COLINDELE SPECIFIC SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ

 Prof.înv.preșcolar Mărguș Cosmina

Grădinița P.P. Chișoda

        Colindele sunt împărțite în  colinde religioase (creștine) și laice (sociale, pagane), colindele românești creează o atmosferă legendară referitoare la lume și stihii, oprindu-se mai mult asupra a trei aspecte din viața satului: cel gospodaresc, puterea și frumusețea tinerilor, eroismul și iubirea, în perspectiva casatoriei .
       În funcție de grupul care colindă, colindele sunt de copii și de ceată. Colindătorii sunt purtatorii și transmițătorii unui mesaj catre gazde. Fie el magic, de urare, de legitimare a cetei sau crestin (de vestire a Nașterii lui Hristos), mesajul colindătorilor dorește să aibă efect asupra gazdei, să-i aducă bogăție, prosperitate, în noul an, să o schimbe în mai bună, mai credincioasă, mai fericiți, mai sănătoasă. Colindătorii poartă diferite denumiri: ceata de colindători, ceata de feciori (în Transilvania), ceata de juni (in tinutul Sibiu-Fagaraș), bute, butea feciorilor (junilor) (în ținutul dintre Olt și Târnave), beze (în Câmpia Transilvaniei și Năsăud), dubași (în Hunedoara vestică și țintul Halmagiu-Beiuș), preuca (în Țara Loviștei), zoritori (în Țara Bârsei), caluseri (în zona dintre Sibiu și Strei, întrucât colindătorii urează și joacă jocul cu acest nume), etc.
           Se disting, în mare, câteva tipuri de cete. Una dintre acestea e cea mai numeroasă, în care trebuia să intre câte un fecior sau bărbat din fiecare casă. Aceasta se întâlnea în Estul Transilvaniei și avea chiar mai mult de 30-40 de membri, a căror vârstă putea trece de 40 de ani, cu condiția să cunoască repertoriul. Ceata de juni era compusă din adolescenți și tineri necăsătoriți, patronată, în general, de biserică sau autoritatea administrativă a satului. Rolul ei se extindea pe parcursul întregului an, fiind organizatoarea jocului duminical și cea care îi iniția pe membrii cetei și tineretul feminin. În Nordul Transilvaniei, Moldova și Muntenia se întâlnește ceata de flăcăi, cu atribuții doar de urare. Există și cete de bărbați sau mixte, bărbați și femei, iar în Muntenia Subcarpatică (Muscel) se întâlnesc cete de fete care îi colindă cu precădere pe flăcăi . Actuale sunt cetele mixte, formate din copii și tineri, sau amestecați cu barbați și femei. Crăciunul fiind sărbătoare care se ține în familie, am remarcat marea răspândire a "cetelor" formate din toți membrii unei familii, care colindă la rude, vecini sau prieteni.
       Constituirea și "repetițiile" sunt în legătura cu întinderea repertoriului de colinde și cu atributiile cetei. Ca funcții, ceata are un conducător (vataf, primar, jude, birau, primar, marcoton și, mai nou, șef). El îndeplinește și rolul de casier; este și cel care introduce fetele în joc. Cel (cei) ce duc(e) darurile sunt numiți iapă, cal, desagar, purcică, goagă, sacari, mihoi. Mai există, uneori, un casier (somes, camaras, pargos, pristac) și un supraveghetor al proviziilor cetei (crasmar, caprar, colacar, chelar, fagadas, borbirau).
        În general, colindătorii poartă costumul popular de sărbătoare, adăugând pălării, căciuli. Uneori poartă o bâtă sau măciucă, special ornamentată, traistă, clopoțeii, dube sau alte instrumente muzicale (cel mai adesea fluier), în anumite zone, o panglică roșie sau tricoloră pe piept, peste mijloc sau la bâtă. Frecvente sunt acum și ornamentele din beteală, hârtie creponată, globuri sparte, paiete,

        Repetițiile se fac de la începutul Postului până la Sfântul Nicolae, ori chiar cu câteva zile înainte de Crăciun. Tradiția era ca o ceată să-și aleagă o gazdă, la care organiza și petrecerea de Crăciun; un om mai bogat din sat. Ca daruri, colindătorii primeau colaci (în care etnologii văd simboluri solare), mere, nuci (în care se vede apropierea de saturnalii) dulciuri, cârnați și produse din carne de porc. Mai recent, primesc exclusiv bani. La casele unde nu erau primiți sau găseau poarta încuiată, rosteau "descolindări", formule de urări negativ-umoristice adresate gazdei, ori luau poarta și o mutau din loc.

        În prezent, se poate vorbi de un caracter în general creștin al colindatului. Colindătorii îi simbolizează pe îngerii care cântau deasupra ieslei din Betleem, slăvind nașterea Pruncului Iisus. Pe lângă această "veste minunata", care se afla în centrul celor mai multe colinde contemporane, colindele religioase mai vorbesc despre Patimile Domnului, despre sfinți, despre Maica Domnului, despre bătrânul Crăciun, despre trădarea lui Iuda, etc. Uneori filonul popular și cel creștin coexistă; există chiar variante creștine ale unor colinde consacrate. Influența creștină se manifesta și sub formă de refrene, corective creștine aduse colindei populare, personaje, soluții dramatice .

       Colinda populară, în mare parte înlocuită de cea creștină, se distinge prin faptul că își precizează destinatarul (există colinde "de fată", "de flăcău", "de copil", "de cioban", "de preot", "de pescar", etc.) și prin funcția predominantă de urare. Există, de asemenea, colinde ce au ca temă lupta cu leul, ciuta, colinde de înstrăinare (mai ales adresate feciorilor care pleacă la oaste).

        În ziua de azi, colinda are funcție de urare și o functie de vestire a Nașterii Domnului. Ei îi sunt asociate tendințele tot mai marcate de trecere de la ritual la spectacol. Acum au fost uitate vechile simboluri și funcția lor originară, accentul deplasându-se pe valoarea estetică, pe frumos. Aceste caracteristici fac posibilă valorificarea lor scenică, sub formă de spectacole și festivaluri de folclor și în cadrul repertoriului interpreților consacrați, de muzică populară sau ușoară. Treptat, acest gen de manifestări tind să devină tradiții locale, cu rol de a conserva (măcar sub această formă) obiceiul, dar și cu "dezavantajele" pe care le presupune noul context al desfășurării, publicul, etc. Dincolo de acestea, este un fenomen al evoluției unui vechi și foarte practicat obicei, în condițiile societății moderne.

       În zilele Crăciunului, până la Sfântul Vasile, sau chiar până la Bobotează, copiii umblă cu Steaua. Ei se numesc stelari, crai, colindari sau colindători. Umbla în cete mici, cu o stea făcută dintr-o sită veche, cu șase, opt sau douăsprezece coarne triunghiulare, învelite în hârtie colorată. În centru, au icoana Nașterii Domnului. Miezul cântării lor se referă la căutarea și aflarea pruncului Iisus de către magi sau crai. Dar cântarea cuprinde și o parte a troparului Nașterii Domnului și o orație către gazde. Prin zona Muscelului e obiceiul ca stelarii să- și închine steaua, la întâlnirea a două cete.

         Uneori, ei colindă împreună cu Vicleimul (Irozii, Viflaemul), teatru popular care prezintă scene de la Nașterea Domnului: a găsirii de către Iosif și Maria a unui loc pentru a-L naște pe Iisus, a magilor, a păstorilor, a uciderii pruncilor de către Irod, a căutărilor acestuia pe la cărturarii vremii, a chinuirii lui Irod de către draci. Considerat a fi venit la noi pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, din Galia, teatrul de irozi este puțin jucat în zilele noastre, mai ales în Transilvania și sporadic, în variante muntenești sau moldovenești. Acolo unde există, este un adevărat spectacol, care se încheie cu o suită de colinde, în văzul întregii comunități adunate.

               Colindătorii erau așteptați la gura sobei, unde ardea un butuc mai mare.

         Remarcăm că nici de Anul Nou nu lipsesc colindele. Ele însă vestesc aceasta sărbătoare și conțin urări pentru noul an. Am întâlnit în Maramureș și colinde creștine, care conțin îndemnuri morale și sfaturi. Acum, ca și la Crăciun, este obiceiul de a trimite și primi felicitări scrise, cu urări pentru Noul An; mai recent, chiar pe e-mail.

Fetele încearcă, prin diferite practici, să vadă cum și unde le vor fi drăguții. Vrăjitoarele fac vrăji din cele mai recunoscute. Unii priveghează, cu credința că vor afla locuri pline de comori. Alții, sperând să vadă cerurile deschizându-se. Mai demult se făcea calendarul de ceapă, pentru a vedea cum va fi anul viitor, din punct de vedere al recoltelor și vremii.

     Cele mai răspândite obiceiuri populare sunt jocurile mimice, în care predomină măștile de animale. Ele pot fi împărțite în mai multe categorii : a) turca, bourita și cerbul; b) brezaia; c) capra, cămila, cerbutul și malanca; d) jocuri cu mare desfășurare, cu numeroase măști și personaje travestite. Acestora poate că ar trebui să le adăugăm struțul, pe care l-am văzut în obiceiurile dobrogene, în ultimul timp.
       În toate jocurile de tip țurca, brezaie, capra, recuzita centrală este capul de animal cu cioc clămpănitor, făcut din lemn și jucat de un flăcău. Între capră, țurcă și brezaie există foarte multe asemănări. Uneori, ele se identifică. Diferă numai denumirea, în funcție de zona în care se practică.
         Denumirea de capră este specifică zonei Moldovei. Caprele din Moldova, cu bot de lemn clămpănitor, au specifice coarnele mai mici și mai puțin împodobite decât în restul țării. Ele sunt acoperite cu covoare sau macaturi și uneori poartă pe spinare o fâție cu clopoței. Caprele dansează împreună cu ursul dansuri grotești. Celelalte personaje mascate care le însotțesc prezintă adesea scene comice, cu aluzie la comunitate, sau la evenimente actuale Chiar și pe vremea comunismului, se făcea aluzie la regim și la condițiile de trăi.. În mod tradițional, capra joacă în mijloc, fiind înconjurată de celelalte măști, după cântarea la fluier, sau la strigăturile flăcăilor care au sarcina de a o juca.
           În zona Transilvaniei, capra poartă denumirea de țurcă. În zona Hunedoarei țurca se numește și cerb sau cerbuț. Capul țurcii are specifice două coarne înalte, împodobite cu beteală, panglici și clopoței. Uneori este împodobită cu fâșii lungi și multicolore de pânză sau, mai nou, de hârtie colorată. Se spune că țurca era jucată de oamenii însurați. Flăcăii se temeau să o joace, căci se credea că pentru șase săptămâni se depărtează de ei îngerul cel bun și sunt lăsați în voia celui rău.

          În zona Munteniei, capra poartă denumirea de brezaie. Jumatate om și jumatate dobitoc, pare a fi "o ființă răzlețită din stravechile coruri bahice"  și cea dintâi mască a teatrului popular românesc.

       Insotita de mos, baba si alte personaje mascate, prezinta diferite scene comice. In zona Muscelului, are cap de lup, barza, vulpe, caine, cocos sau vultur. Glumeste, canta, ii inveseleste pe batrani, ii sperie pe copii, da ghes tinerilor.

       In Bucovina, capra se numeste malanca, inchipuind o pereche de batrani. Casele gospodarilor trebuie sa fie curate, caci pe celelalte le murdareste "mosneagul" cu funingine. Oricum ar fi ea numita, reprezinta tot un fel de capra. Cu capra se umbla de la Craciun pana la Boboteaza. Mai demult umba o ceata, formata din 15-20 de feciori. Acum umbla si cate 2-3 barbati, chiar si casatoriti. In zilele noastre capra se poate vedea nu numai in curtile gospodarilor, ci si in pietele oraselor, in tren, in gari; umbla dintr-o localitate in alta, pentru a castiga bani si a-i delecta pe oameni.

          Caprele dansau impreuna cu "Ursul" dansuri grotesti, iar mascatii improvizau unele scene comice traditionale. In zilele noastre, in Moldova, acolo unde se joaca Ursul, acesta este un joc de-sine-statator. Ursul joaca indemnat de ursar, in ritmul tobelor si al fluieraturilor.

         Ceata este completata de alti mascati: "mosi", "babe", "domnisoare", etc. Toti, flacai din sat. Mastile sunt confectionate din carpe, blanuri de oaie, de iepure; costumele din haine vechi; recuzita-obiecte casnice demodate, bate, etc. In Bucovina, "mascatii" se dau pe fata cu funingine si se impodobesc cu pene. In Maramures se pot intalni cete de "draci", care, in zanganitul talangilor care le sunt agatate de costumul din blana, salta pe ulite dupa colindatori.

           In zilele noastre exista mai multe obiceiuri specifice fiecarui tinut, de Anul Nou. In Moldova se intalnesc cele mai multe datini la aceasta sarbatoare. Toate sunt "puse in scena" de ceata de feciori. Mai deosebiti sunt "Imparatii"din Bosanci, judetul Suceava, cu costume alcatuite din pene colorate. Ei joaca diferite jocuri si ureaza gazdelor, la sfarsit. "Caiutii" sunt un obicei specific judetului Botosani. Ceata, mai mica sau mare, in functie de varsta participantilor, colinda din casa-n casa, jucand in ritmul fluieraturilor si strigaturilor, precum si al muzicii, daca isi permit flacaii mai mari sa o plateasca. Costumul include un cap de cal din lemn, impodobit cu peteala si hartie colorata. Acesta i-a facut pe specialisti sa vada in acest obicei reminiscenta unui stravechi ritual hipic.

         Un obicei unic in tara se desfasoara in Bucovina, la Anul Nou. Este vorba despre bungheri. Costumati in uniforme militare asemanatoare celor ale generalilor austrieci, ei joca in cerc si striga strigaturi de joc si licentioase. Sunt acompaniati de instrumente de suflat si tobe, in ritmul Arcanului, dans specific acestei zone.

           In Moldova se intalneste dansul Arnautilor, a caror sosire o anunta sunetul de zurgalai, tobe si trompete. Ei sunt imbracati in costume populare si poarta peste camasa o naframa din borangic sau un servet pe care sunt prinse margele. Deasupra poarta o flanela rosie. Pe cap au caciula impodobita cu margele si bucatele de oglinda. Poarta si fusta cu zdrente, de cele mai multe ori rosie sau albastra, opinci cu zurgalai, itari albi si buzdugan impodobit in mana. Joaca pe la case "Ieseasca", pe melodia unei fanfare pe care o tocmesc special pentru acest moment.

         Un obicei general, practicat de romani cu prilejul Anului Nou, este Plugusorul. Obicei agrar, cu adanci radacini in spiritualitatea romaneasca, plugusorul este o colinda; o colinda agrara declamata, cu elemente teatrale, avand ca subiect munca depusa pentru obtinerea painii.                  
       Plugul, ornat cu hartie colorata, panglici, servete, flori, pe care se punea, eventual, si un brad, era o prezenta nelipsita in cadrul acestei colinde. Acum este, mai mult, o prezenta simbolica, in cadrul uraturilor care li se adreseaza oficialitatilor.
        Plugusorul se recita din casa-n casa in Ajunul Anului nou, seara, sau pana in dimineata Anului Nou. Era practicat de copii sau adolescenti, ca si acum. Dar se spune ca, mai demult, il practicau numai barbatii in puterea varstei. Izolat (in judetele Botosani si Galati) este consemnata si prezenta femeilor in ceata. In general, se practica in cete mici, de 2-3 insi. Mai demult, se ura si in cete mai mari, care isi alegeau un vataf. Recitarea textului este insotita de sunetul clopoteilor, al buhaiului si de pocnetul bicelor. In scenariile mai complexe ale obiceiului apar si instrumente muzicale (fluier, cimpoi, toba, cobza, vioara), dar si pocnitori si puscoace, care amplifica atmosfera zgomotoasa in care se desfasoara obiceiul.
        Unii cercetatori leaga obiceiul de inceputul primaverii, cand se sarbatorea, mai demult, Anul Nou. Odata cu stabilirea datei acestuia la 1 ianuarie, se presupune ca a migrat si obiceiul. Ca rasplata, colindatorilor li se dadeau colaci, fructe, bani, carnati, pentru care se multumea.
          În prezent, plugușorul este mult utilizat pentru felicitarea autoritatilor si intens mediatizat, ca si majoritatea obiceiurilor de iarna. Pe la case, in sate si la orase, se practica in cete mici, de copii, pana in dimineata Anului Nou. In unele locuri se mai practica Plugul cel mare, cu plug tras de boi sau purtat de flacai. Dar in Moldova, Muntenia si Nordul Dobrogei acesta a fost inlocuit de buhai.
          În dimineata Anului Nou, ca o continuare a Plugusorului, copiii umbla cu semanatul. Ei arunca seminte de grau, porumb sau orez prin case si peste oameni. Rostesc o urare scurta prin Bucovina ("Sanatate! Anul Nou!"), primind in schimb bani, fructe, nuci, colaci. Mai recent însa s-a generalizat formula de la Sorcova, prezenta, initial, in centrul Moldovei: "Sa traiti/ Sa-nfloriti/ ca merii, / ca perii, / In mijlocul verii, / ca toamna cea bogata / De toate-ndestulata!".