Violenţa în şcoală este o realitate pe care n-o putem nega şi nici
neglija. Lucrul cel mai important este
să găsim metode eficiente de combatere a violenţei, de orice fel ar fi ea,
pentru că altfel acest fenomen se va croniciza şi va fi greu de stăpânit în
contextul societăţii actuale.
Argument
Violenţa umană este, fără îndoială,
una dintre temele recurente ale societăţilor contemporane. Preocuparea pentru
manifestările de violenţă, dilemele privind creşterea criminalităţii şi a
cauzelor ei, strategiile de prevenire şi combatere a acestor fenomene
reprezintă subiecte de reflecţie pentru lideri de opinie, politicieni,
jurnalişti şi, mai ales, pentru cercetători din diferite domenii ale ştiinţelor
sociale. Globalizarea interesului faţă de violenţa socială este consecinţa unei
conştientizări generalizate privind necesitatea punerii violenţei pe agendele
de lucru ale diferiţilor actori sociali, responsabili de găsirea unor soluţii,
dar şi de mobilizarea corpului social, a societăţilor civile pentru luarea
depoziţie, implicarea şi participarea la prevenirea şi/sau combaterea acestui
fenomen social. Desigur, violenţa umană este un fenomen complex, având
determinări psihologice, sociale, culturale şi economice. Acest lucru este
evident dacă luăm în consideraţie amploarea formelor ei de manifestare şi
interrelaţiile pe care le presupune. Dincolo de diversitatea fenomenului
violenţei umane, încercări de a contura, la nivel naţional şi global,
dimensiunile ei impun, ca prim pas, cunoaşterea acesteia, stabilirea unor
categorii conceptuale, tematice şi operaţionale, indispensabile unei abordări
integrate.
Violenţa şcolară este doar una
dintre manifestările violenţei cotidiene. Dezbaterile privind relaţia între
conceptul de „drept la siguranţă” şi mediul şcolar au căpătat în Europa o
dezvoltare continuă şi constantă, cu diferenţe de la ţară la ţară, devenind
oficial o problemă politică în urma unei întâlniri a experţilor, organizată de
Comisia Europeană la Utrecht, în anul 1997.
Mass-media acordă din ce în ce mai
multă atenţie violenţei, contribuind la conştientizarea şi creşterea
interesului public faţă de violenţa tinerilor, inclusiv faţă de violenţa şcolară.
Guvernanţii şi societatea civilă au devenit sensibili la fenomenul violenţei în
mediul şcolar, renunţând la stereotipul conform căruia şcoala este o entitate
izolată, un spaţiu social autonom, necorelat la dinamica socială, neafectat de
conflictele şi dificultăţile cu care se confruntă societatea, în general.
Şcoala este o parte integrantă a comunităţii largi, iar problemele cu care se
confruntă ca instituţie şi mediu de formare a tinerilor privesc întreaga
societate. Violenţa umană, indiferent în ce context se manifestă, este inerentă
naturii umane, dar acest lucru nu înseamnă că nu trebuie să i se dea un răspuns
ferm, prin acordarea unui rol special prevenirii şi combaterii acestui fenomen
social. Şcoala ca mediu instituţional nu se sustrage acestei afirmaţii. Ba
chiar mai mult, aceasta, nemaifiind considerată „nici o fortăreaţă şi nici un
sanctuar”, ci un forum al socializării, un spaţiu deschis lumii exterioare,
asimilându-i tensiunile, trebuie văzută şi ca spaţiu de manifestare a
violenţei.
Elevii fac faţă cu greu situaţiilor familiale şi
şcolare tensionate. Mediul agresiv la care fiinţa umană este supusă din primele
zile de viaţă este interiorizat sub forma unui model de acţiune astfel încât
comportamentele agresive devin singura modalitate de reacţie. Aceste
comportamente pot reprezenta o formă inadecvată de stabilire a relaţiei cu o
altă persoană, pot fi o modalitate de a atrage atenţia sau pot fi o simplă
provocare. Există şi cazuri în care elevii folosesc comportamente agresive
pentru a câştiga o identitate proprie, în tendinţa de dezvoltare a conştiinţei
de sine.
Pe cât de numeroase sunt motivele agresivităţii, pe
atât de clare sunt consecinţele sale: deficienţe la nivelul strategiilor de
rezolvare paşnică a situaţiilor conflictuale, incapacitatea de concentrare
asupra procesului de învăţare, provocarea de pierderi sau distrugeri materiale
şi chiar umane, crearea unui mediu ostil nefavorabil dezvoltării comunităţii
şcolare şi locale.
Alegerea mai multor domenii de intervenţie are la
bază mai multe argumente:
Viziunea
unitară, holostică asupra procesului educaţional privind siguranţa mediului
şcolar şi implicit siguranţa personală a elevilor şi personalului unităţii
şcolare;
Importanţa
existenţei unui climat de siguranţă (fizică şi psihică) pentru dezvoltarea
personală şi organizaţională;
Efectele indezirabile
au în principiu aceleaşi cauze: lipsa de
informare asupra normelor (şi în consecinţă încălcarea lor involuntară),
neînţelegerea normativităţii ca valoare de maximă importanţă în mediul social
(şi în consecinţă încălcarea voluntară a normelor), centrarea excesivă pe predarea disciplinelor
şi neglijarea aproape totală a procesului de formare la copii a capacităţii de
a construi (mental) strategii de acţiune individuală care să le permită rezolvarea
cu succes a unor situaţii problematice reale de viaţă (şi în consecinţă
manifestarea unor comportamente neadecvate şi ineficiente);
Consumul de alcool si substanţe interzise
la vârste din ce in ce mai fragede atrage după sine şcolar şi creşterea infracţionalităţii;
Eşecul şcolar
este determinat de asemenea şi de îmbolnăvirile frecvente la care sunt supuşi
copiii din lipsă de supraveghere şi control.
Violenţa
în şcoli - aspecte generale -
Violenţa
este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Presa scrisă sau
audiovizualul informează în permanenţă cu privire la manifestări diverse ale
acestui fenomen. Apariţia diferitelor forme de violenţă în mediul şcolar pare
aproape o fatalitate şi devine, adesea, un lucru obişnuit, cu care semenii
coexistă fără măcar a se mai sesiza asupra pericolului. Chiar dacă reprezintă o
problemă delicată, punerea sub control a fenomenului violenţei nu se poate face
decât dacă îi sunt cunoscute cauzele, originile, formele de manifestare şi
posibilităţile de prevenire. Problema violenţei în şcoală poate şi trebuie să
devină o temă de reflecţie pentru toţi cei implicaţi în actul educaţional. Cu
atât mai mult cu cât şcoala dispune, credem, de importante resurse pentru a
concepe programe de prevenire a violenţei şi pentru a rupe cercul vicios al
violenţei în mediul şcolar.
Violenţa este o problemă
care îşi face simţită prezenţa din ce în ce mai mult în societate, iar de
câţiva ani şi în şcoală.
Există un nivel de
indisciplină inerent în şcoli, ca rezultat al faptului că elevii sunt la o
vârstă la care sunt tentaţi să treacă peste reguli, iar această indisciplină
poate duce la un comportament violent. Lipsa modelelor sociale, mediatizarea
excesivă a cazurilor de violenţă şi indisciplină pot influenţa comportamentul
elevilor, aceştia putând fi tentaţi să imite acţiunile văzute la televizor.
Societatea românească trece printr-o criză din punctul de vedere al valorilor
sociale. Violenţa este din păcate pentru mijloacele de informare în masă o
afacere rentabilă, iar formele dramatizării şi exagerării atrage publicitatea
dorită, rating-ul. În mass-media se pune accentul pe ideea că nu este nevoie să
ai multă şcoală pentru a avea succes în viaţă şi că succesul se măsoară în
primul rând prin bani. Aceste modele sunt perpetuate şi în familie, şi pe
stradă, iar şcoala are puţine şanse de a schimba mentalitatea elevilor în
condiţiile în care toate celelalte surse de informare spun contrariul. Copiii
sunt în şcoală şase sau şapte ore pe zi. În rest sunt acasă, pe stradă, se uită
la televizor. Tot ce învaţă în şcoală – cum să vorbească, cum să se poarte –
este contrazis de ce văd în rest. Părinţii nu se implică suficient. Tema
„violenţa” invită din păcate şi la respingerea vinovăţiei şi a răspunderii.
Părinţii pot înfiera educaţia lipsă sau greşită din familie. Şcoala singură nu
poate să reziste tendinţei actuale. Este nevoie de o politică hotărâtă de
combatere a violenţei sociale şi de educare a adulţilor.
Agresiunile întâlnite în
şcoală sunt injuriile, jignirile,
îmbrâncelile, intimidările, vulgarităţile.
Conflictele au de cele mai multe ori o justificare minoră, însă pot culmina cu
agresiuni fizice. Altă problemă este aceea a taxelor de protecţie cerute de
elevii mai mari sau de persoane din afara şcolii. Elevii nu discută cu
profesorii şi preferă să-şi rezolve singuri conflictele ce apar între ei, fără
implicarea cadrelor didactice, dar simt nevoia unor ore în care să discute
despre problema conflictului, metode şi tehnici de negociere a conflictelor sau
despre consecinţele comportamentului violent. Este necesară prezenţa în fiecare
şcoală a unui psiholog care să consilieze elevii şi să colaboreze cu
profesorii, dar se face simţită şi necesitatea educării părinţilor, mai ales că
unele conflicte au fost escaladate tocmai prin implicarea acestora,
ajungându-se la ameninţări cu moartea şi bătăi în plină stradă. Situaţia devine
problematică atunci când aceste incidente se repetă foarte des, fie când
violenţa este foarte puternică sau se manifestă asupra profesorilor. Sunt
necesare măsuri pentru întărirea securităţii, respectiv angajarea unor firme de
pază şi o mai bună colaborare cu poliţia, instalarea unor sisteme de
supraveghere video în curtea şi holurile şcolii.
În această problematică
este vorba de răspunderea cetăţenilor, adolescenţi şi adulţi deopotrivă. O
importanţă deosebită o are întrebarea pedagogică, cum pot învăţa copiii şi adulţii să-şi recunoască răspunderea de a avea
o atitudine clară faţă de violenţă, să exerseze forme paşnice de a stinge
conflicte, să îndepărteze violenţa din drumul lor şi să reacţioneze împotriva
violenţei. Rolul prevenţiei violenţei: întărirea personalităţii, toleranţă,
promovarea creativităţii şi sprijinirea dezvoltării individuale. Succesul
şcolar poate ajuta la clădirea aprecierii personale. Dacă un elev cunoaşte
eşecul la şcoală, trebuie să-l convingem că el este valoros pentru societate şi
pentru noi. Astfel îi vom întări personalitatea. Înţelegerea, abnegaţie şi
model, o relaţie optimă profesor-elev cântăresc mai mult decât pedeapsa. Şcoala
trebuie să dea posibilitatea elevilor să înţeleagă relaţiile sociale şi să-i
pregătească să fie responsabili, să se poată descurca într-o societate a
vitezei.
Există consens în
părerea că cea mai mare parte a potenţialului de agresiune şi violenţă care
apare în şcoală este „importat”. Dar este sigur că există şi factori şcolari
care duc la violenţă, începând cu relaţia profesor-elev şi climatul social până
la metodele de predare, evaluare, eşec, izolare. Atitudinea violentă a unor
elevi are cauze atât externe cât şi interne. Cauzele externe ocupă un loc uriaş
de mare: climatul educativ restrictiv din familie, alăturarea la grupuri
agresive şi consumul regulat de filme cu violenţă. Elevii care trăiesc în
astfel de mediu se comportă agresiv la şcoală.
În
România există foarte puţine date statistice care să releve prevalenţa
hărţuirii şi violenţei în mediul şcolar, cu toate că la nivel empiric se
cunoaşte că acest fenomen este în continuă creştere la noi în ţară, existând o
multitudine de cazuri de violenţă în şcoli mediatizate prin presa scrisă şi
audio-vizual. Violenţa în şcoli este de asemenea considerată ca fiind un
comportament învăţat fiind tangenţial identificată, în special, în legătură cu
violenţa adulţilor faţă de copii, făcându-se asocierea între familia
disfuncţională şi comportamentul potenţial violent al copiilor proveniţi din
aceste tipuri
de familii.
Rezultatele unei cercetări IMAS, la
comanda Romtelecom,
arată că 60% dintre copii și tineri au fost implicați în cazuri de violență
verbală, majoritatea în cartierul în care locuiesc (46,7%) sau chiar la școală
(33%). Violența verbală afectează 2 din 3 copii români. Cel
mai adesea, cazurile de violență verbală implică doar elevi
(39,3%). Într-o proporție mult mai mică, profesorii (2,5%) și personalul
nedidactic (0,8%) pot avea partea lor de vină, în timp ce în 45% din cazuri
sunt implicați necunoscuți, deci au loc în afara școlii.
Daca rămânem între zidurile școlii,
aflăm că majoritatea respondenților consideră că, în situația de elev, cel mai
mare risc din perspectiva violenței este asociat cu jignirile, înjurăturile sau
glumele umilitoare făcute de colegi.
Pentru
a putea derula programe de prevenţie şi intervenţie este importantă înţelegerea
fenomenului de hărţuire şi violenţă în şcoli şi caracteristicile atât ale
agresorilor cât şi ale victimelor.
Organizarea
şcolii
Şcoala reprezintă o structură
complexă pentru că ea îndeplineşte mai multe funcţii. Ea asigură în primul rând
o misiune pedagogică, însă ea are, de asemenea, şi o funcţie de socializare. Ne
aşteptăm de la ea să vegheze la echilibrul între cooperare şi competiţie, între
susţinere şi provocare, între performanţă individuală şi activitatea de grup.
În afară de a stimula reuşita şcolară, şcoala vine şi în întâmpinarea altor
nevoi ale elevului, pornind de la nevoi sociale, afective şi până la nevoi mai
elementare, de căldură şi protecţie.
În realitate, şcoala are sarcina de a
satisface ansamblul nevoilor descrise în piramida lui Maslow (Maslow, 1968): la
bază, nevoia de cunoaştere, de cercetare şi înţelegere, iar la vârf nevoia
împlinirii de sine. Pentru a complica mai mult lucrurile, uneori interpretările
asupra termenilor utilizaţi în piramida lui Maslow diferă mult. Aceste
interpretări diferite pot opune personalul şi
elevii, personalul educativ şi non-educativ, conducere
şi cadre intermediare şi, bineînţeles, în interiorul fiecăruia din aceste
grupuri, experienţa şi comportamentele fiecăruia vor avea, de asemenea, efecte
foarte variate.
În consecinţă, orice audit referitor
la eficienţa organizării şcolare pentru a răspunde nevoilor copiilor şi în
particular, în acest caz pentru a preveni, a minimiza şi a gestiona violenţa,
va fi probabil cel mai util dacă se bazează pe un model clar şi coerent de bună
organizare, şi anume, o organizare care acceptă complexitatea menţionată mai
sus dar prezintă această complexitate
într-un mod accesibil.
Forme de violență în școală
Violența școlară: actorii și formele
ei
Fără
îndoială, violența în școală nu este o invenție a contemporaneității. Ea a
existat încă din cele mai vechi timpuri în toate sistemele de educație, dar
formele și intensitatea cu care aceasta s-a manifestat au sud=ferit modificări
de-a lungul istoriei, variind desigur de la un tip de cultură și societate la
alta, dar și în funcție de teoria și practica pedagogică împărtășită la un
moment-dat.
Luând ca reper începuturile
instituționale ale școlii publice în spațiul românesc, atât violența fizică,
cât și cea verbală își găsesc ilustrări literare celebre. Numai rememorând
amintirile din anii de învățătură ai lui Ion Creangă cu ai săi nelipsiți ”Calul
Bălan” și ”Sfântul Nicolai” sau renumitele metode pedagogice așa-zis intuitive
și formele de adresare deloc ortodoxe (”Măi, prostovane”) ale ”unui pedagog de
școală nouă” a lui Ion Luca Caragiale, putem constata cu ușurință că pedepsele
fizice, cele verbale sau umilințele nu i-au ocolit pe elevii care nu prea aveau
drag de învățătură, pe cei fără ”aplicație” sau pur și simplu pe cei
neastâmpărați. Într-o ipostază mai apropiată în timp, Eugen Ionescu dedică una
din scrierile sale ,”Lecția”, exclusiv problemei autorității absolute a
profesorului, care, în viziunea dramaturgului, reprezintă în sens metaforic o
crimă asupra interesului pentru învățătură al elevilor.
Ironiile, tachinările și chiar
violențele între elevi în școală au existat dintotdeauna, aspectele psiho-sociale
ale vieții de grup incluzând, fără îndoială, și situații de conflict, soldate
cu violență fizică sau verbală. E drept, violența elevilor față de profesori
pare a fi de dată mai recentă, autoritatea profesorului fiind, în mod
tradițional, subînțeleasă și de necontestat. Recunoașterea necondiționată a
autorității profesorului este un rezultat al practicilor pedagogice bazate pe
magistrocentrism, adânc înrădăcinate și îndelung persistente în sistemul
educațional din România.
De la Ion Creangă, I.L.Caragiale sau
E.Ionescu până astăzi, vremurile, dar
și școala, au suferit transformări importante. Schimbările din sistemul social
și politic au avut ecouri în modul în care populația a privit importanța
educației, de la opinii care vedeau în școală o cale sigură spre reușita
socială, până la cele conform cărora educația nu este o condiție necesară a
modelului social de succes. Progresele în domeniul psihologiei învățării, dar
și viziunile moderne asupra educației au redefinit școala ca un spațiu de viață
socială, democratic și deschis către alte sisteme. Astfel de viziuni moderne
asupra educației s-au lovit în perioada regimului comunist românesc de o serie
de bariere importante, cum ar fi ideologizarea învățământului, cenzura, accesul
limitat la sursele de informare, bariere care au determinat, în sine, tensiuni
interne ale sistemului educațional.
După anul 1990, România a optat
pentru democratizarea sistemelor economice și sociale, școala fiind unul dintre
pilonii importanți ai schimbării.. Accesul larg la mijloacele de informare,
introducerea unei relative autonomii a școlii în raport cu oferta educațională,
lărgirea participării la decizii privind educația prin contribuția tuturor
actorilor educaționali (părinți, autorități locale, biserică, societate civilă)
sunt doar câteva dintre schimbările care au condus la transformarea culturii
școlare după anii 90. Totodată, acumularea tensiunilor sociale inerente
perioadelor de schimbare economică și politică au adus transformări ale
peisajului social, spațiu în care fenomenele de violență și-au făcut simțită
mai acut prezența, difuzând și la nivelul altor instituții sociale, între care
familia, dar și școala ocupă un loc important.
În acest context, la nivel
internațional, lucrările de specialitate sintetizează câteva tendințe asupra
formelor de manifestare a violenței în școala contemporană, dintre care
amintim:
trecerea
de la violența fizică, directă, vizibilă, legitimată și încurajată, uneori, la
forme mai subtile, mascate sub forma unei violențe de tip simbolic, situată la
nivelul valorilor promovate, la nivelul tipurilor de relații din spațiul școlii
și a impunerii unor anumite modele dezirabile de comportament;
proliferarea
violențelor în școală care au ca fundament diferențele etnice, religioase, de
statut social sau de gen;
multiplicarea
formelor de violență asupra profesorilor;
creșterea
numărului fenomenelor de violență gravă în școală, care intră sub incidența
legii (crime, violuri, utilizarea armelor de foc) ca urmare a escaladării
violenței societale;
difuzia
fenomenelor de violență din afara școlii sau din imediata apropiere a acesteia,
la spațiul școlar propriu-zis.
În
aceste condiții, ne-am întrebat în ce măsură formele de violență în școala
românească au astăzi un specific anume. Putem vorbi despre o diversificare a
formelor de violență în școală? Sub ce forme se manifestă violența și care sunt
protagoniștii ei? Sunt asemenea întrebări legitime în raport cu realitatea
școlii românești și în percepția fiecăruia dintre actorii ei?
Estimări asupra dimensiunii
fenomenului de violenţă în şcoală
În România nu există un sistem de monitorizare a acestui
fenomen şi, prin urmare, nici o evaluare privind extinderea şi proporţiile
sale, formele şi tipurile de manifestare şi gravitatea acestora. Anumite informaţii
privind situaţiile mai grave de violenţă sunt aduse la cunoştinţa
inspectoratelor şcolare şi/sau Ministerului Educaţiei de către unităţile de învăţământ,
părinţi
sau alţi factori interesați.
Aceste informaţii nu se constituie, însă, într-o bază de date care să permită măsurarea
şi urmărirea evoluţiei fenomenului. Poliţia deţine, de asemenea, o serie de
date, dar acestea se referă numai la cazurile care intră sub incidenţa legii,
iar modul lor de structurare nu oferă posibilitatea identificării situaţiilor care constituie tema de interes a
studiului – violenţa în şcoală.
O
primă problemă în evaluarea violenţei şcolare o constituie definirea acesteia,
”selectarea” acelor conduite care pot fi încadrate în acest fenomen. Această
problemă este cu atât mai complexă cu cât în literatura de specialitate există
multiple definiţii şi tipologii ale violenţei. Astfel, unii autori clasifică
violenţa în funcţie de gravitatea formelor de manifestare, referindu-se la manifestări paroxiste ( crimă, viol
ş.a.) şi forme „obişnuite” (provocări, „grosolănii”, conflicte, insulte). Alţi
autori cataloghează violenţa şcolară în funcţie de trei criterii: delictele
(racket, furturi, lovituri, rasism, insulte); climatul şcolar (relaţiile dintre elevi,dintre adulţii din şcoală, precum
şi cele dintre elevi şi adulţi); insecuritatea (violenţe resimţite şi de unii
şi de ceilalţi). Pornind de la aceşti indicatori, se face distincţie între mai
multe forme ale violenţei: violenţele din afara şcolii, care provin din mediul
înconjurător; violenţele din şcoală, care se referă la
conduitele elevilor care nu s-au integrat în normele şcolare
(abaterile în timpul orelor de curs – discuţii în timpul orelor, neatenţie
etc.); violentele antişcolare determinate chiar de situaţia şcolară ( eşec şcolar,
orientări inadecvate, răspunsuri la violenţele instituţionale). Conform unei
alte clasificări, violenţa cuprinde următoarele tipuri:
- violenţa
fizică, care
include faptele de gravitate maximă: omoruri voluntare sau tentative de omor,
violuri, lovituri şi răniri voluntare grave, furturi armate sau cu uz de
violenţă, vătămări corporale, tâlhării;
- violenţa
economică, formă care
afectează bunurile materiale (distrugeri, degradări de bunuri);
- violenţa
morală care
îmbracă forme ce pot fi puse în relaţie cu conceptul de autoritate şi
raporturile de dominaţie.
Dintre
cele trei tipuri de violenţă identificate de autor, acesta acceptă ca formă
reală a violenţei numai violenţa fizică, considerând că punerea în discuţie a
violenţei morale este „un abuz de limbaj propriu unor intelectuali
occidentali, prea confundabili
instalaţi în viaţă pentru a cunoaşte lumea obscură a mizeriei şi a crimei”.
Este o reprezentare care ia în considerare numai formele cele mai dure ale
violenţei, şi anume cele care intră sub incidenţa legii.
În sfârşit o ultimă tipologie pe care o prezentăm, asociază trei
categorii de factori: actorii
(individul, grupul), modalităţile de
acţiune
(producătorul violenţei şi ţinta
violenţei) şi natura violenţei (violenţa efectivă sau violenţa simbolică). Realizând o
distincţie netă între formele de violenţă în funcţie de gravitatea faptelor,
autorul acestei clasificări identifică următoarele tipuri de violenţă:
- violenţa individului care se poate manifesta în formă efectivă asupra lui însuşi/asupra altui individ (certuri, sinucideri) sau asupra societăţii (degradare, delincvenţă, atac contra bunurilor);
- violenţa individului care se poate manifesta în formă efectivă asupra lui însuşi/asupra altui individ (certuri, sinucideri) sau asupra societăţii (degradare, delincvenţă, atac contra bunurilor);
- violenţa
individului în formă simbolică asupra altui individ
(dispreţ, insulte, violenţă verbală) sau asupra societăţii (manifestaţii sociale, greve);
- societatea
producătoare de violenţă în formă efectivă asupra individului (excludere socială) sau asupra altei societăţi (război):
- societatea
producătoare de violenţă în formă simbolică asupra individului (ţapul ispăşitor) sau asupra altei societăţi (
stigmatizarea „celeilalte” societăţi, domeniul politic).
Pornind
de la diferitele tipologii şi forme de manifestare ale violenţei, am încercat
să cuprindem în cercetarea noastră cât mai multe din aceste forme sub care sunt
diagnosticate manifestările de violenţă, de la cele privind abaterile de la
programul şcolar (întârzieri, absenţe de la ore), până la violenţă morală sau
verbală şi violenţă fizică. Astfel, violenţa în şcoală cuprinde orice formă de
manifestare a unor comportamente precum: violenţa verbală şi psihologică,
violenţa fizică, comportamente care intră sub incidenţa legii,ofensă adusă
statului/autorităţii cadrului didactic, comportament deviant în relaţie cu
şcoala.
Opţiunea noastră pentru această
definiţie a violenţei s-a bazat pe consideraţiile unor specialişti în domeniu,
care apreciază că formele „mai uşoare ”
de manifestare reprezintă „stadii incipiente” ale fenomenelor grave de
violenţă. Aceştia se referă la probabilitatea ca nesupunerea sau nerespectarea
unor norme elementare de conduită ( respectarea programului şcolar , de
exemplu) constituie permise pentru încălcarea normelor morale sau
reglementărilor legale care dirijează ansamblul sistemului de relaţii dintre
indivizi. Totodată, această opţiune a fost impusă şi de caracterul explorator
al cercetării, fapt ce a presupus identificarea variatelor forme de
violenţă şcolară , indiferent de „
nivelul de gravitate” a conduitelor
respective.
Violenţa în şcoală; criterii de diferenţiere
Proporţia de învăţământ la nivelul
cărora se înregistrează fenomene de violenţă
se ridică la un nivel
îngrijorător, depăşind 75% din totalul şcolilor investigate într-un studiu al
unei organizații Nonguvernamentale. Proporţia
respectivă se diferenţiază în funcţie de tipul unităţii de învăţământ,
acesta fiind mai mare în cazul unităţilor de învăţământ post-gimnazial -
aproximativ 80% - și mai redusă în cazul
şcolilor generale – 73%. Diferenţa relevă
faptul că anumite conduite cuprinse în sfera manifestărilor de
violenţă (în sensul definiţiei cu care a operat studiul) intervin cu o mare frecvenţă şi, posibil, şi sub forme de manifestare mai grave, la elevii de vârsta mai mare (15-18 ani). Situaţia
constatată poate fi interpretată şi din perspectiva transformărilor psihofiziologice prin care aceşti elevi trec prin perioada adolescenţei,
transformări care se declanşează uneori conduite mai puţin acceptate.
Conduitele violente ale elevilor par,
de asemenea, să fie mai frecvente în mediul urban, comparativ cu ariile rurale,
diferenţa între cele două medii de rezistenţă, în ceea ce priveşte proporţia unităţilor de învăţământ care au declarat prezenţa unor astfel de fenomene fiind de aproximativ
11 puncte procentuale – aproape 82% faţă de 71%.
Clasificarea formelor de violenţă după
gradul de gravitate
I. FORME UŞOARE:
-Ton ridicat
-Tachinare
-Ironie
-Poreclire
-Insultă
-Înjurătură
-Intimidare
-Scuipare
-Instigare la violenţă
-Deposedarea de obiecte personale
-Însuşirea bunului găsit
-Violarea secretului corespondenţei
-Lăsarea fără ajutor
-Aruncarea cu obiecte
–fără consecinţe grave
-Atingere nedorită
-Refuzul de a îndeplini sarcinile
-Indisciplina la ore
II.FORME GRAVE:
-Hărţuire
-Abuz de încredere
-Ameninţare
-Înşelăciune
-Şantaj
-Calomnie
-Seducţie
-Lipsirea de libertate a persoanei
-Ultraj
-Ultraj contra bunelor moravuri
-Tulburarea liniştii publice
-Pălmuire
-Îmbrâncire
-Trântire
-Imobilizare
-Lovire/bătaie
-Încăierare
-Lupte de grup
-Constituirea unui grup infracţional
organizat
-Aruncarea cu obiecte –cu consecinţe
grave
-Vătămare -corporală
-corporală
gravă
-corporală
din culpă
-Mutilare
-Deteriorare, distrugere de obiecte
-Distrugere -calificată-din culpă
-Instigare la discriminare
-Portul şi folosirea fără drept de
arme
-Tăinuirea
-Furt
-Furt calificat
-Tâlhărie
-Tâlhărie calificată
-Tentativă de viol
-Tentativă de omor
-Loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte
-Determinarea sau înlesnirea
sinuciderii
-Omor
-Omor calificat
-Uciderea din culpă
-Actul sexual cu un minor
-Viol
-Corupţia sexuală
-Perversiunea sexuală
Surse ale hărţuirii şi violenţei în mediul şcolar
1.
Factorul familial
Cercetările în ceea ce priveşte
implicarea factorului familial în comportamentul agresiv confirmă faptul ca
adolescenţii agresivi provin, de regulă, din familii în care părinţii înşişi sunt
agresivi, şi metodele disciplinare sunt ne adecvate, fiind deseori brutale.
Studiile privind relaţiile dintre tatăl tiran şi adolescenţi menţionează faptul
că adeseori pot avea loc conflicte, care pot sfârşi printr-o ruptură a
relaţiilor cu părinţii şi fuga de acasă a adolescentului precum şi prin
vagabondaj.
Tinerii care sunt deseori victime
ale hărţuirii şi violenţei provin în special din familii hiper-protective în care părinţii
sunt cei care îndeplinesc toate nevoile copiilor, îi controlează, nu-i lasă
să-şi creeze propriul lor grup de prieteni, familia ţinând locul colegilor de
la şcoală, a prietenilor din faţa blocului, a prietenului celui mai bun şi aşa
mai departe. Aceşti tineri devin dezadaptaţi şi izolaţi social, ei nu ştiu să
ia decizii în situaţii problematice, să reacţioneze în anumite situaţii de
viaţă, să se adapteze la diferiţi factori de mediu.
2.
Factorul social
Mediul social conţine numeroase
surse de influenţă de natură să inducă, să stimuleze şi să întreţină violenţa
şcolară: situaţia economică, slăbiciunea mecanismelor de control social, inegalităţile
sociale, criza valorilor morale, mass-media, disfuncţionalităţi la nivelul
factorilor responsabili cu educaţia tinerilor, lipsa de cooperare a
instituţiilor implicate în educaţie.
Conjunctura economică şi socială
provoacă anumite confuzii în rândul tinerilor, care încep să se îndoiască de eficacitatea
şcolii, de utilitatea ştiinţei. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât constată că
şcoala nu îi asigură inserţia profesională. Valorile tradiţionale promovate în
şcoală –munca, meritul, efortul – cunosc o degradare vizibilă. Un mediu social
în criză afectează profund dezvoltarea personalităţii adolescentului şi a
individului, în general.
3. Factorul individual
Un factor important al
comportamentelor agresive este intoleranţa la frustrare. Starea de frustrare se
manifestă printr-o emotivitate mărită, şi în funcţie de temperamentul individului,
de structura sa afectivă, se poate ajunge la un comportament violent, individul
nemaiţinând seama de normele şi valorile fixate de societate.
Frustrarea afectivă este una din
cauzele cele mai frecvente ale problemelor de comportament. În urma efectuării
unui studiu longitudinal asupra evoluţiei copiilor cu dificultăţi de
comportament s-a descoperit prezenţa acestui factor în etiologia fenomenului
într-o proporţie de 82 % din cazuri. Dobândirea toleranţei la frustrare depinde
de nivelul de autocontrol, de temperament dar şi de norma de internalitate.
Factorii individuali ce ţin de
personalitatea victimei fac referire la tipurile de interacţiuni cu ceilalţi;
persoanele care pot devenii uşor ţinta hărţuiri şi agresiunii sunt persoane
retrase, izolate social, anxioase, cu slabe abilităţi de comunicare, nu au
deprinderi sociale bine dezvoltate. În acelaşi timp persoanele dispuse spre a
fi ţinta agresorilor trăiesc sentimente de inferioritate în relaţie cu
ceilalţi, stimă de sine scăzută, imagine de sine negativă şi incapabil să facă
faţă propriilor probleme. De asemenea sunt emotivi şi se auto-culpabilizează
pentru ceea ce li se întâmplă.
Şcoala ca sursă de violenţă
Sursele hărţuirii şi agresivităţii
în şcolii sunt specifice pentru România, concludente fiind rezultatele
cercetării „Violenţa în Şcoli” realizate în 2005 de UNESCO în şcolile şi liceele
din România şi coordonată de doamna Aurora Liiceanu. În urma acestei cercetării
s-au obţinut următoarele rezultate în ceea ce priveşte violenţa în mediul
şcolar românesc.
O primă sursă se referă la
deficienţele de comunicare, ca o sursă fundamentală a hărţuirii şi violenţei în
şcoli. Cei mai mulţi elevi investigaţi argumentează comportamentul violent prin faptul ca unii
profesori nu sunt deschişi la comunicare. Cel puţin în această privinţă, toţi
actorii investigaţi semnalizează comunicarea ca fiind cea mai tangibilă şi
acută problemă a şcolii din care fac parte. Este evident că elevii au aşteptări
mult mai ridicate privind relaţia lor cu profesorii, doresc ca aceştia sa fie
mai deschişi, mai direcţi, mai apropiaţi de problemele lor.
Altă sursă identificată este
evaluarea rezultatelor elevilor şi climatul de competiţie – cauze ale
frustrărilor elevilor. În ciuda eforturilor de reformă a sistemului de evaluare
a rezultatelor şcolare din ultimii ani (introducerea calificativelor, luarea în
considerare a mediei de absolvire la examenele naţionale şi la cele de admitere
în învăţământul superior, încercările de introducere a unui portofoliu de
educaţie permanentă), investigaţia arată că evaluarea continuă este o sursă de
stres şi frustrare pentru elevi. Astfel, peste jumătate dintre elevii
investigaţi apreciază că unii profesori nu le evaluează corect rezultatele.
Consilierii şi directorii implicaţii în studiu sunt de părere că
subiectivitatea în evaluare poate fi cauza posibilă a violenţei elevilor, dar,
în opinia
acestora, incidenţa acestei cauze nu este la fel de
importantă.
O altă cauză a violenţei, în opinia elevilor,
este impunerea cu orice preţ a autorităţii profesorului. Mai mult de 40% dintre
elevii investigaţi resimt impunerea autorităţii profesorului ca o sursă
importantă a reacţiilor de tip violent. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât
opinia lor, în legătură cu profesionalismul şi pregătirea cadrelor didactice
(componenta importantă a autorităţii profesorului) este de multe ori destul de
critică. Astfel, 35,4% dintre elevii investigaţi consideră că profesorii nu
sunt suficient de bine pregătiţi, în timp ce peste 20% sunt rezervaţi în a
exprima o opinie în această privinţă.
Nu există unitate de învățământ care
să nu-și aibă "faliții" ei. De obicei, cazurile nu sunt grave. Cel
mai des întâlnită este violența verbală. Injuriile, cuvintele triviale aruncate
când elevii cred că nu-i aude nimeni.
Sunt foarte surprinși atunci când sunt puși în fața
adevărului. Nu-l recunosc, aruncă vina pe alții. Conflictele sunt spontane și,
de regulă, se sting imediat. Elevii, tinerii in general, în momentul în care se
confruntă cu o dificultate și nu știu cum să reacționeze civilizat, adoptă
calea cea mai scurtă: injurii, bătaie, amenințări, calomnie, apelative
umilitoare etc.
Există totuși leacuri la asemenea manifestări? Mai precis, ce trebuie făcut, astfel încât numărul incidentelor să fie, daca nu exclus, cel puțin diminuat?
Fără eschive, consider că primul ajutor trebuie să vină din familie. Un mediu calm, condiții materiale cât de cât decente, exemplul părintesc în modul de comportare pot ajuta enorm un copil în modelarea sa morală. Școala continuă "clădirea" personalității și sunt foarte multe cadre didactice care "pun umărul" la acest deziderat.
Există totuși leacuri la asemenea manifestări? Mai precis, ce trebuie făcut, astfel încât numărul incidentelor să fie, daca nu exclus, cel puțin diminuat?
Fără eschive, consider că primul ajutor trebuie să vină din familie. Un mediu calm, condiții materiale cât de cât decente, exemplul părintesc în modul de comportare pot ajuta enorm un copil în modelarea sa morală. Școala continuă "clădirea" personalității și sunt foarte multe cadre didactice care "pun umărul" la acest deziderat.
Exemplu de şcoală secundară
a cărei organizare este bine adaptată
prevenirii şi diminuării violenţei
Modelul reprezintă un exemplu de
şcoală secundară bine organizată în ceea ce priveşte prevenirea şi diminuarea
violenţei. El este dat ca exemplu, pentru a arăta structura unui audit şi
aspectele de funcţionare ale şcolii care trebuie analizate.
Organizarea şcolilor secundare este
adesea mai complexă decât cea a şcolilor primare. Totuşi, elaborarea unui model
se supune aceloraşi principii.
Diagramă:
model de școală bine organizată
|
|
|
|
|
|
|
|
|
||||
 |
||||
|
|
|
|
 |
|||||||||||||||||||||
|
|
|
|
|
|
|
|||||||||||||||
Modelul se împarte în trei mari niveluri reprezentate de
următoarele linii:
·
Rândul 1: nivelul școlii luată în integralitatea sa;
·
Rândul 2: nivelul de grup;
·
Rândurile 3, 4 și 5: nivelurile individuale.
Fiecare dintre aceste trei niveluri
se împart în patru elemente fundamentale care corespund celor patru coloane:
comunicarea, motivarea, corectarea și organizarea.
Direcţii de intervenţie în cazul violenţei în şcoală
- consilierea individuală a
agresorului şi a victimei
- Tipuri de intervenţie:
- la nivel individual vs. la nivel
de grup (familie, şcoală)
- prevenţie vs intervenţie pentru
stoparea proliferării comportamentelor nedorite
- vizând victima vs iniţiatorul
actului de violenţă
Procedură de intervenție în situații
de violență în școală
constatarea faptei și aducerea la cunoștința
profesorului
de serviciu/dirigintelui
anchetarea cazului
stabilirea gravității faptei – forme ușoare
dacă nu este prevăzută aplicarea
regulamentului dacă este
prevăzută
sancțiunea
sancțiunea
sesizarea
comisiei conducerea școlii convocarea consiliului
de violență (dacă este cazul) profesorilor clasei
da
anchetă
detaliată
dacă
se împotrivește
stabilirea sancțiunii
sancționarea elevului
da
convocarea
consiliului ducerea
la îndeplinire
profesorilor
clasei
de diriginte
 |
 |
||
nu
elevul
rămâne colaborarea
cu consiliere
nesancționat
părinții
psihologică
 |
 |
 |
|||
încheierea procedurii
monitorizarea elevului
Procedură de intervenție în situații
de violență în școală
constatarea faptei și aducerea la cunoștința
profesorului
de serviciu/diriginteluianchetarea cazului
stabilirea gravității faptei – forme grave
sesizarea comisiei de anunțarea conducerii
școlii sesizarea
părinților/rudelor
violență
autorității tutelare/DGAPC
consiliere psihologică
anchetă
detaliată
propunerea
sancțiunii
convocarea
consiliului
profesorilor
clasei
stabilirea
sancțiunii
 |
convocarea
consiliului profesoral
extraordinar
(dacă este cazul)
 |
sancționarea
elevului conform ROI
 |
consiliere psihologică încheierea procedurii monitorizarea elevului
DIRECŢII DE INTERESE ÎN CAZUL
VIOLENŢEI ÎN ŞCOALĂ
-
consilierea
individuală a agresorului şi a victimei -
Tipuri de intervenţie:
- la nivel individual vs. la nivel de grup
(familie, şcoală)
- prevenţie vs. intervenţie pentru
stoparea proliferării comportamentelor nedorite
- vizând victima vs. iniţiatorul actului
de violenţă
CONCEPTUALIZAREA
VIOLENŢEI
1. Modelul ABC comportamental - actul
violent ca şi comportament învăţat, iniţiat de stimuli şi menţinut prin
consecinţe
Implicaţii pentru
intervenţie:
a. Etapa de evaluare
-
vizează:
descrierea clară a comportamentului ţintă (frecvenţă, intensitate,
durată, etc.) şi a contingenţelor comportamentului (stimuli care îl iniţiază şi
consecinţele sale); de exemplu, este important să fie cunoscute locul în care
apare mai degrabă comportamentul violent, persoanele implicate, tipul de
provocare la care serveşte comportamentul ca şi răspuns, etc. precum si
consecinţele pe termen lung ale comportamentului - dacă duce la reducerea
momentană a tensiunilor în grup, la creşterea respectului celorlalţi, etc.;
poate fi evaluată şi măsura în care elevul este expus la modele de comportament
agresiv (în familie, în şcoală, etc.)
-
instrumente: fişa de monitorizare a
comportamentului în termenii modelului
b.
Obiective
ale intervenţiei: reducerea nivelului comportamentelor
agresive
c.
Metode
şi strategii de intervenţie
-
managementul contingenţelor
(automanagement, management prin intermediul părinţilor şi profesorilor)
-
contractul de contingenţe
-
intervenţie asupra mediului atunci când
acesta oferă modele neadecvate (inclusiv consiliere cu familia)
-
modelarea comportamentelor nonagresive
-
Instrumente: fişele de monitorizare a
comportamentului, materiale-casete,povestiri, etc. pentru modelarea
comportamentului nonagresiv.
2.
Modelul ABC cognitiv - comportamentul violent ca şi consecinţă
(C) a credinţelor disfuncţionale
a.
Etapa de evaluare
-
evaluarea
măsurii în care comportamentul este asociat cu anumite credinţe iraţionale
(ex:Toleranţă scăzută la frustrare , evaluare globală) sau emoţii
disfuncţionale
- instrumente:
scale de credinţe iraţionale (ABS), scale ale emoţiilor disfuncţionale (ex. POMS),
fişe de lucru pentru evaluarea emoţiilor şi credinţelor într-o situaţie dată
b.
Obiectivele intervenţiei
- reducerea comportamentelor agresive
prin reducerea credinţelor iraţionale şi emoţiilor disfuncţionale asociate
acestora
c.
Metode şi strategii de intervenţie
- disputarea credinţelor iraţionale,
modelarea credinţelor raţionale, etc.
- aplicarea unor tehnici de
management al furiei
- instrumente: fişe de
automonitorizare a emoţiilor, caiete de exerciţii, materiale educative/informative
3.
Modelul psihopatologiei - comportamentul violent ca şi
expresie/simptom a unei tulburări psihice
a.
Evaluare
-
evaluarea
măsurii în care comportamentul agresiv este asociat prezenţei unei categorii
nosologice; posibile ipostaze: tulburare depresivă, tulburarea comportamentului
opozant, ADHD, etc.; evaluarea este necesară în special atunci când
comportamentul agresiv este foarte frecvent sau are intensitate mare
-
instrumente:KID-SCID
b.
Obiective
- eliminarea simptomelor respectivei
tulburări
Modelul
comportamentului asertiv - comportamentul violent, ca şi comportament
agresiv, opus comportamentului asertiv şi pasiv
a.
Evaluare
- poate fi evaluată frecvenţa
relativă a comportamentului agresiv, pasiv şi asertiv;
- instrumente - ghid de interviu,
scale de asertivitate.
b.
Obiective
- reducerea
nivelului comportamentelor agresive şi pasive şi creşterea nivelului
comportamentelor asertive
c. Metode şi strategii de
intervenţie
- training asertiv; educație, jocuri de rol, exerciţii pentru
creşterea asertivităţii
- instrumente: materiale informative
legate de asertivitate, instrumente de autoevaluare, fişe de lucru
Fișă de
monitorizare a comportamentului
|
Numele elevului
|
clasa
|
Comportament
|
Data
/ora
|
Contextul
(locul)
|
Persoane
implicate/
prezente
|
Antecedente
|
Consecinţe
pe termen
scurt
(imediate)
|
Consecinţe
pe termen lung
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Cauzele violenței în școală
Cauze
individuale ale violenței elevilor
-
Probleme de comunicare
-
Complexe, toleranța
scăzută la frustrări
-
Dificultăți
de adaptare la disciplina școlară
-
Imagine de sine negativă
-
Instabilitate emoțională
-
Instabilitate motrică
-
Dificultăți de
concentrare
-
Tulburări psihice grave
Cauze
familiale
-
Ponderea unor modele de
relaționare din familie
-
Condițiile economice
precare ale familiei
-
Nivel
redus de educație a familiei
-
Indiferența,
grija insuficientă acordată copiilor și educației acestora
-
Reacții
ale copilului la așteptări prea înalte ale părinților
-
Lipsa
de supraveghere a copiilor, în cazul familiilor în care unul sau ambii părinți
sunt plecați temporar la muncă în străinătate
Cauzele
comportamentului inadecvat al cadrelor didactice
Analize
privind violența profesorilor față de elevi sunt mai puțin prezente în
lucrările de specialitate și în declarațiile actorilor educaționali. Aceasta
pentru că profesorul trebuie să fie prin însușii statutul său un model de
comportament pentru elevi, iar orice deviere de la acest deziderat semnifică
recunoașterea carențelor sistemului de educație.
Cele
mai frecvente probleme ”pe care se dă vina” pentru astfel de situații sunt:
-
Provocări din partea elevilor
-
Deficiențe de comunicare
profesor-elev
-
Lipsa
competențelor de management al clasei
-
Nivel scăzut de motivație
-
Convingerea profesorilor
că autoritatea se obține prin amenințări și admonestări fizice
-
Experiența didactică
insuficientă
-
Lipsa
vocației pentru profesia de cadru didactic
-
Lipsa
continuității în activitatea unor cadre didactice la aceeași clasă
Experiența
didactică insuficientă
Experiența în profesie este, cel
puțin teoretic, un factor care îl ajută pe cadrul didactic să își cunoască mai
bine elevii, să își adapteze activitatea la specificul clasei și să rezolve
eventualele situații problematice.
Lipsa
vocației pentru profesia de cadru didactic
Vocația presupune existența unor
aptitudini speciale pentru un anume domeniu, a unei ”originalități specifice”.
Modelul profesiei ca vocație pare a nu mai fi unul viabil în societatea
contemporană, care pune accent pe formarea de competențe și mai puțin pe
dezvoltarea aptitudinilor. Cu toate acestea, profesia de dascăl continuă să fie
considerată o profesie care presupune vocație.
Lipsa
continuității în activitatea unor cadre didactice la aceeași clasă
În primul rând, fluctuația cadrelor
didactice determină dificultăți pentru elevi: probleme de adaptare la stilurile
variate ale diferiților profesori, dificultăți de stabilire a unor relații
educaționale de durată.
În al doilea rând, lipsa continuității conduce
la situații problematice și pentru profesori: imposibilitatea unei cunoașteri
reale a elevilor, probleme de adaptare la specificul diferitelor clase,
integrare deficitară în comunitatea cadrelor didactice dintr-o școală. Aceste
situații pot genera manifestări neadecvate, agresive ale profesorilor.
Perspectiva
poliției asupra violenței școlare
Ministerul administrației și
Internelor, prin lucrătorii ei, au în atribuție ordinea publică. Întrucât
școlile reprezintă instituții publice, sunt supravegheate și asistate de către
aceștia pentru a fi locuri sigure.
În opinia polițiștilor, principalii
factori implicați în violența școlară sunt, în ordinea importanței:
-
familia;
-
școala;
-
media, mai ales
televiziunea.
Cei mai mulți susțin faptul că
violența școlară nu se manifestă cu aceeași intensitate și frecvență în toate
zonele, respectiv în toate școlile care se află în atenția lor. Conform opiniei
lor, copiii care se caracterizează printr-o mai mare violență sunt cei cuprinși
în școli situate în zone periferice, în care locuiește populația defavorizată,
cu risc sau în situație de excludere socială (venituri reduse, rată ridicată a
șomajului etc.)
Majoritatea polițiștilor consideră că
dintre cei doi principali agenți de socializare – familia și școala - , familia
este cea care ar trebui să-și asume o mai mare responsabilitate și implicare în
educația civică a copiilor. Lipsa responsabilității parentale sau precaritatea
ei este, în opinia lor, cauza principală a manifestării violenței școlare.
Din experiența privind confruntarea
directă cu situații de violență școlar, rezultă că principalele forme de
manifestare (în ordinea menționată de majoritatea polițiștilor) sunt
următoarele:
-
violența între elevi,
în spațiul școlii (forme mai puțin grave): violență verbală(tachinări, insulte,
jigniri, porecle, imitații, certuri cu folosirea de expresii triviale,
amenințări), violență fizică, fără implicare de vătămări grave sau care
necesită îngrijiri medicale (bruscări, împingeri, loviri) și furt;
-
între elevi și
grupuri de persoane (tineri) din vecinătatea școlii: violență verbală și fizică
(mai ales bătăi); violența fizică este adesea precedată sau însoțită de cea
verbală, scopul acestor acte de violență fiind, deseori, tâlhăria;
-
între
elevi și profesori: indisciplină școlară, comportament ireverențios față de
profesori, insulte, expresii jignitoare, în care victima este profesorul;
-
vandalism:
stricăciuni ale bunurilor comune sau echipamentelor școlare, produse cu bună
știință, spargerea geamurilor, distrigerea mobilierului din clase.
Atât în școală,
cât și în vecinătatea ei, furtul și tâlhăria implică deposedarea de telefoane
mobile, bani și bijuterii (lănțișoare). În școală însă, ocaziile fiind
frecvente datorită proximității și petrecerii unui timp relativ îndelungat
împreună, predomină furtul, realizat adesea ”mai târziu”, nu imediat așa cum se
întâmplă în actele antisociale care au loc în vecinătatea școlii.
Polițiștii fac o
distincție clară între violență școlară și comportament școlar neadecvat,
acesta din urmă exprimându-se, mai ales, prin întârziere la ore și vandalism
moderat. Referindu-se la experiența personală, majoritatea afirmă că situațiile
de violență școlară cu care s-au confruntat aveau forme minore de manifestare,
mai puțin grave, violența în forme grave fiind rară. Violența din proximitatea
școlii îmbracă, însă, forme mai grave de manifestare, comparativ cu cea din
spațiul școlii, sesizările cele mai frecvente referindu-se la tâlhăria în afara
spațiului școlar.
Principalele
modalități de identificare a violenței școlare, în ordinea frecvenței cu care
au fost menționate, sunt:
-
reclamații
directe făcute de director;
-
reclamații
directe făcute de profesori;
-
reclamații
directe sau indirecte – prin director, diriginte sau profesori – făcute de
către părinți;
-
reclamații
directe făcute de către elevi care cunosc polițistul – atunci când acesta este
în școală, sau la secția de poliție.
La
nivelul unităților de învățământ, polițiștii colaborează cu profesorii,
diriginții sau directorul. În școlile în care există consilieri școlari, ei
sunt cei care participă ca mediatori între poliție (instituție exterioară
școlii) și reprezentanții școlii (director, diriginte, profesor).
Prezența
polițiștilor în școală se manifestă prin următoarele activități:
·
desfășurarea de activități de prevenire
a violenței în școală și vecinătatea acesteia;
·
participare la ședințele cu părinții și
la ședințe cu elevii;
·
discuții cu profesorii, diriginții și
directorul;
·
participare la dezbateri cu mai multe
clase de elevi asupra unor teme, conform programelor educaționale satbilite în
parteneriatul între Ministerul Educației și Ministerul Adminstrației și
Internelor;
·
patrularea în jurul școlii și
supravegherea spațiului proxim școlii la orele la care elevii se îndreaptă spre
locuinmțele lor.
