Școala Gimnaziala ,,Aristotel Crismaru”
Draguseni
Datina colindatului la poporul român
este străveche, avându-şi obârşia în zorii constituirii sale în vatra vechii
Dacii. Chiar dacă nu poate fi precizată cu exactitate data apariţiei acestui
obicei, totuşi conţinutul poetico-literar al colindelor indică faptul că ele ne
vin din adânc de istorie creştină şi românească, unele chiar dinaintea formării
poporului nostru, adică din secolul I, din vremea în care Sfântul Apostol
Andrei cel Întâi chemat, Apostolul neamului românesc, propovăduia Evanghelia
Mântuitorului Iisus Hristos pe teritoriul Dobrogei.
Colindul românesc, prin
forma sa simplă şi prin mesajul pe care-l exprimă, este glasul sfânt al Sfintei
Evanghelii şi al Bisericii extins sau transmis în sufletele şi-n casele
dreptcredicioşilor creştini. Colindul reprezintă ecoul popular şi artistic al
cântărilor bisericeşti liturgice.
În decursul istoriei
noastre, colindele au circulat pe cale orală, adică prin viu grai, ele fiind
consemnate în scris şi notate muzical, mult mai târziu, îndeosebi pe filele
cărţilor de strană, pe ceasloave şi minee, dar strânse şi în colecţii de
colinde şi predate de dascăli de biserici. Dar unde şi cine anume a plămădit
aceste frumoase colinde? Cu certitudine în sânul Bisericii-mamă a neamului nostru
au apărut aceste comori şi licăriri de lumină, fiind creaţia sfântă a poporului
nostru, străbătut de o negrăită sensibilitate şi de la începuturile sale,
mărturisitor al credinţei creştine celei adevărate. De aceea, până astăzi
colindele revarsă asupra tuturor celor care le cântă şi le ascultă lumina
cunoştinţei de Dumnezeu, întărind credinţa ortodoxă, pace şi bucurie
dumnezeiască. Cel mai des cântate în spaţiul mioritic românesc, alături de
doinele şi baladele bătrâneşti, colindele, prin forma şi adevărurile de
credinţă transmise într-o manieră simplă şi concentrată, plină de acurateţe
literară şi inocenţă spirituală, se găsesc pe buzele tuturor creştinilor
ortodocşi, şi nu numai.
Obiceiul de a colinda a
prins rădăcini şi la alte popoare, fiindcă prin colinde se exprimă iubirea şi
recunoştinţa tuturor creştinilor pentru darul dumnezeiec al Întrupării Fiului
şi Cuvântului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră a tuturor. Pentru a da
expresie şi căldură laudei şi mulţumirii aduse lui Dumnezeu, colindele sunt
cântate pe la casele oamenilor şi în biserici, începând de la sărbătoarea
Sfântului Andrei şi până la Bobotează. Dar ele nu se vorbesc, ci sunt cântate,
fiindcă prin cântec sau melos ele sunt menite să se adreseze deopotrivă minţii
şi sufletului. Pe de o parte ne luminează mintea, pe de alta, ne mişcă inima şi
fac legătura dintre inimă şi minte.
Totodată ele sunt punţi între generaţiile
prezentului şi ale trecutului şi exprimă legătura noastră cu Hristos şi Sfinţii
Apostoli, fapt exprimat foarte frumos în versurile unui colind: Azi cu
strămoşii cânt în cor colindul sfânt şi bun / tot moş era şi-n vremea lor
bătrânul Moş Crăciun.
În primul rând,
colindele au o bază biblică, relatând în versuri întâmplările şi faptele ce au
precedat evenimentul sfânt al Naşterii Domnului. Astfel, aflăm că cei trei magi
de la Răsărit spre stea au călătorit / şi-au mers până au stătut undâ era
pruncul născut. Aceştia i-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. Contextul
istoric al Naşterii lui Hristos este redat în colindul Împăratul Romei, în care
se arată că aceasta a avut loc în timpul împăratului roman Octavian Augustus;
de asemenea, se face referire la plecarea lui Iosif şi a Fecioarei Maria din
Nazaret în Betleem pentru a se înscrie la recensământul populaţiei organizat
din porunca împărătească, precum şi episodul venirii magilor de la Răsărit cu
daruri de aur, smirnă şi tămâie.
Colindele O, ce veste
minunată şi Steaua sus Răsare ne învaţă că Fecioara Maria naşte astăzi pe Mesia, adverbul de timp
întrebuinţat aici subliniind timpul Bisericii ca actualizare a actului
Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a tuturor actelor Răscumpărării, dar şi
faptul că pentru noi creştinii Hristos Se naşte în ieslea sufletelor noastre în
sens duhovnicesc, de fiecare dată când ne pregătim cu rugăciune, post şi fapte
bune.
În acelaşi timp,
Naşterea Domnului este o împlinire a graiului profeţilor: Astăzi S-a născut Cel
fărâde-nceput cum au spus proorocii. Sfântul Evanghelist Luca relatează faptul
că Fecioara Maria L-a născut pe Iisus în iesle, nemaifiind loc pentru Familia
Sfântă în casele locuitorilor Betleemului (Luca 2, 7), episod surprins în
următoarele versuri: Aseară peânserate / Fecioara Maria, În Betleem cetate /
Călătorind sosea, Şi fiind obosită / Locaşul şi-l cerea, În Betleemul mare /
Nimeni nu o primea. Colindul Praznic luminos ne arată ura lui regelui Irod care
căuta să curme viaţa Pruncului Iisus: Dar Irod era că se tulbura de naşterea Sa
/ El Îl căuta voind morţii a-L da, dar Pruncul Iisus din ţară S-a dus.
Din versurile unor
colinde desprindem învăţătura despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, Cel fără
de început, născut din Tată fără de mamă mai înainte de veci şi din mamă
fecioară fără de tată, în timp, la plinirea vremii: Că Fiul dumnezeiesc al
Tatălui Cel ceresc / S-a născut azi din Fecioară voind pentru noi să moară.
Hristos este Unul mărit în Treime preaslăvit sau Deâmpărat mare şi tare / pe
Dumnezeu Tatăl are şi pe Duhul dimpreună / Care toate le lumină, prin acestea
reliefând totodată Unimea şi Treimea. Hristos S-a născut din Fecioara Maria şi
prin zămislirea Duhului Sfânt: Că a născut Prunc, Prunc din Duhul Sfânt
Fecioara curată, dar în acelaşi timp El este Fiul Cel din vecie trimis de Tatăl
nouă tuturor, ca să crească şi să ne mântuiască, adică să experimenteze
condiţia omului cu tot realismul ei, să crească în sânul familiei, pentru a
cunoaşte ce înseamnă iubirea părintească şi astfel să mântuiască lumea din
interiorul ei.
Adevărul Întrupării
Domnului este evidenţiat în colindul Nouă azi ne-a răsărit, în care se arată că
Iisus a fost născut din Fecioara Maria în iesle, a fost alăptat de maica Sa, a
fost înfăşat în scutece şi culcat în iesle pentru a noastră mântuire, toate
aceste acte evidenţiind chenoza sau smerenia deplină a Fiului lui Dumnezeu, dar
şi ostilitatea pe care a întâmpinat-o încă de la naştere din partea oamenilor.
Deşi smerit, Hristos este în acelaşi timp Om şi Dumnezeu, Împărat al întregii
făpturi. De aceea, magii şi păstorii de la iesle I s-au închinat ca unui mare
Împărat.
Naşterea Cuvântului are
o valoare pancosmică, deoarece la bucuria evenimentului sfânt participă
întreaga creaţie, cerul şi pământul, lumea văzută şi cea nevăzută, anume:
îngerii, oamenii (păstorii şi magii), steaua de la Răsărit, vietăţile
necuvântătoare: Îngerii cântau, păstorii fluierau, magii seânchinau, toţi se
bucurau.
Scopul venirii Domnului în lume este mântuirea neamului omenesc şi a
întregului cosmos, deschiderea uşilor Împărăţiei cerurilor şi omorârea morţii
şi biruinţa asupra vrăjmaşului diavol: Raiul cel închis, azi iar s-a deschis /
Şarpelui cumplit capul s-a zdrobit / Şi strămoşii iară prin Sfânta Fecioară,
iar s-au înnoit. Dar înnoirea întregii creaţii s-a săvârşit prin jertfa Crucii.
De aceea, unele colinde exprimă şi adevărul
venirii lui Hristos în trup pentru a Se jertfi. În Întrupare este prezentă
Taina Crucii Sale, dar şi înfierea omului prin Taina Sfântului Botez. În unul
din colinde se cântă: Preamăritul Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, / Ca să fie
mântuire de la blestem şi pieire, / Lerui Doamne, / Busuioc şi Cruce-n casă, /
rămâi gazdă sănătoasă, / Lerui Doamne.
În fiecare an, la 25
decembrie, Îl aşteptăm pe Hristos Domnul, aşa cum L-au aşteptat strămoşii
noştri, retrăind prin viersuirea colindelor bucuria celor care au fost martori
ai Naşterii Sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu