PROF. MIRON NELA- ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,SF. MARIA” BOTOŞANI
PROF. MIRON IOAN – LICEUL TEHNOLOGIC SPECIAL ,,SF. STELIAN”
BOTOŞANI
Pentru noi toţi, iarna nu este numai anotimpul zăpezii şi al frigului,
ci şi acela albucuriilor prilejuite de atâtea datini şi obiceiuri legate de
sărbătorirea Naşterii Domnului. Obiceiurile legate de sărbători fac parte din
cultura tradiţională a neamului nostru.Este o mare bucurie că încă se mai
păstrează în unele zone ale ţării aceste datini care neajută să înţelegem
sărbătoarea respectivă precum şi să ne bucurăm împreună de MarelePraznic.
Păstrarea acestor datini este o mărturie vie a faptului că avem o conştiinţă
aneamului din care facem parte. Obiceiurile ţin de conştiinţa poporului român
pentru că exprimă înţelepciuneapopulară a acestui neam, sunt esenţe ale
bogăţiei noastre spirituale. Cele mai răspândite şimai fastuoase s-au dovedit a
fi cele legate de marele Praznic al Crăciunului şi desărbătorirea Anului Nou.
Repertoriul tradiţional al obiceiurilor şi tradiţiilor româneşticuprinde pe
lângă colindele propriu-zise - cântece de stea, vifleemul, pluguşorul,
sorcova,vasilica, jocuri cu măşti (ţurca, cerbul, brezaia), teatrul popular,
dansuri (căluţii, căluşerii)- şi o seamă de datini, practici, superstiţii,
ziceri, sfaturi cu originea în credinţe şi mituristrăvechi sau creştine. Se
spune că în seara de Ajun se deschid cerurile şi cei evlavioşi pot auzi glasurileîngerilor.
Sărbătorile de iarnă la români încep odată cu prinderea Postului Crăciunului
(15noiembrie) şi ţin până la Sfântul Ioan (7 ianuarie). Este o perioadă bogată
în obiceiuri,diferite de la o zonă la alta, având în centru marile sărbători creştine
prăznuite în aceastăperioadă. Reperele mai importante sunt: Postul Crăciunului,
Crăciunul, Anul Nou,Boboteaza şi Sfântul Ioan. În funcţie de acestea, grupele
de tradiţii şi obiceiuri diferă. Sărbătorile şi obiceiurile populare, grupate
în preajma solstiţiului de iarnă (20decembrie - 7 ianuarie), poartă numele
generic de sărbători de iarnă. Perioada estedeschisă şi închisă de sărbători
prefaţate de ajunuri, atât Crăciunul, cât şi Boboteaza, şiintersectate la
mijloc de noaptea Anului Nou. Principalele sărbători ale ciclului de iarnă
-Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza - au funcţionat de-a lungul vremii ca moment independente
de înnoire a timpului şi de început de an.Un obicei foarte cunoscut este
„tăierea porcului”. În unele zone ale ţării, porcul setaie de Ignat, adică în
20 decembrie. Se zice că porcul care n-a fost tăiat în această zi nuse mai
îngraşă, căci şi-a văzut cuţitul. Sângele scurs din porc după ce a fost
înjunghiat sepune la uscat, apoi se macină şi se afumă cu el, peste an, copiii
ca să le treacă de guturai,de spaimă şi de alte boli. Ignatul este divinitatea
solară care a preluat numele şi data de celebrare a Sf. IgnatieTeofanul (20
decembrie) din calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul Porcilor.Animalul
sacrificat în această zi estesubstitut al zeului care moare şi renaşte,
împreună cu timpul, la solstiţiul de iarnă. Înantichitate, porcul a fost simbol
al vegetaţiei, primavara, apoi sacrificiul lui s-a transferatîn iarnă. În acea
zi se pregătesc bucatele tradiţionale pentru Crăciun: cârnaţi, caltaboşi,
jumări,sângerete, slănină sau suncă, etc. Tot atunci se toacă şi carnea pentru
sarmale, iar pulpelese tranşează pentru friptură. Unele dintre preparate se pun
la afumat (cârnaţii, slănina,pieptul ardelenesc, etc.). Imediat după
sacrificare, gospodarul face “pomana porcului”:oferă celor care l-au ajutat la
tăiat (uneori şi vecinilor) şorici, carne proaspăt prajită şi unpahar de vin
(sau ţuică fiartă în anumite zone). În puţinele zile rămase până la
Crăciun,gospodinele fac piftie (răcitură), sarmale, cozonaci cu nucă, mac şi
rahat (sau brânză şistafide), plăcintă şi prăjituri diverse. În acelaşi timp,
începe curăţenia în casă şi în curte,împodobirea locuinţei şi pregătirea
hainelor pentru Sărbători. Odată finalizate toate pregătirile, gospodinele pun
din fiecare fel de mâncare câteceva într-un coş de nuiele şi o sticlă cu vin şi
duc acest coş la biserică, în seara de ajun,pentru sfinţire. Un obicei foarte
cunoscut este împodobirea pomului de Crăciun, a bradului. Bradulcare este
veşnic verde simbolizează viaţa, făcându-se astfel analogie cu viaţa care intră
înlume o dată cu Naşterea Fiului lui Dumnezeu, Căci Cel Ce este Viaţa Se naşte
pentru canoi să dobândim viaţa veşnică. Datina împodobirii bradului de Craciun
pare a fi deobârşie germană, aşa cum este şi cântecul "O, brad
frumos!". În Germania, aceastăsărbătoare este cunoscută sub numele de
Cristbaum.Pomul de Crăciun este un brad împodobit, substitut al zeului adorat
în ipostazafitoformă, care moare şi renaşte la sfârşit de an, în preajma solstiţiului
de iarnă, sinonimcu Butucul de Crăciun. Împodobirea bradului şi aşteptarea de
către copii a "Moşului",numit, în sud-estul Europei, Crăciun, care
vine cu daruri multe, este un obicei occidentalcare a pătruns de la oraş la
sat, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.Pomul de Crăciun s-a
suprapus peste un mai vechi obicei al incinerării Butucului (zeulmort) în
noaptea de Crăciun, simbolizând moartea şi renaşterea divinităţii şi a anului
lasolstiţiul de iarnă, Obiceiul a fost atestat la români, aromâni, letoni şi
sârbo-croaţi. Primele semne ale Sarbatorii Naşterii Domnului le dau grupurile
de colindători, carepornesc din casă în casă, cu o traistă încăpătoare pe umăr,
pentru a le ura gazdelorfericire, sănătate şi prosperitate. Aceste colinde sunt
creaţii populare cu text şi melodie,care conţin mesaje speciale (religioase sau
satirice la adresa celor uraţi). Colindătoriivestesc naşterea Domnului, urează
gazdelor sănătate şi bucurii, primind pentru acesteurări cozonac, prăjiturele,
covrigi, nuci, mere şi chiar colăcei - pe care gospodinele carerespectă
tradiţia le-au pregătit cu mult timp înainte. Diferind doar destul de
puţin,colindele religioase sunt foarte asemănătoare în toate zonele ţării, cele
mai cunoscute şiapreciate fiind: “O, ce veste minunată”, “Steaua”, “Trei
păstori”, “La Vifleim colo-n jos”,“Cântec de Crăciun”, “Aseară pe înserate”.
Începând cu noaptea de 23 spre 24 Decembrie, de la miezul nopţii şi până la
revărsatulzorilor uliţele satelor răsunau de glasul micilor colindători. În
oraşe întâlnim colindătoriodată cu lăsarea serii şi până în miez de noapte. În
unele locuri în noaptea Cracinului putem întâlni şi cântarea religiosă
cunoscutăsub numele de Vicleimul sau Irozii, la care participă copiii. Această
dramă religioasă neînfăţisează misterul Naşterii Domnului în toate fazele sale.
Personajele dramei sunt Irodşi ceata sa de Vicleim, un ofiţer şi soldaţi
îmbrăcăţi în portul ostaşilor români, trei craisau magi: Melchior, Baltazar şi
Gaspar, un cioban, un prunc şi în unele părţi o paiaţă. Vicleimul apare la noi
pe la sfârsitul secolului al XVIII-lea. Originea lui esteapuseană şi se leagă
de misterul celor trei magi ai evului mediu. Introdus de timpuriu înGermania si
Ungaria, a pătruns la noi prin saşii din Transilvania. Din prima formă
aVicleimului, prezentarea magilor şi dialogul lor, s-au dezvoltat pe rând, prin
activitateamicilor cărturari, trei tipuri principale, în cele trei mari
ţinuturi: Muntenia, Moldova şiArdeal. Alături de partea religioasă a Irozilor,
s-a dezvoltat mult timp, poate chiar şi astăzi,partea profană, jocul păpuşilor.
Într-o cutie purtată de doi băieţi este înfăţişată grădina luiIrod şi o parte
din piaţa oraşului. Moş Ionică, îngrijitorul curţii şi o paiaţă dau naştere la
oserie de scene care satirizează întâmplari şi obiceiuri prin care sunt
ridiculizaţi hoţii,fricoşii ori femeile ce se sulemenesc. Vechi de tot, teatrul
păpuşilor a fost o petrecereplăcută chiar în palatele Domnitorilor ţării.
Începând cu Ignatul şi sfârşind cu zilele Crăciunului, prin alte părţi începând
cu zileleCrăciunului, iar prin altele obişnuindu-se numai în ziua de Sfântul
Vasile, există obiceiulca flăcăii să umble cu ţurca, capra sau brezaia. Ca şi
la celelalte jocuri cu măşti practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, şi în
joculcaprei şi-au făcut loc, pe lângă măştile clasice (capra, ciobanul,
ţiganul, butucarul),măştile de draci şi moşi care, prin strigăte, chiote,
mişcări caraghioase, măresc nota deumor şi veselie, dând uneori o nuanţă de
grotesc. Jocul "caprei" (uciderea, bocirea, înmormântarea, învierea)
la origine a fost, desigur,un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul
sărbătorilor agrare jocul a devenit unritual menit să aducă rodnicie anului
care urmează, spor de animale în turmele păstorilor,succesul recoltelor -
invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste
cortegiul"caprei". Capra joacă după fluier, iar la terminare, unul
din flăcăi; apropiindu-se de masa undesunt membrii familiei, începe să
vornicească. Flăcăii joacă pe stăpâna casei, pe fete şichiar servitoare, dacă sunt
acasă, şi apoi mulţumind se îndepărtează. "Capra" este - de fapt - un
om mascat, ascuns sub un costum larg, care ţine deasupracapului un băţ în
vârful căruia este cioplit un fel de cap de capră. “Falca” de jos a“caprei”
este mobilă, astfel încât gura acesteia poate închide sau deschide, dar mai
alespoate “clămpăni”, făcând un zgomot specific. În jurul caprei cântă şi
dansează alţicolindători mascaţi şi costumati specific, unii dintre aceştia
fiind instrumentişti cuacordeon, fluier, tobă sau chiar vioară. Cea mai amplă
ceată o are "Capra" moldovenească care a grupat în jurul
nucleuluiprincipal de personaje, un număr impresionant de "mascaţi"
(35-40 de personaje). Înaceastă componenţă, cetele parcurg întreaga aşezare
sătească, din casă în casă, "Capra"fiind jucată pentru a aduce noroc
şi belşug. Asemanator cu “Capra” este obiceiul de a umbla cu “Ursul”, această
datină avându-şide asemenea originea într-un cult geto-dac, ce urmărea
fertilizarea şi purificarea solului şia gospodăriei. Ursul este întruchipat de
un flăcău care poartă pe cap, pe umeri şi pe spate blana unuiastfel de animal,
având în jurul urechilor nişte ciucuri roşii. În timp ce ursul mormăie şi joacă
în ritmul tobelor şi al fluierăturilor, ursarul strigă:“Joaca bine, măi
Martine, / Că-ţi dau pâine cu măsline”. “Ursul” este însoţit de un grupde
colindători mascaţi şi costumaţi, care reprezintă diverse animale sau personaje
şi careîl aţâţă prin strigături. La sfârşit, toţi le urează gazdelor multă
sănătate, fericire, recolte bogate, meseîmbelşugate şi la mulţi ani.
,,Steaua" este un colind care începe din prima seară a Crăciunului şi se
încheie laBobotează. De la Crăciun şi până la Bobotează copiii umblă cu steaua,
un obicei vechi ce seîntâlneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea
să amintească steaua care a vestitnaşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei
trei magi. Cântecele despre stea provin din sursediferite: unele din literatura
bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievala aBisericii Catolice,
câteva din literatura de nuanţă Calvină şi multe din ele, chiar dintradiţiile
locale. Micul cor al stelarilor, care intră în imobil în zilele Crăciunului,
cântă versuri religiosedespre naşterea lui Isus: "Steaua sus răsare";
"În oraşul Vitleem"; "Trei crai de la est". Obiceiul Pluguşorului este legat de speranţa fertilităţii,
versurile sale prezentândpracticile agricole şi urări de holde bogate. În
schimbul acestor urări, copiii primescdaruri simbolice, colaci, fructe sau
bani. Legat de jocul caprei, cel al ursului, caluţii şijocul cerbului, aceste
obiceiuri şi-au pierdut astăzi din semnificaţiile iniţiale (capra
-personificarea productivităţii/înmulţirii uşoare şi rapide în lumea animală şi
a fertilităţiipământului; ursul - animal sacru la geto-daci, căluţii/căiuţii -
care simbolizează protejareagospodăriilor de spiritele rele; cerbul - simbolul
soarelui, întruchiparea purităţii şi adreptăţii) şi sunt practicate mai mult în
scop de diverstisment.Urarea de pluguşor este de fapt un adevărat poem care
deschide cu har, recurgând laelemente fabuloase, toate muncile agricole.
Obiceiul de a merge cu plugusorul contribuiela veselia generală a Sărbătorilor
de Anul Nou, pluguşorul colorează desfăşurarea acesteisărbători de Anul Nou cu
acele elemente care ilustrează una dintre principalele ocupaţiiale poporului
nostru - agricultura şi creşterea animalelor. Pluguşorul copiilor este tot un
obicei străvechi agrar. În ajunul Anului Nou, cetele decopii intră din casă în
casă să ureze, purtând bice (harapnice) din care pocnesc, buhaie(un instrument specific),
clopoţei, tălăngi etc Sorcova este obiceiul conform căruia în dimineata zilei
de 1 ianuarie copiii, dar şi ceimari, merg şi seamană, simbolic, cu boabe de
grâu şi orez, pe care le aruncă în casă şiasupra celor din casă. Versurile
însoţite de urări specifice diferă de la o zonă la alta„Sorcova, vesela/ Să
trăiţi, să-mbătrâniţi/ Ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir/Tare ca
piatra, iute ca săgeata/ Tare ca fierul, iute ca oţelul/ La anul şi la mulţi
ani” sau, ovariantă mai scurtă „Sorcova vesela/ Să trăiţi să înfloriţi/ Ca
merii, ca perii, în mijloculverii/ Ca toamna cea bogată de toate-mbelşugată/ La
anul şi la mulţi ani”. Nu putem încheia fără a aminti obiceiul cel mai iubit de
copii: datina Bradului deCrăciun - o practică veche, pe care unii o consideră
chiar mai veche decât creştinismul şicare simbolizează “pomul vieţii”. Cei care
îi atribuie o semnificaţie creştină spun căbradul este “pomul cunoaşterii
binelui şi răului”, împodobirea acestuia cu mere roşiiamintind de păcatul
originar. De altfel, aşa a fost consemnat istoric primul bradîmpodobit despre
care vorbesc documentele: în anul 1605, a fost înălţat la Strasbourg,într-o
piaţă publică, un brad împodobit cu mere roşii. Această tradiţie germană a
cuceritrapid Europa, dar şi - mai apoi - America şi restul continentelor, prin
intermediulcoloniştilor care au populat Lumea Nouă. În zilele noastre, în
ajunul Crăciunului, înfiecare casă se împodobeşte câte un brad (cu beteală,
globuri, figurine, ghirlande,bomboane, artificii şi lumânări sau beculeţe).
Noaptea, Moş Crăciun aduce daruri, pe care le pune sub brad bineînţeles, numai
celorcare merită.
BIBLIOGRAFIE:
l
Datini de Crăciun și Anul Nou, Casa Editorială Regina, Iași, 1996
l
Ion Ghinoiu – „Sãrbãtori si obiceiuri românesti“,
Editura Elion, Bucuresti, 2002;
l
Ion Talos
– „Gândirea magico-religioasã la români“, Dictionar, Editura Enciclopedicã,
Bucuresti, 2001;
l
Simion FIorea Marian – „Sãrbãtorile la români“,
Editura „Grai si Suflet – Culturã Nationalã“, 2001;
l
Tudor Pamfile – „Sãrbãtorile la români“, Editura
Saeculum I.O., Bucuresti, 1997;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu