cu împodobitul bradului: de la instalaţii electrice,
betele până la tot felul de globuri din sticlă sau alte materiale viu colorate.
La
noi în ţară, bradul a început să fie împodobit din sec. XIX şi continuă până în
zilele noastre, fiecare străduindu-se să aibă un brad cât mai mare şi cât mai
frumos ornamentat.
-Umblatul cu colinda-colindatul: Colindatul este un vechi obicei de Crăciun la români. În
ajunul Crăciunului, fete şi băieţi pornesc pe uliţele satului, cântând o
varietate de colinde, legate de naşterea Domnului. Colindele (sau colindurile) sunt
nişte cântece tradiţionale româneşti, anume felicitări (urări) de tip
epico-liric, având în general între 20 şi 60 de versuri. Colindele sunt legate
de obiceiul colindatului, datină perpetuată din perioada precreştină.
Colindele nu trebuie confundate cu
cântecele de stea, specifice sărbătorilor creştine de iarnă, şi nici colindatul
cu umblatul cu steaua. Colindele se cântă în preajma Crăciunului. Unele dintre
ele au o sumedenie de variante şi versiuni, potrivit diferitelor regiuni şi
graiuri. Iniţial, colindele aveau o funcţiune
rituală, anume aceea de urare pentru fertilitate, rodire şi belşug. Acest
obicei era legat fie de începutul anului agrar(adică de venirea primăverii),
fie de sfârşitul său (toamna, la culegerea recoltei). Pe de altă parte, un scop
des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele şi de
reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. Peste timp, din semnificaţia
iniţială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie,
petreceri şi urări.
Colindatul se desfăşoară în seara şi noaptea de
Crăciun. Colindătorii se
adună în cete bine rânduite. Fiecare grup îşi alege un conducător numit de
obicei "vătaf" sau "jude". Colindătorilor propriu-zişi li
se alătură câţiva flăcăi cu sarcina să poarte, în saci şi traiste, darurile
primite. Pe vremuri, fiecare ceată putea să ia la colindat numai o anumită
parte a satului, având grijă să nu pătrundă în zona ce se cuvenea alteia. Odată intraţi în curtea casei, colindătorii îţi deapănă
repertoriul înaintea membrilor casei, adunaţi în prag. Cântecele sunt
întotdeauna însoţite de dansuri. După ce cântecele şi dansurile din faţa casei
s-au terminat, gazda îşi invită colindătorii în casă. Aici, înainte de aşezarea
la masă pentru ospăţul comun, vătaful cetei porunceşte să se cânte alte câteva
colinde. Numărul colindelor depinde în mare măsură de rangul gazdei şi de
belşugul de daruri pe care ea urmează să le ofere colindătorilor. Unei singure
melodii îi pot corespunde mai multe texte (versiuni locale, varianta laică sau
creştină).
-Steaua:
Steaua este un obicei întâlnit la români, care are loc în ajunul Crăciunului.
Cei care merg cu Steaua sunt mai ales copii între 7 şi 14 ani. Obiceiul are o
semnificaţie religioasă fiind legată de steaua care s-a aratat celor trei magi
de la răsărit. Copiii merg la colindat cu o stea mare, din lemn, gătită cu
hârtie colorată şi crenguţe de brad.
-Umblatul cu capra: Obiceiul de Crăciun
de a merge cu capra are legătură cu sporul de animale în turmele păstorilor,
fiind un ritual care aduce roade mai bogate în anul care vine. Acest obicei
este un bun prilej pentru a intra în contact cu covoarele, ştergarele,
podoabele, în culori vii, din casele gospodarilor şi aduce urări legate de anul
nou. Obiceiul
ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măştile care evocă la Viflaim
personaje biblice sunt înlocuite, aici, de masca unui singur animal, al cărui
nume variază de la o regiune românească la alta. Capra se alcătuieşte dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de
capră, care se înveleşte cu hârtie roşie. Peste această hârtie se pune o altă
hârtie neagră, mărunt tăiată şi încreţită în forma părului. În loc de aceasta
se poate lipi şi o piele subţire cu păr pe ea. În
dreptul ochilor se fac în lemn două scobituri unde se pun două boabe de fasole
mari, aloe, cu pete negre, peste care se lipeşte hârtia neagră cu încreţituri
sau pielea cu păr. În loc de urechi, capra are doua găvane de lingură. Pe ceafă
are patru corniţe, frumos împodobite cu hârtie colorată, pe care se află
înşirate şiraguri de mărgele sau hurmuzi. În dosul coarnelor se află o oglindă
care răsfrânge foarte mândru lumina de pe la casele unde intră capra noaptea.
În cele două fălci de sus ale capului, se pune falca de jos, care se mişcă în
jurul unui cui care nu se vede. Această falcă este îmbrăcată la fel ca şi
capul. Sub ceafă este o gaură în care se pune un băţ lung de un cot, de care se
ţine capra. De partea de
dinaintea fălcii de jos se află atârnat un clopoţel, iar de partea de dinapoi
se află legată o sârmă. Dacă această sârmă se lasă slobodă, partea de dinaintea
fălcii de jos atârnă şi astfel gura caprei se deschide.
Masca este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiţii
lăutari ce acompaniază dansul caprei. Capra saltă şi se smuceşte, se roteşte şi
se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Un spectacol autentic
trezeşte în asistenţă fiori de spaimă. Mult atenuat în forma sa citadină
actuală, spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a
coregrafiei. Cercetătorii presupun că dansul caprei, precum şi alte manifestări
ale măştilor (crăiuţii – feciori travestiţi în crai, ţurca -
masca de taur...), întâlnite în satele româneşti la vremea Crăciunului, provin
din ceremoniile sacre arhaice închinate morţii şi renaşterii divinităţii.
-Sorcova: Sorcova este un obicei care are
loc chiar de Anul Nou şi constă într-o urare pe care o face cel ce umblă cu
sorcova, gazdelor sale cu ajutorul unei crengi de brad împodobite cu hârtie
colorată. Urările care se adresează sunt pentru sănătate, bogăţie şi prosperitate.
-Pluguşorul: Pluguşorul este un alt obicei străvechi, în care cete
de flăcăi pornesc cu plugul, semnificând un ritm de fertilitate, constând
într-o urare care să aducă recolte mai bogate în anul care vine. Acest obicei aduce veselie şi culoare
sărbătorilor de iarnă, amintindu-ne şi de ocupaţia strămoşilor noştri -
agricultura.
-Revelionul: Trecerea dintr-un an în altul are numeroase
semnificaţii, multe din ele reprezentate simbolic în datinile şi tradiţiile
tuturor popoarelor.La români, această trecere este reprezentată în credinţe
diverse, pline de farmec şi culoare. Ceremonialul de înnoire simbolică a
timpului, în noaptea de 31 decembrie/1 ianuarie, este numit "Îngropatul Anului", denumirea de Revelion aparţinând timpurilor moderne. Timpul
obiectiv, care curge spre infinit, este "oprit" după 365 de zile şi
întors, precum ceasornicul, pentru a fi reluat de la capăt în ziua de Anul Nou.
Asemănător divinităţii, timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează,
îmbătrâneşte şi moare, pentru a renaşte după alte 365 de zile.
-Boboteaza:
Boboteaza (6 Ianuarie) şi cu Sf. Ioan (7 Ianuarie) aproape că formează una şi
aceeasi sărbătoare. În ajun, preotul sfinţeşte casele cu apa care a fost
sfinţită dimineaţa aceea după liturghie. Oamenii ţin post negru până ce vine
preotul şi beau din aceasta apă sfinţită. Preotul este precedat de copii
îmbrăcaţi în cămăşi albe, sună din clopoţei şi deschizând calea preotului,
strigă Kira Leisa, adică pronunţarea românească a grecescului Kyrie Eleison
(Doamne miluieşte). Pe lângă Troparul Bobotezei, copiii cântă colinde speciale
care descriu miracolul care a avut loc la Iordan (Botezul lui Iisus). În ziua
aceasta, în afară de preot, nimeni nu se
duce colindând din casă în casă.
Deşi tradiţiile şi
obiceiurile de iarnă diferă de la o ţară la alta, acestea au o semnificaţie
aparte pentru fiecare dintre noi, iar amintirile copilăriei sunt presărate cu
mirosul de cozonaci şi cadouri deosebite primite sau oferite celor dragi.
*
*
*
Bibliografie: -articole
din ziare, reviste, calendare
-www.didactic.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu