Prof.înv.prșcolar Chirilă Andreea
Grădinița
cu pp “Voinicelul”
Șc. Gim. “Sfânta Maria” Botoșani
Sărbătorile și obiceiurile populare, grupate în
preajma solstițiului de iarnă (20 decembrie - 7 ianuarie), poarta numele
generic de sărbători de iarnă. Perioada este deschisă și închisă de sărbători
prefatate de ajunuri, atât Crăciunul, cât și Boboteaza, și intersectate la
mijloc de noaptea Anului Nou. Principalele sărbători ale ciclului de iarnă -
Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza - au funcționat de-a lungul vremii ca momente
independente de înnoire a timpului și de început de an. Românii folosesc, pe
lângă calendarul oficial, recunoscut de stat și Biserica, un calendar neoficial
- calendarul popular - creat de popor și transmis folcloric. Spre deosebire de calendarul
bisericesc oficial și de calendarul civil, care constituie un simplu tabel al
zilelor grupate pe săptămâni și luni, calendarul popular indică timpul optim
pentru arăt și semanat, pentru pețit și logodit, pentru moștenirea strămoșilor
sau aflarea ursitei etc. Sărbătorile și obiceiurile populare, care au loc în
decurs de o zi sau de mai multe zile, diurne sau nocturne, cu data fixă sau
mobilă, dedicate divinităților calendaristice, oamenilor, animalelor, păsărilor,
plantelor, fenomenelor terestre și cosmice sunt cunoscute și respectate, în
unele zone etnografice, până astăzi. Unele au preluat numele sfinților creștini,
altele nu au nici o legatură cu creștinismul ("Caloianul",
"Paparuda", "Dragaica" etc.) sau sunt pe cale de a fi
asimilate, precum Crăciunul, de creștinismul carpatic. Divinități moștenite de
la substratul autohton, trac și greco-dac, cele împrumutate și similate de la
greco-romani și popoarele orientale, cât și creațiile mitice strămoșești și
românești alcătuiesc un original panteon.
Ajunul Craciunului (24 decembrie) –
Ajunul Craciunului apare personificat in chipul unui mos cumsecade, frate mai
mic al lui Mos Craciun, despre care se spune ca ar fi fost pastor. Ajunul
Crăciunului incepe cu colindul “Bună dimineaţa la Moş Ajun!”, casele frumos
impodobite işi primesc colindătorii. Aceştia sunt răsplătiţi de gazde cu
fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani. E bine sa se imparta bucate, atat in numele mortilor, cat si ca semn de
belsug, fiind rastimpul prin excelenta al darurilor. Se crede ca zgarcitii
primesc pedepse de la Mos Ajun (cele mai grele fiind ale acelora care nu
primesc uratorii).
Pluguşorul
Urare tradiţională la români in
preajma Anului Nou, pluguşorul a păstrat scenariul ritualic al unei invocări
magice cu substrat agrar. El e întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de
bici şi sunete de clopoţei, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit
cu timpul de un plug miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită
mugetul boilor. Textul pluguşorului şi-a pierdut astăzi caracterul de
incantaţie magică. Recitată într-un ritm vioi, urarea devine tot mai veselă,
mai optimistă, pe măsură ce se apropie de sfârşit.
Capra
Acest obicei ţine, de regulă, de la Crăciun pana la Anul Nou. Măştile care
evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur
animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră
sau turcă în Moldova şi Ardeal, borita (de la bour) în Transilvania de sud. În
Muntenia şi Oltenia, capra e denumită „brezaia“ (din cauza înfăţişării pestriţe
a măştii) şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou.
Capra se alcătuieşte dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră,
care se înveleşte cu hârtie roşie. Peste această hârtie se pune o altă hârtie
neagră, mărunt tăiată şi încreţită în forma părului. În loc de aceasta se poate
lipi şi o piele subţire cu păr pe ea. În dreptul ochilor se fac în lemn doua
scobituri unde se pun două boabe de fasole mari, albe, cu pete negre, peste
care se lipeşte hârtia neagră cu încreţituri sau pielea cu păr. În loc de
urechi, capra are două găvane de lingură. Pe ceafă are patru corniţe, frumos
împodobite cu hârtie colorată, pe care se află înşirate şiraguri de mărgele. În
dosul coarnelor se află o oglindă care răsfrânge foarte mândru lumina de pe la
casele unde intră capra noaptea. În cele două fălci de sus ale capului, se pune
falca de jos, care se mişcă în jurul unui cui care nu se vede. Aceasta falcă
este îmbrăcată la fel ca şi capul. Sub ceafă este o gaură în care se pune un
băţ lung de un cot, de care se ţine capra. De partea de dinaintea fălcii de jos
se află atârnat un clopoţel, iar de partea de dinapoi se află legată o sârmă.
Dacă această sârma se lasă slobodă, partea de dinaintea fălcii de jos atârnă şi
astfel gura caprei se deschide. Dacă s-ar trage scurt de sârmă, gura caprei
s-ar închide printr-o clămpăneală seacă, de lemn. Fireşte clopoţelul sună. Atât
băţul, cât şi sârma sunt acoperite cu un sac de formă tronconică, de pânză
groasă de sac, care, pentru a sta umflată si a acoperi astfel pe cel ce va ţine
capra de băţ, va clămpăni-o şi va juca-o, are legate pe dinăuntru nişte cercuri
de sârmă sau de lemn.
Masca este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiţii lăutari ce
acompaniază dansul caprei. Capra saltă şi se smuceşte, se roteşte şi se
apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Un spectacol autentic trezeşte
în asistenţă fiori de spaimă. Mult atenuat în forma sa citadină actuală,
spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a
coregrafiei. Cercetătorii presupun că dansul caprei, precum şi alte manifestări
ala măştilor (căiuţii-feciori travestiţi în crai, turca-masca de taur),
întâlnite în satele româneşti la vremea Crăciunului provin din ceremoniile
sacre arhaice închinate morţii şi renaşterii divinităţii.
Sorcova
Aparţinând obiceiurilor de Anul
Nou, umblatul cu sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor. Aceştia poartă o
crenguţă înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul
căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine de la
cuvântul bulgar surov (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă
odinioară dintr-un arbore. Înclinată de mai multe ori în direcţia unei anumite
persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu
capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat. Textul urării, care
aminteşte de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mişcării sorcovei.
Steaua
De la Crăciun şi până la
Bobotează copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la toate
popoarele creştine.
Acest obicei vrea să amintească
steaua care a vestit naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.
Cântecele despre stea provin din
surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a
Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină şi multe din ele,
chiar din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor, care intră în casă în
zilele Crăciunului, cântă versuri religioase despre naşterea lui Iisus: „Steaua
sus răsare“; „În oraşul Vitleem“; „La nunta ce s-a întâmplat“; „Trei crai de la
răsărit“.
La colindat
Adevăratul colindat se desfăşoară
în seara şi noaptea de Crăciun. Colindătorii se adună în cete bine rânduite.
Fiecare grup îşi alege un conducător numit de obicei „vătaf“ sau „jude“.
Colindătorilor propriu-zişi li se alătură câţiva flăcăi cu sarcina să poarte,
în saci şi traiste, darurile primite. Pe vremuri, fiecare ceată putea să ia la
colindat numai o anumită parte a satului, având grijă să nu pătrundă în zona ce
se cuvenea alteia.
Odată intraţi în curtea casei,
colindătorii îşi deapănă repertoriul înaintea membrilor casei, adunaţi în prag.
Cântecele sunt întotdeauna însoţite de dansuri. După ce cântecele şi dansurile
din faţa casei s-au terminat, gazda îşi invită colindătorii în casă. Aici,
înainte de aşezarea la masă pentru ospăţul comun, vătaful cetei porunceşte să
se cânte alte câteva colinde. Numărul colindelor depinde în mare măsură de
rangul gazdei şi de belşugul de daruri pe care ea urmează să le ofere
colindătorilor.
Unei singure melodii îi pot corespunde mai multe texte (versiuni locale, varianta
laică sau creştină).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu