COLINDELE

Prof. Popovici Snejana Ionela

Grădinița P.P. Chișoda

Poezie ocazională, curtată în anumite momente festive ale anu­lui, mărind o mare sărbătoare creștină – nașterea lui Iisus Hristos - și trecerea de la un an calendaristic la altul - Anul Nou - colin­dele au o funcție de urare și de felicitare, de marcare a sărbătorii și de festivizare a momentului. Poezia colindelor reprezintă unul dintre straturile cele mai vechi ale creației poetice românești.

Colindele românești sunt o moștenire directă de la romani, perpetuând amintirea sărbători­lor legate de Calendele lui Ianuarie. De altfel, termenul însuși (co­linda) vine din latinescul calendae, adaptat printr-un intermediar slav (Jjcoleda), de origine latină și acesta.
În realitatea folclorică vie se face distincția între colindele de copii, zise de obicei în Ajunul Crăciunului (24 decembrie), de o mare simplitate compozițională, cuprinzând, de regulă, o formulă de vestire a sărbătorii, o scurtă urare de belșug și o cerere de ob­ținere a darurilor tradiționale:

"Bună-  ziua lui Ajun,
Sara, sara lui Crăciun,
Când îi laptele mai bun.
Cruce-n casă, cruce-n ma­să,
Să fii, gazdă, sănătoasă! ”

și colindele cetei de flăcăi, cântate la casele gospodarilor în noaptea de Crăciun (de Anul Nou),mult mai ample și mai diverse din punct de vedere tematic.
Colindele propriu-zise, cântate de obicei în casă, se diferen­țiază în raport cu persoana căreia i se adresează - fecior, fată de maritat, tineri căsătoriți, gospodari, păstori, pescari etc. În funcție de vârstă, starea maritală, ocupația celui colinda.  Poezia propune , o alegorie, figurează o situație ideală care, se credea, va deveni re­alitate în anul următor.

Gospodarului i se urează belșugul de vite:

"... Tot cirezi de vaci,
Vacile zbierând,
Vițeluși sugând,
Din codițe dând,
Cu codițe-nvoalte,
Nvoalte, răsucite,
În aur po­leite /... /Tot turme de oi/...
Herghelii de cai..."

               Fetei de măritat - o căsătorie fericită; feciorului de însurat – calități voinicești, cu­raj, îndeminare.
              Alegoria domina întreaga poezie a colindelor, iar refrenul se constituie într-o marcă inconfundabilă a categoriei (a speciei). Ce­le mai cunoscute și frecvente refrene, precum Florile-s flori dalbe de măr, Florile dalbe, Cununa de vinetele, Junelui bun, Lerui Ier, Leruia, Doamne , trimit, pe de o parte, către timpurile străvechi când practica urării cu colinda avea loc primăvara, la înnoirea anului vegetațional și, pe de altă parte, la originile creștinismu­lui românesc, formula "Leruia, Doamne" nefiind altceva decât o veche invocație creștină, rostită și azi în biserica sub forma "aleluia".

S-au produs, cu timpul, suprapuneri și interferențe între co­lindele laice, pre-creștine și colindele religioase, nu numai la nivelul refrenului amintit mai sus, dar și la nivel tematic și ima­gistic.
             Grăbindu-se să recupereze această specie a literaturii populare alungate din școală pe criterii ideologice, autorii noilor manuale au reținut, spre ilustrare, doar două colinde religioase - Florile dalbe (cls. A VII-a) și 0, ce veste minunată (cls. A VIII-a) - cu mare
circulație în toate regiunile țării, și două cântece de stea: Trei crai de la Răsărit (VII) și Steaua sus răsare (VIII), specie distinctă, in­confundabilă cu colindele, chiar dacă se practică tot cu ocazia Cră­ciunului. Trebuie spus, de asemenea, că Vicleimul (numirea popu­lară a orașului Bethleem, unde s- a născut Iisus) și Irozii, practicate cu aceeași ocazie, nu sunt colinde, ci, cum bine se arată Ia un mo­ment dat, forme ale teatrului popular, după cum nu sunt colinde nici Plugușorul, Sorcova și Vasilca, din repertoriul obiceiurilor de Anul Nou. O "inovație", în contradicție cu adevărul științific, sunt și asa- numitele, de către autor, "colinde de primăvară" și "colinde de invocare a ploii".

            Nu orice poezie legată de un anumit obicei este cu necesitate un colind, chiar dacă s-a creat un verb, "a colinda", cu sensul de "a merge din casă în casă, din gospodărie în gos­podărie" într- o ocazie festivă, de sărbători ceea ce ar explica, oa­recum, neînțelegerea. În fine, poezia O, brad frumos, inserată în manualul de clasa a VII-a fără nici o explicație, poate crea de asemenea confuzii, putând fi luată drept colind sau poezie de urare când, de fapt, este o creație cărturărească, un imprumut, în orice caz, din repertoriul internațional de cântece de Crăciun.

            Cele peste 200 de tipuri de colinde indexate până acum, in­clusiv cele religioase, "biblice și apocrife" fcf. Momea Bratulescu, Colinda românească, 1981) culese în mii de variante, atestă vita­litatea speciei și locul ei central în folclorul romanesc. Pentru a nu săraăci conținutul deosebit de bogat al acestei creații folclorice românești atât de reprezentative, viitoarele manuale vor trebui să opereze o selecție mai riguroasă a textelor puse la dispoziția lor.

             În cadrul festiv și solemn al sărbătorii Nașterii Domnului și al schimbării anului, colindele aduc ecourile unei lumi vechi și sonu-rile pure ale poeziei autentice, pe care le regăsim în versurile unei postume de Eminescu:

"Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheaja se-ntinde
Asemeni oglinzilor
Și tremura brazii
Mișcând rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scâinteie stele­le..."