OBICEIURI DE ANUL NOU ÎN MOLDOVA

Prof. Macovei Carmen- Școala Gimnazială nr. 1 Albești

Prof. învățământ preșcolar Bîrliga Luminița- Grădinița Albești

                Străvechi și frumoase sunt obiceiurile de Anul Nou în toată țara, însă, în Moldova, au farmec special.

            Uratul și semănatul. În Moldova se merge la urat cu clopot, cu cărceile de la plug, pentru ca să facă zgomot. Un alt zgomot se face cu buhaiul. Întind o piele pe o putină, prin piele petrec o viță de păr de coadă de cal, părul acesta îl ung cu sacâz și un băiat îl trage, producând, astfel, un muget, întrerupt numai de tactul trasului, care reprezintă mugetul de buhai. Apoi, din timp în timp, pocnesc din bice, la sfârșitul versurilor pe care le recită, strigând: hăi! hăi!, ca și cum ar pocni pe lângă boi, îndemnându-i la arat. Un flăcău povestește tot timpul la fereastră lucrarea grâului, strigând când sunt gata: „Ha!, ho!, Ha!, ho!” pentru a opri plugul cu boii și, astfel, se zice că au umblat cu plugul și au arat. A doua zi, dimineață, sfârșesc lucrul început de cu seară, mergând pe la case cu „semănatul”, aruncând în oameni cu grâu, semănându-i, iar din gură felicitând.

            Capra. Tot în Moldova, spre Sfântul Vasile, se umblă cu „capra”. Prin împrejurimile Hârlăului, capra se face astfel: un flăcău ce știe s-o joace se pune în patru labe, așezându-i-se pe spate corpul caprei de lemn acoperit cu lăicere frumoase și la cap foarte frumos împodobită cu oglindă în frunte, cu mărgele și flori. Botul e destul de lung, făcut din două scândurele lipite înăuntru cu postav roșu, din care cel care o joacă clămpănește mereu. În Sarafinești, Botoșani, mai demult, îmbrăcau capra cu pielea sa, iar în tovărășia caprei venea un teatru întreg: turci, jidani și alte personaje, spunând istorii de ale lor. Petrecerea ce o produceau era deosebit de frumoasă. În Mihalcea, de Bobotează, un băiat mic se îmbracă în capră cu un cojoc pe dos și într-o mână ține capul caprei care behăie încontinuu.

            Malaca. În satele de prin Bucovina, oamenii primesc cu drag „Malanca” în casă. În Mihalcea, malaca constă într-o babă și-un moșneag. Moșneagul este cu gheb, cu fuior în loc de barbă, cu o mască de pânză foarte urâtă, unsă cu cărbuni, cu dinți rari din sâmburi de dovleac. Baba, din contră, gătită ca o nevastă tânără și fără mască pe față. Ea este foarte rușinoasă și ține basmaua la gură. Atunci fetele se îngrijesc să le fie foarte curat în casă căci ei poartă un vas cu funingine și, dacă nu-i curat, murdăresc tot. Se-apucă de mătură, spală și, mai ales, fac de-ajuns râs, spunând celor din casă o mulțime de adevăruri care nu ar trebui spuse, căci moșneagul se îmbizuiește în masca sa. Moșneagul se sfădește cu baba, descoperindu-și secretele căsniciei lor sau îl prinde mila și o drăgostește, cerând să i se dea pentru babă ba una, ba alta din casă. Fetele și copiii insistă să-i aprindă moșneagului un fel de coadă sucită, din paie, pe care o are la spate și el trebuie să se păzească necontenit. Malanca mai întâi vine și urează la fereastră – un alt flăcău care-i însoțește spune cuvinte după o melodie acompaniată de fluier. În cuvintele de la malancă se vorbește despre semănatul busuiocului. În Roșa, cu malanca umblă și capra. Capra, pentru a face haz, se urcă pe paturi, pe mese, mușcând și apucând cu gura lucruri din casă. În Camina și Ropcea, malanca duce cu sine și un urs. Moșnegii spun că acesta e copilul lor, făcut din greșeală spre sărbători. Urs se face un flăcău învelit peste tot cu un odgon de paie. Pentru mai mult haz în aprind, iar se aruncă în zăpadă pentru a se stinge. În Șcheia, lângă Suceava, se face malancă, dar nu spun nimic afară, atâta că aduc multă veselie, făcând pozne și jucând. Aici mai întâi intră ursul îmbrăcat cu un cojoc și apoi țiganul ce-l ține de lanț. Apoi vin: feșterul și feșterița, moșneagul și baba, turcul și-o nevastă, țiganii cu țigăncile lor și joacă în perechi. În Mahala, sat aproape de Cernăuți, căpetenia e turcul; el intră mai întâi cu turcoaica, pe urmă vine un „ghenerari”, un revizor ce păzește granițele, un canonier, un „Manole”, un huțan, un jidan și apoi baba cu moșneagul. Toți au femeile lor cu care joacă pe rând, după ordinea de mai sus, sărind și schimonosindu-se fiecare în felul lui. Muzica e potrivită pentru fiecare, fiind aranjată din ariile popoarelor pe care le reprezintă: țigănească, jidovească, colomeica, dar cele mai multe sunt arii vechi românești. Țiganul vine cu cleștele și ciocanul, potcovește pe omul de casă, se ceartă și vorbește țigănește, jidanul jidovește, etc. Apoi îi pun la masă: mai întâi pe turc, apoi pe toți, la rând.

            Calul. În Dorohoi, se umblă cu calul. Un călăreț intră pe un cal de lemn împodobit frumos și joacă. Se suie pe masă, în fine, face haz. În Cărăpciu pe Siret, se face cal, dar calul îl alcătuiesc doi flăcăi ce se pun îndoiți față în față. Pe spate, calul este acoperit cu lăicere și un alt flăcău îmbrăcat ca un turc, cu coroană de hârtie pe cap, stă tot timpul călare și joacă calul. Calul acesta face parte din malancă care aduce cu sine și capra de care se ține un băiat cu o doniță pentru a o mulge, iar un țigan cu pușcă o împușcă sau o lovește cu securea și ea cade jos, sângeră, etc. De asemenea, vin și ursul și toate persoanele travestite, între care sunt multe țigănci cu copii făcuți din cârpe, în brațe.

            CÂNTECUL MALANCEI ÎN MAHALA

„Mâne anul se-nnoiește

Și malanca se pornește

Malanca noastră frumoasă,

Dați-i drumu s-intre-n casă,

C-afară plouă de varsă,

Baba cas-a mătura,

Moșul gunoiul l-a dat.

Fericit această casă,

Mult cinstită, mult aleasă,

Că este-o fată frumoasă.

Cuconiță

Odochița

Șede la gherghef și coasă,

Năframă frățâne-său,

Guleraș tătâne-său.

Și de maică-sa-ntreba:

De ce bate vântul lin,

Când e cerul mai senin?

Fata mea, nu-i vântul lin,

Dar mulți flecăi te cer pe tine.

Dacă mult vrau de la mine:

Vrau cirezele de boi

Și vacarii amândoi.

Vrau turmuțele de oi

Și ciobanii amândoi.

-Când m-oi duce-n strat de flori

Și frumos când m-oi găti

Și mi-oi pune prigitoare

Și la joc când voi ieși,

Toți la mine vor căta

și de mână m-or lua,

Or căta la ochii mei

Ș-or uita de boii tăi,

Or căta la sprincenele mele

Ș-or uita de oile tale.”  (Acsinia lui Roman).

BIBLIOGRAFIE:

Elena Niculiță-Voronca – „Datinele și credințele poporului român”, Editura, Saeculum I.O., București, 1998.