Inv. Ocu
Mihaela-Dorina – Scoala Gimnaziala O.Bancila
Corni
Basmul (din slavonă basnŭ: născocire, scornire), numit şi poveste, este una dintre cele mai
vechi specii ale literaturii orale, semnalate încă din antichitate şi
constituie obiectul de studiu al multor cercetători. Ion Pachia Tatomirescu
plasează făptuirile narate / fantasicile
întâmplări în lumea Edenului
zalmoxian, pe tărâmul genunii / infernului sau al Albei Lumi, al Ţării
Tinereţii fără Bătrâneţe şi Vieţii fără Moarte. Indiferent că această
origine este mitologică, indianistă sau antropologică, cert este că basmele se
pierd în negura vremurilor şi sunt plăsmuiri ale geniului artistic al tuturor
popoarelor, constituind istoria retrăită mitic a acestora şi menţinând, peste
timp, valoarea lor de iniţiere în viaţa colectivităţii.
În Europa, au mai putut fi
surprinse urme cultice ale povestitului basmelor doar la noi, apoi sporadic
spre nord, la ucraineni, letoni, estoni şi finlandezi, iar în apus numai la
irlandezi, deci în forme insulare care apar ca fragmente din întinsa arie de
odinioară. În Bucovina şi Maramureş, povestitorul diversifică naraţiunea,
asociind-o cu ocupaţiile păstoreşti şi cu povestea Maicii Precista (Simion
Florea Marian, Legendele Maicii Domnului,
p. 281). În chip curios, aceeaşi naraţiune, versificată, dar denumită
„basmul lui Dumnezeu” a fost atestată, la finele secolului trecut, tocmai în
partea opusă a ţării, la Cearcău, în judeţul Brăila. Până acum nu au fost
semnalate aspecte similare la alte popoare, atestările cunoscute referindu-se
doar la prosperitatea animalelor domestice: „trebuie să se spună basme şi
ghicitori pentru ca porcii să mănânce mult”, în timp ce, la ucraineni, de
exemplu, era interzis să se mai povestească basme de îndată ce fată vacile şi
oile.
O altă latură a naraţiunii rostite
în anumite împrejurări se bazează pe eficienţa negativă a actului narativ,
condiţionată de căderea întunericului, fiindcă diavolul şi celelalte spirite
rele acţioneză cu predilecţie noaptea. Numărul trei, de asemenea,capătă adânci implicaţii apotropaice, cum
confirmă şi alte practici populare: „Era un obicei, pe când eram băiat, co zis
aşe, că să spui trei poveşti, c-apăi ele se prind de mână şi se-nvârt
roată-mprejur târlii aşeleia unde eşti şi nu s-aprochie lucru rău acolo, poţi
dorni. Aşe crede. Unu spunea trei poveşti, fiecare-ntr-o sară, cu rându”(Ovidiu
Bârlea, Antologie, I, p. 16).
Potrivit credinţei populare, cele trei basme aveau darul de a lua aspectele
ignifuge cele mai spectaculoase: „iar unde zici c-ai văzut trei pări de foc,
acolo la acea casă o dormit trei oameni ş-o spus fiecare câte-o poveste şi
poveştile celea s-o facut trei pări de foc şi apără casa de nu se poate nimene
apropie de ea. De aceea, dragul meu, ţi-i pomană dacă te duci la un om pe
noapte şi spui poveşti” (Alexandru Vasiliu, Poveşti
şi legende, pp. 18-19). Când numărul trei nu mai e respectat, eficienţa
apotropaică pare în declin, cum ar rezulta şi din această atestare din
Cristeşti – Botoşani de la sfârşitul secolului trecut: „Tot încă există în
popor credinţa că e bine a spune câte o poveste, deoarece apoi nu se poate
apropia de acea casă lucru cel rău (dracu)” (Hasdeu, Răspunsuri la chestionar, I, p. 72). Dacă numărul trei nu mai e riguros respectat,
în schimb povestea trebuie să fie cât mai lungă, căci durata îi conferă
eficienţă apotropaică prin virtutea ei de a-l rechema pe Dumnezeu la faţa
locului: „De aceea zice că e tare bine să spui poveşti încheiate, lungi, sara,
că e ca şi cum ai spune o rugăciune. Dumnezeu cu povestea aceea înconjură casa
de trei ori şi nu se poate apropia nicio necurăţeni (…). Unde se spun poveşti
în casă, acolo e Dumnezeu. (Elena Niculiţă Voronca, Datinele şi credinţele poporului român, p.241). Rechemarea lui Dumnzeu prin simpla
debitare a naraţiunii e confirmată şi de unele formule mediane din nordul
Moldovei: „ca cuvântu din poveste / Dumnedzău la noi soseşte” (Ovidiu Bârlea, Antologie, I, 422).
Se pare că aceeaşi putere
apotropaică a spunerii basmelor se întrevede ca o relicvă azi neînţeleasă, în
formula iniţială atestată în 1626 numai în Spania: „Obişnuiesc băieţii înainte
de a începe o poveste, să spună: Era ce era, răul să se ducă şi binele să vină;
răul pentru mauri şi binele pentru noi”.
Formula a
fost utilizată şi în antichitate, fiind menţionată de Tertulian: „Malum, quod
aiunt, foras” (Bolte Polivka, Anmerkungen, IV, p.69).
Cu totul obscură pare originea
interdicţiei de a spune poveşti în timpul zilei, mai ales din însemnarea
laconică a culegătoarei emerite din Bucovina: „iar celui ce spune poveşti îi
iartă Dumnezău păcatele, numai să nu le spuie ziua, căci i se rupe cămeşa, ci
numai noaptea (desigur, când spiritele rele umblă)” (Elena Niculiţă Voronca, Studii în folclor, p. 149). Atare tabu a
mai fost semnalat în Europa numai în Irlanda, dar cu consecinţe negative mai
drastice, întrucât povestitul în timpul zilei ar aduce nenorociri mari (Bolte
Polivka, Anmerkungen, p. 5). Tot atât
de obscur se vădeşte şi rostul plătirii povestitorului. Datina a fost atestată
numai în Moldova nordică şi considerată un fapt depăşit, rămas numai în formula
finală a doi povestitori din Tătăraşi-Iaşi: „Apoi i-am lăsat pe dânşii bând şi petrecând ş-am venit la
dumneavoastră călare pe-o roată şi v-am spus-o toată. Plătiţi-mi-o.
Bogdaprosti, Dumnezău să ţ-o plătească” (Alexandru Vasiliu, lucrare cit., p.32). Poate fi o rămăşiţă din concepţia străveche,
prezentă încă la colindat şi la descântat, potrivit căreia eficienţa textului
cântat sau rostit e condiţionată de plătirea interpreţilor.Dacă presupunerea e
întemeiată, ea ne duce la funcţia cultică a narării basmelor, alături de
celelalte atestări semnalate anterior. Abia aceste rosturi străvechi cu
caracter ritual iluminează mai adânc împrejurările în care au luat naştere
basmele şi modalităţile de cultivare în tradiţia multimilenară, corectând o
bună parte din vederile eronate ale cercetătorilor care au privit basmul numai
ca o naraţiune de simplă desfătare a auditoriului. Se poate spune că în
trecutul nu prea îndepărtat funcţia cultică aducea cu sine obligaţia de a
reproduce basmul întocmai, fără intervenţii conştiente, după cum atestă
mărturiile mai noi despre eficienţa colindelor şi descântecelor, dacă sunt
debitate cu fidelitate. Aceasta a contribuit în chip substanţial la păstrarea
schemei compoziţionale, precum şi a formulelor cristalizate de toate
categoriile.
Despre originea basmelor au
existat mai multe teorii, mai importante fiind teoriile: mitologică, antropologică, ritualistă şi indianistă.
Mitul, istoria sacră înscrisă în timpul „circular, reversibil şi recuperabil”
vorbeşte despre zei, despre fiinţe fantastice cu abilităţi pentru călătorii
cosmice şi terestre. Basmul induce şi ideea de lume repetabilă, existentă în
tipare arhaice, atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele gesturi
sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel petele de sânge de
pe batistă pot arăta că fratele de cruce este mort. Plantele pot adăposti
copii: un dafin are în el o fată care iese doar noaptea pentru a culege flori.
Zmeii sau balaurii aleargă după carne de om sau o miros de departe când se
întorc acasă şi aruncă buzduganul de la distanţă. Unele pedepse, cum ar fi
aceea de a decapita persoana şi a o arde aruncând cenuşa în patru direcţii,
sunt de certă inspiraţie arhaică, din comunităţile primitive.
Relaţia dintre basm şi mit a fost
stabilită de Fraţii Grimm, de Wesselski şi de Propp. Basmul are ca sursă certă
de inspiraţie mitul, iar cele două specii au existat de la început la popoarele
arhaice, uneori confundându-se, cu timpul, însă, mitul a pierdut importanţa pe
care o avea prin degradarea sacrului şi transformarea lui în profan; zeii şi
eroii mitici fiind înlocuiţi cu personaje umane, cu puteri însă supranaturale,
în basmul fantastic, sau cu personaje comune, în cel nuvelistic. Pe această
pantă a desacralizării, zeitatea supremă a pădurii devine Strâmbă-Lemne, adică
un personaj cu puteri specifice mediului în care trăieşte şi exemplele pot
continua. Teoriile moderne vorbesc de poligeneza basmelor, de originea
multiplă, de influenţele reciproce, ca şi de structurarea unei tipologii
coerente ale acestei specii.
Bibliografie:
•
Bârlea, Ovidiu, Folclorul românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1981;
•
Marian, Simion Florea, Legendele Maicii Domnului, Colecţia Ethnologia, Editura Ecco, seria Restituiri, Cluj-Napoca, 2003;
•
Niculiţă Voronca, Elena, Studii în folclor, Editura Polirom, Iaşi, 1998;
•
Vrabie, Gheorghe, Structura poetică a basmului, Editura Academiei, Bucureşti, 1975.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu