CE ÎNSEAMNĂ PENTRU NOI SĂRBĂTOAREA CRĂCIUNULUI

PROF. PÎNZARU MIHAELA

Școala Gimnazială ”Octav Băncilă” Corni

Județul Botoșani

Ce facem noi, creștinii de astăzi, pentru a aștepta și a primi Crăciunul în casele noastre? Cum ne pregătim pentru ca Pruncul Sfânt să ne umple casa de binecuvântare? Nu sunt întrebări retorice, ci frământări care ar trebui să genereze sentimente, stări unice.

Ne pregătim casele cu beculețe, lumini colorate, umplem mesele de bucate, alergăm haotic prin magazine în căutarea cadourilor perfecte.... Cântăm Silent Night, We Wish You, care ni se pare că sună mai bine, mai european, mai în ton cu timpurile... Uităm de spiritul Crăciunului! Sărbătoarea Crăciunului a devenit de la an la an din ce în ce mai comer­cia­lă, înlocuind aproape total din centrul ei Naşterea Mântuitorului cu celebra­rea lui Moş Cră­ciun, blândul bătrân cu barba albă care împarte da­ruri celor cuminţi. Sunt voci care ex­pli­că această comercializare a sărbătorii prin evoluţia so­cietăţii, prin modernism şi înmulţirea numărului de religii la care oamenii acced. De fapt, indiferent de trecerea anilor, nu ar trebui nicio­dată uitat că în fiecare an, în luna de­cembrie, nu ne amintim de ceva ce s-a petrecut când­va, ci de ceva ce se în­tâm­plă continuu la timpul prezent.

 E multă agitaţie înainte de Crăciun. Oamenii aglomerează magazinele, străzile, pieţele, cu gândul motivat, aproape isteric, de a pune cât mai multe pe masa şi sub bradul de Crăciun. Iluzia e evidentă. Luminiţele din brad, de pe case, din pomi, nu sunt decât expresia dorului omenesc după lumină infinită, adică după har. Puţini însă realizează în interioritatea tăcută a sufletului lor că adevărul Crăciunului este unul de taină, de iubire dăruitoare. Bucuria Crăciunului, convertită în delicii gastronomice, umbreşte uneori sensul fundamental al coborârii lui Dumnezeu la noi.

Istoricii arată că, inițial, colindele aveau o funcție rituală și era un obicei legat fie de începutul, fie de sfârșitul anului agrar. De asemenea, erau urări de fertilitate, rodire și belsug, ori de îndepărtare a spiritelor rele și întâlnirea cu cei trecuți in vesnicie. Peste timp, colindele au fost transformate în cântece creștine ce au legătură cu vestirea Nașterii Domnului. De asemenea, despre colindatul din casă în casă pot fi găsite informații chiar în textele colindelor, care fac referire la păstorii care, căluziți de o stea, au căutat ieslea în care s-a născut Iisus. De aici s-a desprins un alt obicei, acela de a “merge cu steaua”, obicei care presupune interpretarea unei mici scenete cu aceasta temă.

La colindat se pleacă în ordinea inversă vârstei: cei mici mai întâi cu Moș -Ajunul, de pe la amiază până spre înserate, apoi tinerii și cei mai în vârstă, de când noaptea e mai în putere, până spre cântători.  Din ce în ce mai puțini creștini își deschid ușa casei să primească în Ajun colindătorii, apoi urătorii, motivele fiind diverse: de la lipsa banilor, până la plictisul neînțeles de a asculta iarăși colinde. Și totuși, cei mici nu disperă! Organizați, în general, în grupuri, colindătorii de astăzi bat în fereastră, strigând cu tărie: Primiți cu colindul? Din păcate, mult prea multe porți stau ferecate în Ajun și din ce în ce mai puțini creștini așteaptă și primesc cu drag toți colindătorii, indiferent de vârsta acestora.

În trecut, porțile erau deschise și nu era necesar ca cei care colindă să ceară permisiunea gazdei. Toți erau răsplătiți cu colăcei, nuci și mere, în ultimii ani aceste daruri transformându-se în dulciuri și bănuți, după puterea fiecăruia.

