Colinde şi obiceiuri de iarnă: irozii steaua, capra, pluguşorul, sorcova

Prof. Nichita Florica

Şcoala Gimnazială ,,Octav Băncilă” Corni-Botoşani

La colindat

          Dintre obiceiurile calendaristice cele mai răspândite şi mai spectaculoase, cu originea în credinţe şi mituri străvechi, sunt de bună seamă ciclurile legate de sărbătoarea Naşterii lui Iisus şi schimbarea anului. În folclorul românesc Colindatul de Crăciun este cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradiţional, cel mai bogat şi colorat prilej de manifestări folclorice.
          Deprinderea de a colinda, de a saluta cu mare bucurie Naşterea Domnului, de a-L întâmpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche. Colindatul deschide amplul ciclu al sărbătorilor de iarnă. Repertoriul tradiţional al obiceiurilor româneşti desfăşurate cu ocazia Anului Nou, dar şi a Crăciunului cuprinde: colinde de copii, colinde de ceată (colindele propriu-zise), cântecele de stea, vicleimul, pluguşorul, sorcova, jocuri cu măşti, dansuri, teatru popular şi religios, etc. Cele mai bogate, mai variate şi mai strălucitoare din punct de vedere artistic sunt, alături de pluguşoare, colindele de ceată.
          Caracterul esenţial al sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întâmpină trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.Obiceiurile de iarnă se respectă în sate cu sfinţenie. Cetele de colindători cutreieră uliţele satelor şi gospodăriile ţărăneşti, făcând tradiţionalele urări.Farmecul melodiilor şi textelor poetice ale colindelor este inegalabil. Tinerei generaţii îi revine rolul de a duce mai departe acest inestimabil tezaur popular. Adevăratul colindat se desfăşoară în seara şi noaptea de Crăciun. Colindătorii se adună în cete bine rânduite. Fiecare grup îşi alege un conducător numit de obicei „vătaf“ sau „jude“. Colindătorilor propriu-zişi li se alătură câţiva flăcăi cu sarcina să poarte, în saci şi traiste, darurile primite. Pe vremuri, fiecare ceată putea să ia la colindat numai o anumită parte a satului, având grijă să nu pătrundă în zona ce se cuvenea alteia.Odată intraţi în curtea casei, colindătorii îşi deapănă repertoriul înaintea membrilor casei, adunaţi în prag.După ce cântecele din faţa casei s-au terminat, gazda îşi invită colindătorii în casă. Aici, înainte de aşezarea la masă pentru ospăţul comun, vătaful cetei porunceşte să se cânte alte câteva colinde. Numărul colindelor depinde în mare măsură de rangul gazdei şi de belşugul de daruri pe care ea urmează să le ofere colindătorilor.

Irozii

          Cu mici diferenţe de la o zonă la alta această veritabilă scenetă de teatru are şapte personaje: Irod, Soldatul, Preotul, Ciobanul şi cei trei crai - Gaşpar, Melchior şi Baltazar. Personajele sunt întruchipate de tineri costumaţi special pentru a reda cât mai exact realitatea. Colindătorii lucrează la costume în perioada postului astfel încât să arate cât mai bine pentru ajunul Crăciunului. Irod este îmbrăcat într-un costum roşu cu o coroană pe cap şi sabie, preotul în haine specifice şi poartă o cruce, ciobanul are o blană de oaie, iar craii în costume de diferite culori cu coifuri pe cap şi înarmaţi cu săbii. Sceneta jucată de colindători redă momentul în care cei trei Crai de la Răsărit ajung în Palestina pentru a-l cinsti pe pruncul Isus cu aur, smirnă şi tămâie. Craii sunt aduşi la curtea regelui Irod care îi întâmpină cu răceală. Soldatul îi raportează regelui că au fost prinşi trei oameni străini. La întrebările lui Irod, aceştia răspund că au plecat, călăuziţi de o stea, să îl caute pe împăratul care tocmai s-a născut. Irod răspunde că el este singurul împărat, după care spune în versuri cum a ordonat el tăierea celor 14.000 de prunci. Colindul are şi o parte în care Irod şi cei trei Crai se duelează cu săbiile, fiecare susţinându-şi poziţia în legătură cu adevăratul împărat. Sunt despărţiţi de personajul care îl intepretează pe cioban. În final, colindătorii cântă împreună şi urează sărbători fericite gazdei. Sunt recompensaţi, de obicei, cu o sumă de bani. Tinerii merg cu Irozii toată noaptea dintre Ajun şi Crăciun şi parcurg distanțe destul de mari pentru a colinda cât mai multe case.Obiceiul Irozilor este o dramă biblică folclorizată de către preoţii şi micii cărturari ai satului.

Steaua

          De la Crăciun şi până la Bobotează copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele creştine.Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii catolice, câteva din literatura de nuanţă calvină şi multe din ele, chiar din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele Crăciunului, cântă versuri religioase despre naşterea lui Iisus: „Steaua sus răsare“; „La nunta ce s-a întâmplat“; „Trei crai de la răsărit“. Din Ajunul Crăciunului până la sfârșitul zilelor de Crăciun, până la Sfântul Vasile, până la Bobotează sau chiar până la Sfântul Ion umblă pe străzi Steaua dusă de “stelari”. Copiii în special sunt cei care poartă vestea Nașterii Domnului într-un fel mai deosebit: asemeni Magilor.
         În România obiceiul umblatului cu Steaua este practicat în toate zonele fără deosebiri semnificative. Stelarii, copii mai mici sau mai mari, flăcăi, mai rar fete și chiar adulți și bătrâni, poartă ,,Steaua” sau ,,Luceferii”(o stea cu coadă întâlnită în județul Iași) îmbrăcați în costume populare sau în costume albe cu panglici multicolore, uneori având coifuri asemeni magilor cu numele personajelor biblice. Steaua este reprezentată fizic printr-o stea, pe schelet de lemn. Aceasta are 4-5-6-8 colțuri, iar între colțuri stau întinse lanțuri de hartie colorată. În centrul stelei stă o icoană de hârtie cu Nașterea Domnului, Fecioara cu Pruncul sau numai Iisus. Uneori de stea se atașează un clopoțel. În Vrancea, Steaua are în loc de coadă “căcei, un arc care făcea ca să fie trimisă mult înainte”(înaintea Magilor ca în textul biblic).
Odata ajunși la casa gazdei, cei ce umblau cu Steaua cântau la poartă, la fereastră, la ușă sau în casă în fața icoanei și pentru străduința lor erau răsplătiți cu colaci, bani, mere, nuci.

Capra

          Acest obicei ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măştile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau turcă în Moldova şi Ardeal, borita (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra e denumită „brezaia“ (din cauza înfăţişării pestriţe a măştii) şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou.Capra se alcătuieşte dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se înveleşte cu hârtie roşie. Peste această hârtie se pune o altă hârtie neagră, mărunt tăiată şi încreţită în forma părului. În loc de aceasta se poate lipi şi o piele subţire cu păr pe ea. În dreptul ochilor se fac în lemn doua scobituri unde se pun două boabe de fasole mari, albe, cu pete negre, peste care se lipeşte hârtia neagră cu încreţituri sau pielea cu păr. În loc de urechi, capra are două găvane de lingură. Pe ceafă are patru corniţe, frumos împodobite cu hârtie colorată, pe care se află înşirate şiraguri de mărgele. În dosul coarnelor se află o oglindă care răsfrânge foarte mândru lumina de pe la casele unde intră capra noaptea. În cele două fălci de sus ale capului, se pune falca de jos, care se mişcă în jurul unui cui care nu se vede. Aceasta falcă este îmbrăcată la fel ca şi capul. Sub ceafă este o gaură în care se pune un băţ lung de un cot, de care se ţine capra. De partea de dinaintea fălcii de jos se află atârnat un clopoţel, iar de partea de dinapoi se află legată o sârmă. Dacă această sârma se lasă slobodă, partea de dinaintea fălcii de jos atârnă şi astfel gura caprei se deschide. Dacă s-ar trage scurt de sârmă, gura caprei s-ar închide printr-o clămpăneală seacă, de lemn. Fireşte clopoţelul sună. Atât băţul, cât şi sârma sunt acoperite cu un sac de formă tronconică, de pânză groasă de sac, care, pentru a sta umflată și a acoperi astfel pe cel ce va ţine capra de băţ, va clămpăni-o şi va juca-o, are legate pe dinăuntru nişte cercuri de sârmă sau de lemn.Masca este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiţii lăutari ce acompaniază dansul caprei. Capra saltă şi se smuceşte, se roteşte şi se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Un spectacol autentic trezeşte în asistenţă fiori de spaimă. Mult atenuat în forma sa citadină actuală, spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a coregrafiei. Cercetătorii presupun că dansul caprei, precum şi alte manifestări ala măştilor (căiuţii-feciori travestiţi în crai, turca-masca de taur), întâlnite în satele româneşti la vremea Crăciunului provin din ceremoniile sacre arhaice închinate morţii şi renaşterii divinităţii.

Pluguşorul

          Urare tradiţională la români în preajma Anului Nou, pluguşorul a păstrat scenariul ritualic al unei invocări magice cu substrat agrar. El e întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. Textul pluguşorului şi-a pierdut astăzi caracterul de incantaţie magică. Recitată într-un ritm vioi, urarea devine tot mai veselă, mai optimistă, pe măsură ce se apropie de sfârşit. Plugușorul se recită din casa-n casă în Ajunul Anului nou, seara, sau pană în dimineața Anului Nou. Era practicat de copii sau adolescenți, ca și acum. Dar se spune că, mai demult, il practicau numai bărbații în puterea vârstei. Izolat (în județele Botoșani și Galați) este consemnată și prezența femeilor în ceată. În general, se practica în cete mici, de 2-3 inși. Mai demult, se ura și în cete mai mari, care își alegeau un vătaf. Recitarea textului este însoțită de sunetul clopoțeilor, al buhaiului și de pocnetul bicelor. În scenariile mai complexe ale obiceiului apar și instrumente muzicale (fluier, cimpoi, tobă, cobză, vioară), dar și pocnitori și pușcoace, care amplifica atmosfera zgomotoasă în care se desfășoară obiceiul.Unii cercetatori leaga obiceiul de începutul primăverii, când se sărbătorea, mai demult, Anul Nou.Odată cu stabilirea datei acestuia la 1 ianuarie, se presupune că a migrat și obiceiul. Ca răsplată, colindătorilor li se dădeau colaci, fructe, bani, cârnați, pentru care se mulțumea.În prezent, plugușorul este intens mediatizat, ca și majoritatea ă. Pe la case, în sate și la orașe, se practica în cete mici, de copii, până în dimineața Anului Nou. În unele locuri se mai practică Plugul cel mare, cu plug tras de boi sau purtat de flăcăi. Dar în Moldova, Muntenia și nordul Dobrogei acesta a fost înlocuit de buhai.În dimineața Anului Nou, ca o continuare a Plugușorului, copiii umblă cu semănatul. Ei aruncă semințe de grâu, porumb sau orez prin case și peste oameni. Rostesc o urare scurtă prin Bucovina (,,Sănătate! Anul Nou!”), primind în schimb bani, fructe, nuci, colaci. Mai recent însă s-a generalizat formula de la Sorcova, prezentă, inițial, în centrul Moldovei: ,,Să trăiți/ Să-nfloriți/ ca merii, / ca perii, / În mijlocul verii, / ca toamna cea bogată / De toate-ndestulată!’’

Sorcova

          Aparţinând obiceiurilor de Anul Nou, umblatul cu sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor. Aceştia poartă o crenguţă înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine de la cuvântul bulgar surov (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Înclinată de mai multe ori în direcţia unei anumite persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat. Textul urării, care aminteşte de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mişcării sorcovei.Anul Nou este marcat în comunitatea românească, de urarea cu plugușorul, cu sorcova, cu buhaiul, vasilca și jocurile mimice cu măști de animale sau personaje țărănești. Colindatul sau uratul pe la case constituie un obicei străvechi, desigur precreștin, dar care, în timp, a ajuns să facă, s-ar zice, casă bună cu creștinismul. Cântecele respective atrag norocul sau binecuvântarea asupra oamenilor și gospodăriilor, pentru tot anul care urmează. Trebuie spus că Plugușorul și Sorcova sunt legate de înnoirea anului, neavând nici o legatură cu ciclul religios al Crăciunului.În vechime se colinda cu o mlădiță înmugurită de măr. Ea se punea în apă în noaptea Sfântului Andrei și până în ziua de Sfântul Vasile, era înflorită. Așa ne explicăm și de ce în colindele românești se cânta, în plină iarnă, despre florile dalbe, flori de măr, sau despre măruț, mărgăritar. Astăzi sorcova este confecționată dintr-un băț, în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată.
Bagheta se înfășoară în sârmă, apoi pe cadrul creat se prind alte bucăți de sârmă, modelate în tulpini. Fiecare sârmă este înfășurată în beteală de pom argintie. Hârtia creponată se împăturește la întâmplare, în încercarea de a imita aspectul de floare, pentru a face pampoanele sorcovei. Pentru un pampon se pot folosi 2 - 3 flori, în diverse culori, legate direct cu sârmă. După ce au fost realizate, sunt fixate pe băț. Numele de ,,sorcovă” vine de la cuvântul bulgar ,,surov” (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-unarbore.Cu sorcova se bătea de mai multe ori umărul unei anumite persoane, jucând rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite sănătate, tinerețe și fertilitate celui vizat. Ziua când copiii mergeau cu sorcova era dimineața de Anul Nou. Cu Sorcova umblă numai copiii de la 3 până la 7, 8 sau 9 ani. Apropiindu-se de cel pe care îl sorcovesc, îl ating uşor cu Sorcova de 40 de ori, recitând textul în 40 de grupe silabice, constând dintr-una sau două silabe. Odinioară, copiilor li se dădeau în dar fuioare, turte, faguri de miere, iar urările cu Sorcova se adresau celor mai vârstnici din familie, rudelor şi cunoştinţelor apropiate. Astăzi, recompensa constă în bani, iar copiii intră în orice casă, oriunde sunt primiţi.

Bibliografie

Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1981

Papadima, Ovidiu, Literatura populară română, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968

Pop, Mihai, Folclor românesc, vol. I, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti,           0000000001998

 Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Univers, Bucureşti, 1999

Vulcănescu, Romulus, Măştile populare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970