Colindele – spiritul Craciunului

                                                                              Educatoare: Onofrei Carmen

           Craciunul, nu este o perioada, nici un sezon, ci o stare de spirit. Adevaratul spirit al Craciunului il regasim in colindele ce ne  trezesc rezonante afective de inalta sensibilitate si de puternica intensitate, creand o atmosfera de bucurie si un farmec cu totul specific  trairii  religioase, caci ele pastreaza ceva din fragezimea crestinismului primar.

Dintre obiceiurile calendaristice cele mai răspândite şi mai spectaculoase, cu originea în credinţe şi mituri străvechi, sunt de bună seamă ciclurile legate de sărbătoarea Naşterii lui Iisus şi schimbarea anului. Perioada sărbătorilor de iarnă începe de Sfântul Nicolae, sărbătorit de credincioşii ortodoxi pe 6 decembrie şi se termină de Bobotează pe 6 ianuarie -  o lună în care tradiţia este la loc de cinste.

Vechile datini româneşti ne ajută în fiecare an să simţim şi să trăim atmosfera plină de căldură şi veselie a sărbătorilor de iarnă.

Crăciunul este sarbatoarea în jurul căruia gravitează o multitudine de colinde, urări şi tradiţii specifice, care trimit spre vremuri demult apuse, dar ce se regăsesc, surprinzător, în contemporaneitate.

În folclorul românesc Colindatul de Crăciun este cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradiţional, cel mai bogat şi colorat prilej de manifestări folclorice.
Deprinderea de a colinda, de a saluta cu mare bucurie Naşterea Domnului, de a-L întâmpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche. Colindatul deschide amplul ciclu al sărbătorilor de iarnă.

Cei dintâi colindători au fost păstorii care au venit la peştera luminată unde S-a născut Pruncul Iisus şi bucurându-se de acest semn ceresc şi de glasul îngerilor au vestit degrabă în cetatea Betleemului minunea la care au fost martori.

Colindele, "aceste minunate creatii populare", s-au pastrat din generatie in generatie si au rasunat in fiecare an, fara intrerupere, in casele crestinilor, in noaptea sfanta a Nasterii Domnului, sub luceafarul de argint al pacii, indatinandu-se, raspandindu-se si fiind nelipsite din manifestarile religioase ale credinciosilor nostri.

Colindele sunt de două feluri: colinde religioase şi colinde laice. Colindele religioase au o origine literară şi se referă la Iisus. Colindele lumeşti au caracter liric şi sunt adaptate de colindători la situaţia celor care le cântă. Colindatul cu motive religioase, deşi de origine bisericească, e totuşi format după modelul colindatului de tip păgân.

Putine popoare din lume au insotit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu o imbratisare asa de calda si de duioasa si au exprimat-o asa de bogat in forme artistice, cum a facut-o poporul roman.

  Colindele noastre romanesti sunt deosebit de valoroase pentru bogatele idei morale si sociale pe care le exprima. Pe langa mesajul ceresc al mantuirii, colindele au reprezentat si o scoala de imbarbatare, de nadejde si de virtuti morale in viata credinciosilor, exprimand dragostea de oameni, facerea de bine, smerenia, ascultarea si bunatatea, cinstea, dragostea de tara, eroismul, bucuria sarbatorilor, dorinta de prosperitate, belsug si pace, ca idealuri nepieritoare si caracteristici esentiale ale sufletului poporului nostru. In ele eticul s-a imbinat in chipul cel mai armonios si mai fericit cu esteticul.Colindele romanesti sunt pastrate, gustate si apreciate pentru valoarea lor teologica. Ele sunt inmiresmate de parfumul cel mai ales al evlaviei noastre crestinesti si stramosesti, sunt o transpunere in forma populara cantata a credintei noastre ortodoxe.Sunt inspirate din Sfanta Scriptura si din Sfanta Traditie, din slujbele divine si din iconografie. In versurile lor duioase si pline de credinta se descifreaza sensurile adanci ale unei trairi religioase autentice, bazate pe marturia de nezdruncinat a dreptei credinte, dezvaluind ascultatorilor dogma ortodoxa. Nici una din invataturile de baza ale credintei crestine nu este uitata sau nefolosita in colindele noastre romanesti. In ele se rasfrange invatatura crestina despre pacatul stramosesc, intruparea si nasterea Mantuitorului, rascumpararea oamenilor prin moarte si Invierea Sa, supracinstirea Maicii Domnului, cinstirea Sfintilor, Sfintele Taine, invatatura despre rai si iad si judecata viitoare.Majoritatea colindelor au in centrul lor persoana Mantuitorului nostru Iisus Hristos, descriind mai ales intruparea si nasterea Lui cea mai presus de minte, pe care o exprima in mod simplu, fara speculatii teologice subtile, ci cu sentimentul trairii unui mare adevar de credinta.                         Colindul este o nepreţuită zestre spirituală pe care o moştenim din moşi-strămoşi. El este sfânt pentru că transmite un mesaj ceresc, o veste de la Dumnezeu. Dar colindul este şi bun pentru că această veste are menirea să slujească vieţii, să aducă atâta bine în lume şi între oameni. Din vremuri vechi, colindele, datinile şi obiceiurile noastre de Crăciun au fost o adevărată şcoală de virtuţi morale, întărind simţămintele de bună întelegere. În colinde, simplitatea, uşurinţa şi cursivitatea versului popular exprimă o mare bogăţie de idei, într-o formă plină de frumuseţi artistice, în care figurile de stil abundă, comparaţiile se întrec una pe alta şi diminutivele nu lipsesc aproape din nici un vers. Este, de altfel, tot ceea ce dă gingăşie, frumuseţe, farmec şi duioşie colindelor.

  Sub raportul maiestriei artistice a versului si a melodiei, colindele ocupa un loc de seama in creatia poporului nostru. Ele formeaza un tot unitar cu doinele, baladele populare si cantecele de vitejie, cu basmele, ghicitorile, proverbele si zicatorile. Venind din lumea obstilor satesti, colindele pastreaza, fara indoiala, unele din ele mai vechi realizari poetice romanesti. Ele exprima, sub forma poeziei populare florile alese ale simtamintelor noastre crestinesti in fata tainei celei din veac ascunse, precum si binefacerile ce s-au revarsat asupra omenirii prin intruparea Fiului lui Dumnezeu.

Colindătorii sunt chipul îngerilor care au vestit Naşterea Domnului. La colindat se pleacă în ordinea inversă vârstei: cei mai mici mai întâi, cu Moş-Ajunul: “Bună dimineaţa la Moş-Ajun ...”, mai apoi cei mai în vârstă, de după-amiaza până pe înserate, până în puterea nopţii sau chiar “noaptea pe la cântători”.

Adevăratul colindat se desfăşoară în seara şi noaptea de Crăciun. Colindătorii se adunau în cete bine rânduite. Fiecare grup îşi alegea un conducător numit de obicei „vătaf“ sau „jude“. Colindătorilor propriu-zişi li se alăturau câţiva flăcăi cu sarcina să poarte, în saci şi traiste, darurile primite. Pe vremuri, fiecare ceată putea să ia la colindat numai o anumită parte a satului, având grijă să nu pătrundă în zona ce se cuvenea alteia.

Odată intraţi în curtea casei, colindătorii îşi depănau repertoriul înaintea membrilor casei, adunaţi în prag. După ce cântecele din faţa casei se terminau, gazda îşi invita colindătorii în casă. Aici, înainte de aşezarea la masă pentru ospăţul comun, vătaful cetei poruncea să se cânte alte câteva colinde. Numărul colindelor depindea în mare măsură de rangul gazdei şi de belşugul de daruri pe care ea urma să le ofere colindătorilor. Sunt obiceiuri nepretuite, din pacate lasate in trecut de majoritatea dintre noi romanii, dar care au fost descrise si de Eliade:

 „Ritualul se desfăşoară de obicei începând din Ajunul Crăciunului (24 decembrie), până dimineaţa zilei următoare. Grupul de şase până la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaşte obiceiurile tradiţionale şi vreme de patruzeci sau optsprezece zile ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucţia necesară. În seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcaţi în straie noi şi împodobiţi cu flori şi zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete şi bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele şi să-i vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră şi după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă şi îşi continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere şi rostesc urările tradiţionale. Colindătorii aduc sănătate şi bogăţie, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere şi pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură, etc. După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toţi tinerii.” (Mircea Eliade în Istoria credinţelor şi ideilor religioase)

Fiecare gospodar din sat ar trebui să primească ceata colindătorilor. Nicio casă nu trebuie să rămână necolindată, oricât de rea ar fi vremea. Se credea pe vremea stra-stra-stramosilor nostri ca atunci când nu se vor mai auzi colinde pe pământ vor ieşi diavolii şi vor pune stăpânire pe lume.

Daca ar fi adevarate acestea, atunci vremea aceea nu e departe. Cu fiecare an ce trece, tot mai putine sunt gazdele pentru colindatori. Descurajati de portile gasite inchise, tot mai putini pornesc a colinda.

Caci noi, in graba inutila de a bantui supermarketurile si de a ne amagi cu false culori si arome pierdem esentialul. Ascultam colinde ” sintetice ” pe c.d.-uri, prea infrigurati si obositi sa iesim din casa pentru a bate pe la porti. Am devenit prea comozi, singuratici si ingamfati pentru a putea duce mai departe traditia primita de la stramosi. Doar bunicii isi mai amintesc vremea adevaratelor colinde, cu dor in suflet de a retrai bucuria lor simtita odinioara.

Si totusi an de an in preajma Craciunului simtim ca e vremea colindelor, e vremea focului care implineste painea, a ninsorilor care te cheama la povesti, a zapezilor care te invaluie la ceas de seara, e vremea amintirilor depanate in clinchet de clopotei si a saniilor trase de cai.

          Ca parte integrantă a folclorului religios, colindele prezintă o valoare nepreţuită prin originea şi mai ales prin vechimea lor. Ele reprezintă cântecul nostru strămoşesc şi una din cele mai vechi forme de manifestare a folclorului religios românesc. Prezenţa în colindele şi pluguşoarele noastre a numelui lui “Bădica Traian” ne aminteşte de timpul formării poporului român şi de strămoşii neamului nostru.

“Fără obiceiurile şi tradiţiile noastre, fără portul şi limba noastră,

nu am putea să ne numim români.”

Bibliografie:

Istoria credinţelor şi ideilor religioase – M. Eliade

Traditii si obiceiuri specifice sarbatorilor de iarna - Lazar Mihaiela

Colindele in viata si spiritualitatea credinciosilor romani - Nicolae Necula