Colindatul, chiar şi în mediul urban, a rămas o sărbătoare a comunităţii, a copiilor şi tinerilor care colindă, ca şi a celor care primesc colindătorii şi răsplătesc cu daruri osteneala lor. Înainte de 1989 copiii cântau despre Moș Gerilă sau colindau pe versurile lui George Coșbuc: ”Afară ninge liniștit...”.Nimic despre nașterea minunată, despre Pruncul Sfânt născut în iesle, despre steaua arătată magilor la răsărit… Cu toate acestea, poporul român a păstrat un sens adânc al călătoriei spre Betleem a magilor de la Răsărit şi al închinării păstorilor, transpunându-l într-unul dintre cele mai frumoase obiceiuri, acela al colindatului. Mergând din casă în casă pentru a-L vesti tuturor pe Hristos, colindătorii devin apostoli, martorii împlinirii făgăduinţei trimiterii lui Mesia în lume, spre mântuirea întregii făpturi. Obiceiul de a merge la fiecare casă şi de a vesti prin cântec Naşterea Pruncului Ceresc se păstrează în viaţa românilor, în modul specific în care ei serbează apropierea Crăciunului.

După Slujba Vecerniei din Ajunul Crăciunului se obişnuia ca toţi preoţii din târgurile şi satele apropiate, însoţiţi de sărmani, de citeţi şi de corişti să se adune în cete, purtând icoane, şi să umble prin oraş toată noaptea, vizitând casele boierilor  pentru a le aduce vestea Naşterii Domnului Iisus Hristos şi pentru a le dori bucurie în ziua de sărbătoare. Autorii colindelor sunt anonimii care au versificat adevărurile de credinţă şi le-au prezentat într-o formă accesibilă poporului. Colindele sunt, în acest sens, o prelungire a frumuseţii liturgice a frumuseţii cultului bisericesc. La fel ca şi pictura bisericească, colindele au constituit o Biblie versificată pe înţelesul poporului. Astfel a apărut la noi o teologie populară care a mărturisit în felul ei adevărurile de credinţă aduse în lume de Iisus Hristos.
Colinda este o călătorie, o procesiune: „Noi umblăm şi colindăm” în cer sau în cerul coborât pe pământ „coborât, a coborât ”. Ea pune în legătură cerul şi pământul, reinstalează în drepturi raiul.

Cine Îi deschide lui Hristos poarta inimii de Crăciun? El este Colindătorul Care, precum în cântecul binecunoscut al lui Tudor Gheorghe, înlăcrimat, plăpând și tremurând de frig “stă la poartă și nu zice nimica“, așteptând ca cineva să-I înțeleagă Vestea Sa cea nelumească… și să-i deschidă spre a cina împreună cu El, în taina inimii!

O bună perioadă după 1990 românii din toate zonele așteptau cu bucurie grupurile de tineri sau de adulți care le onorau gospodăria în noaptea de Ajun, când veneau la colindat. Nu se cerea nicio răsplată materială, singura dorință a colindătorilor fiind exprimată, an de an, prin colindul Deschide ușa, creștine! – colind adus la lumină și promovat de Ștefan Hrușcă – apoi, în ultima perioadă, au răsunat tot mai des piesele lui Tudor Gheorghe, care au trezit în sufletul românilor plecați din țară nostalgia și dorul crud de țara natală și de tradițiile unice ale românilor: gustul cozonacilor, aroma scorțișoarei și a merelor coapte, mirosul de cetină și scârțâitul zăpezii sub picior… Încă se mai păstrează la sate obiceiul de a merge în dimineața Crăciunului cu Steaua, în general după slujba de la biserică. Băieții confecționează din timp o stea cu 8 colțuri împodobită cu beteală, în mijlocul căreia trebuie să se afle, neapărat, icoana Nașterii Domnului, și pornesc prin vecini ținând steaua cât mai sus.

În unele zone se merge cu steaua timp de trei zile, iar cei care colindă sunt doar băieții, orgnizați în cete de 2 sau mai mulți colindători. Este singura dată când, intrând pe poarta gospodăriei, întreabă: ”Primiți cu steaua?”.

De-a lungul istoriei zbuciumate a poporului român, creațiile populare precum doinele, baladele, basmele și colindele au fost modul de exprimare a identității naționale, a credinței ortodoxe, a durerii, dorului, bucuriei, speranței, iar biserica a fost cea care a păstrat și transmis valorile autentic românești din generație în generație. Astfel se explică, datorită oralității și a caracterului colectiv, numeroasele variante ale binecunoscutului colind O, ce veste minunată!, care și-a păstrat, prin simplitate și puritate, farmecul, așa se explică și asimilarea pe întreg teritoriul României a celui mai cunoscut colind printre copii, Astăzi s-a născut Hristos, originar din Banat și Maramureș.

Puține sunt satele în care mai există colinde autentice. Puțini sunt creștinii care mai cântă O, ce veste minunată1, de parcă ar fi nepotrivit, uneori chiar hilar... Răsună tot mai des Colinde, colinde pe versurile lui Mihai Eminescu, și tot mai rar Astăzi s-a născut Hristos, Steaua sus răsare, Praznic luminos...

Autenticul şi singurul punct de reper al adevăratului Crăciun este Copilul născut într-un grajd, nu bradul, nici globurile colorate. Întruparea Fiului lui Dumnezeu merită să fie refrenul gândurilor noastre. Colindul lui Gheorghe Cucu, marele nostru muzician, O, ce veste minunată! Este unul cu un conținut pur religios, de o sensibilitate melodică aparte, dovadă fiind multitudinea de variante în care s-a răspândit pe teritoriul României.

Există totuși speranță! Din ce în ce mai multe școli încearcă să promoveze tradițiile autentice, să formeze la copii o cultură a tradițiilor, să organizeze concursuri, serbări, activități extracurriculare, festivaluri, șezători, schimburi de experiență la care să primeze tradiționalul începând de la ținută și până la obiceiurile legate de primirea oaspeților, de limbajul utilizat. Păstrarea tradițiilor autentice și transmiterea lor către generațiile de tineri trebuie să fie o preocupare atât pentru școală cât și pentru familie, în așa fel încât românii să nu se piardă în anonimat sau să uite ce îi definește cu adevărat ca neam.

Este adevărat că există şi alte teme, străine obiceiului creştin, care i-au determinat pe unii cercetători să considere obiceiul ca fiind la origine laic, chiar păgân, prilej cu care au făcut o separaţie netă între colinda laică şi cea religioasă. Tentaţia unei asemenea aprecieri vine din faptul că repertoriul colindelor cuprinde pe lângă elementele creştine legate de Naşterea Domnului şi o mulţime de motive laice, chiar mitologice.

Indiferent de tipologia întâlnită, colindele rămân cântece de cultură creştină. Chiar numele colindei vine din latinescul ”acolo,-ere” şi înseamnă ”a cinsti”, în sens religios. Răspândite pe un spaţiu mare la noi, dar şi în alte părţi ale lumii, ele sunt cântate cu acel melos liturgic specific şi dau expresia unui sentiment de trăire a misterului Naşterii în cadrul spiritual al tradiţiei populare.

            Și totuși, ce înseamnă pentru noi, creștinii ortodocși de astăzi, Crăciunul și colindul? Nu suntem oare, din ce în ce mai des, acaparați de grija pentru ce vom pune pe masa de Crăciun, sub brad, în loc să ne curățăm sufletul pentru a ne bucura de lumina caldă și binecuvântată ce vine de la Răsărit? Nu uităm când împodobim bradul să colindăm și să ne bucurăm în familie, cu cei dragi? Nu ne lăsăm pradă mai mult grijilor lumești? Câți dintre noi, cei ”mari”, mai mergem cu colindatul? Câți ne bucurăm când ceata de colindători care ne trece pragul e formată și din prichindei, și din tineri, și bătrâni? Uităm că forma tradițională a colindatului presupune participarea întregii comunități: o parte în postura de colindători, altă parte în postura de colindați.

Naşterea, viaţa şi jertfa lui Hristos sunt evenimente care inspiră şi care merită cântate iar şi iar. Dar cântecele despre naşterea miraculoasă nu trebuie înlocuite de cântece despre iubire, brad, Moș Crăciun şi familie, nici de cântece care au doar valoare artistică, așa cum sunt astăzi ”colindele” promovate la radio sau la televizor...

De fiecare dată când vestim Naşterea Domnului Iisus Hristos prin colind, pândim pe geamul Raiului. Fiecare colindă transmite o stare de inocenţă, care ne ajută să pătrundem în bucuria mântuirii. Prin mărturisirea credinţei, ne înţelegem sensul în lumea aceasta şi calea pe care trebuie să mergem, pentru a moşteni viaţa veşnică. Colindul e în același timp o rugăciune, o stare de spirit, o punte între noi și ceilalți.

Se spune că la Crăciun cerurile sunt deschise, Dumnezeu aude rugăciunea omului corect, aude sufletul curat care este purificat în timpul postului, iar acum are dreptul de a-i cere lui Dumnezeu clemență pentru munca lui și sprijin pentru îndeplinirea dorințelor.