Ed.Costân
Angela , Sc. Gimn. Nr. 12/Gr. P.P. Nr. 15 Botoşani
Pip.
Alecu Dorica, Sc. Gimn. Nr. 12/Gr. P.P. Nr. 15 Botoşani
Pentru noi toţi, iarna nu este numai anotimpul zăpezii şi
al frigului, ci şi acela al bucuriilor prilejuite de atâtea datini şi obiceiuri
legate de sărbătorirea Naşterii Domnului.
Pretutindeni
în lume,popoarele creştine,între care şi poporul român,celebrează de secole la
rând Naşterea Domnului,a Craciunului,la 25 Decembrie,sărbătoare marcată de
manifestări religioase,de colinde,obiceiuri şi tradiţii specifice fiecărui
popor.El relevă în intreaga lor diimensiune insemnatatea cruciala pe care a
avut-o si o are in evolutia umanităţi,pe calea Mântuirii,Naşterea lui
Hristos,trimisul lui Dumnezeu,luminându-ne calea spre iuire si adevăr.
Crăciunul
este sărbătoarea bunătăţii lui Dumnezeu,care prin Fiul Său,îl salvează pe om,îl
eliberează din satrea de sclavie şi de singurătate,aducându-l la bucuria
comuniunii cu Dumnezeu.
SĂRBĂTOAREA CRĂCIUNULUI
Este
una dintre sărbătorile cele mai importante şi mai pline de sens duhovnicesc în
viața credincioşilor. Sărbătoarea ne aminteşte de evenimentul de
excepţională însemnătate din istoria mântuirii neamului omenesc, adică venirea
în lume a Fiului lui Dumnezeu întrupat de la Duhul Sfânt şi din Sfânta Fecioară
Maria.
Naşterea
cu trupul a Mântuitorului lisus Hristos mai este cunoscută şi cu denumirea
populară de Crăciun. In ceea ce priveşte originea acestui cuvânt, părerile
credincioşilor, teologilor şi filologilor sunt împărţite. Unii îl derivă de la
cuvântul carna- tionem care înseamnă mâncare de carne, pentru că sărbătoarea
se prăznuieşte cu consum mare de carne, după perioada lungă de post care
precede această sărbătoare. Alţii cred că denumirea vine de la alt cuvânt
latinesc, caiationem care înseamnă chemare, convocare, întrunire pentru a
serba un eveniment important ca acela al Naşterii Fiului lui Dumnezeu. O altă
categorie îl derivă de la termenul creationem care înseamnă creaţie. Această
părere din urmă este cea întai acceptată, dacă avem în vedere şi sensul
teologic al sărbătorii şi anume acela că prin Naşterea lui lisus Hristos se
realizează o nouă creaţie a omului, adică renaşterea lui spirituală sau
ridicarea lui spirituală din păcat şi din moarte.
Sărbătoarea
Crăciunului este prima sărbătoare specific creştină, dintre sărbătorile
Mântuitorului. Cât priveşte data acestei sărbători, în Apus ea s-a prăznuit,
începând cel puţin din secolul al III-lea, la 25 decembrie, ca şi astăzi. In
Răsărit, ea s-a serbat la început o dată cu Botezul Domnului; la 6 ianuarie,
fiind cunoscută cu numele de Epifaniu Domnului sau Teofania Domnului, adică
arătarea Mântuitorului. Separarea dintre Crăciun şi Bobotează a avut loc în
Răsărit la 375, mai întâi în Antiohia, apoi în 379 la Constantinopol, când
Crăciunul a început să se serbeze şi aici la 25 decembrie.
Fiind
o sărbătoare importantă, amintind de un eveniment deosebit din istoria
mântuirii neamului omenesc, Crăciunul a fost serbat
dintotdeauna cu mare fast şi solemnitate. Sărbătoarea este pregătită de o
perioada de post de patruzeci de zile. Ultima zi de post, cunoscută şi sub
denumirea de Ajunul Crăciunului este o zi de post aspru sau total ori ajunare.
în această zi, cei care postesc, până spre seară, obişnuiesc să mănânce grâu
fiert, amestecat cu fructe şi miez de nucă şi rniere sau foițe subţiri de
pâine, ca pentru plăcinte coapte, în care se înfăşoară miez de nucă amestecat
cu zahăr sau miere. Ele se mai numesc „scutecele Mântuitorului". În multe
părţi din țară, se obişnuieşte să se împartă sau să se facă pomană cu astfel de
grâu sau foiţe.
Tot în ajunul sărbătorii sau cu câteva zile înainte de aceasta,
preoţii umblă pe la casele credincioşilor, cu icoana Naşterii Domnului, vestind
apropierea sărbătorii Crăciunului, binecu- vântăndu-le casele, familiile şi
lucrurile din gospodărie. Umblatul cu icoana este unul dintre cele mai vechi
obiceiuri creştineşti, amintit chiar din primele secole, constituind una
dintre cele mai importante vizite pastorale care trebuie cultivate şi
păstrate cu sfinţenie. Acest obicei face parte din bogăţia de datini şi
tradiţii care au însoţit prăznuirea solemnă a marii sărbători a Naşterii
Domnului. Prin prezenţa preotului, a icoanei ca simbol al prezenţei lui
Hristos, şi prin binecuvântarea slujitorilor, adusă cu acest prilej, sărbătoarea
capătă frumuseţe şi solemnitate.
Sărbătoarea
este prăznuită cu slujbă deosebită şi cu participarea numeroasă a
credincioşilor. Este zi de repaus, care aduce după sine întreruperea activităţilor.
Cărţile de slujbă interzic îngenuncherea din ziua praznicului şi până la
Bobotează.
Este
o sărbătoare de familie care adună părinţii, copiii şi nepoţii într-o atmosferă
deosebită de dragoste şi comuniune.
Sărbătoarea este înmiresmată de farmecul şi
frumuseţea de neegalat a minunatelor colinde strămoşeşti, nestemate ale
folclorului religios românesc.
SFINȚIREA APELOR PĂMÂNTULUI
Se zice că de Botezul Domnului, o dată cu Sfinţirea de către preot a apei
(aghiazma mare), sunt sfinţite toate apele pământului. Aglomeraţia umană din
această zi la biserică, întrecând în număr participarea credincioşilor la
oricare slujbă de peste an şi unică în tot spaţiul creştin, se explică prin
faptul că fiecare doreşte să-şi ducă acasă măcar o sticlă cu apă sfinţită, care
are numeroase întrebuinţări: se stropesc cu ea vitele, se dă la cei bolnavi, se
pune puţin în prima scaldă a copilului nou-născut, este parte componentă a unor
amestecuri folosite în vrăji şi farmece, se stropeşte cu ea prin casă în caz de
furtună şi trăsnete.
PLUGUL MOLDOVENESC
In ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi şi de bărbaţi de curând
însuraţi pleacă cu Plugul - străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică
primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, a ajuns o urare obişnuită de
recolte bogate în anul care abia începe. Urarea de pluguşor este de fapt un
adevărat poem care deschide cu har, recurgând la elemente fabuloase, toate
muncile agricole. Obiceiul contribuie la veselia generală a sărbătorilor de
Anul Nou, colorând desfăşurarea acestei sărbători cu acele elemente care
ilustrează una din principalele ocupaţii ale poporului nostru - agricultura.
Pluguşorul copiilor este un obicei străvechi agrar, care se practică mai cu
seamă în Moldova, legat de manifestările augurale ocazionate de întâmpinarea
noului an. In ajunul Anului Nou cetele de copii intră din casă în casă să ureze
purtând bice (harapnice) din care pocnesc, clopoţei, tălăngi etc. Urarea este
un lung poem în versuri care prezintă succesiunea muncilor agricole - de la
aratul ogorului până la coptul colacilor.
CAPRA MARAMUREȘEANĂ
Capra a fost socotită de români ca animalul care dă semne
dacă vremea va fi bună sau rea. Jocul "caprei" (omorârea, bocirea,
înmormântarea, învierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un
element de cult. In cadrul sărbătorilor agrare jocul a devenit un ritual menit
să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor,
succesul recoltelor evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul
“caprei". Jocul “caprei”, generalizat în toată ţara la sfârşitul secolului
al XlX-lea şi fiind socotit un joc păgân, mulţi slujbaşi ai bisericii au
refuzat să-l primească pe la casele lor, socotindu-l nevoit de legea
creştinească.
In zilele noastre, jocul a rămas un pretext pentru una
dintre tradiţionalele manifestări artistice, prilej de etalare a unor frumoase
podoabe, covoare, ştergare, în culori vii, uneori stridente, pentru înveselirea
gospodarilor şi pentru urări bune cu prilejul Anului Nou. In satele şi comunele
maramureşene se practică două tipuri distincte de "capră": jocul
caprei bazat numai pe acompaniament muzical (la Ieud, un singur fluieraş; la
Botiza, patru sau şase fluieraşi) şi jocul caprei inclus într-un spectacol
popular complex. Ca şi în celelalte jocuri cu măşti practicate în timpul
sărbătorilor de iarnă, şi în jocul “caprei" şi-au făcut loc, pe lângă
măştile clasice (capra, ciobanul, ţiganul), măştile de “draci" şi “moşi”
care prin strigăte,
chiote, mişcări caraghioase măresc nota de umor şi veselie.
VERGELUL BUCOVINEAN
Feciorii din ţinutul Dornei, în Bucovina,
precum şi părinţii cu fete bune de măritat sărbătoresc Vergelul îndemnând un
gospodar din mijlocul lor să-l facă. Acesta se pregăteşte din vreme: cumpără un
polobocel de vin, iar când soseşte seara Anului Nou, atunci când se întunecă,
începe a buciuma şi a trâmbiţa, dând de ştire că e timpul să se adune toţi cei
ce voiesc să serbeze Vergelul.
Această buciumare
durează până la unsprezece noaptea, când s-au adunat toţi participanţii, după care
nu se mai buciumă în acea seară. Stăpâna casei aşterne apoi o masă cu o faţă de
masă curată unde gospodarul pune un ciubăraş sau un alt vas cu apă neîncepută.
Toţi care voiesc să-şi cunoască viitorul aruncă în apă un semn (un cutitaş, un
crucer, un bumb, un inel, un cercel, o cheie), însă fiecare trebuie să-şi
cunoască semnul când se va scoate din apă. Se orânduieşte ca un băiat de vreo 10-13
ani să scoată semnele, împreună cu un alt om bun de gură, numit Vergelator sau
vestitor de Anul Nou.
ŢURCA SAU
BREZAIA
Turca este reprezentată de un bot de oaie,
cu piele de iepure la barbă, cu urechi de iepure şi coarne de lemn, împodobit cu
beteală şi panglici folosite de fete pentru legatul părului. Botul are două
părţi mobile, una fiind deplasată cu o sfoară pentru a face gălăgie, denumită
pe vremuri "clănţăire". Ansamblul este fixat pe o tijă, ţinută de un
bărbat mascat astfel încât Ţurca să se găsească deasupra capului. In timpul
ritualului, purtătorul de Turcă execută un dans ritualic.
In zona Muscelului, Țurca era cunoscută
sub denumirea de Brezaie, alaiul fiind însoţit
de lăutari. Se trece din casă în casă, executându-se foarte strict un ritual
destul de complex.
Bibliografie
- Preot prof.
Univ. Dr. Nicolae D. Necula, Revista Chemarea Credinţei,Nr.116-118, decembrie 2002
- Manual de religie ,clasele V-VIII, Editura ALL, 2008
- Revista de studii religioase Axis,Nr. 1, 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu