Educatoare: Popescu Gabriela
C.N.I. “Matei Basarab”- Structură G.P.P.Nord 2,
Rm.Vâlcea
Tradiţiile, obiceiurile, portul şi folclorul sunt
comori inestimabile ce definesc un popor făcându-l unic, statornic şi nemuritor
în ciuda scurgerii timpului. Câţi dintre tinerii de azi cunosc valoarea unor
obiecte, de o rară frumuseţe de altfel, pe care le privesc cu dispreţ, spunând
că sunt „de când era bunica fată”? Câţi din tinerii de azi ascultă cu plăcere cântece populare? E vina lor că
nu pot selecta din tot ce li se oferă, lucrurile de calitate, valoroase din
punct de vedere cultural şi spiritual, sau este vina noastră, a dascălilor că,
mânaţi de dorinţa de a le preda cât mai multe cunoştinţe din diferite domenii
am uitat să punem accent tocmai pe ceea ce este mai important: lucrurile ce ne
definesc pe noi ca români?
Copiii sunt cele mai sensibile fiinţe, dornice să
înveţe, să înţeleagă, să simtă. Vârsta lor fragedă nu constituie un impediment
în abordarea acestei teme, ci, dimpotrivă, un avantaj căci vom lucra cu nişte
minţi şi suflete „nepoluate” încă de alţi factori. Cu multă pricepere, dar mai
ales pasiune, putem inocula copiilor dragostea şi respectul pentru tradiţiile,
obiceiurile şi folclorul românesc.
Primele semne
ale Sărbătorii Naşterii Domnului le dau grupurile de colindători, care pornesc
din casă în casă, cu o traistă încăpătoare pe umăr, pentru a le ura gazdelor
fericire, sănătate şi prosperitate. Aceste colinde sunt creaţii populare cu
text şi melodie, care conţin mesaje speciale (religioase sau satirice la adresa
celor uraţi). Colindătorii vestesc naşterea Domnului, urează gazdelor sănătate
şi bucurii, primind pentru aceste urări cozonac, prăjiturele, covrigi, nuci,
mere şi chiar colăcei - pe care gospodinele care respectă tradiţia le-au
pregătit cu mult timp înainte. Diferind doar destul de puţin, colindele
religioase sunt foarte asemănătoare în toate zonele ţării, cele mai cunoscute
şi apreciate fiind: “O, ce veste minunată”, “Steaua”, “Trei păstori”, “La Vifleim
colo-n jos”, “Cântec de Crăciun”, “Aseară pe înserate”.
Începând cu
noaptea de 23 spre 24 Decembrie, de la miezul nopţii şi până la revărsatul
zorilor uliţele satelor răsunau de glasul micilor colindători. În oraşe
întâlnim colindători odată cu lăsarea serii şi până în miez de noapte.
În unele
locuri în noaptea Crăcinului putem întâlni şi cântarea religiosă cunoscută sub
numele de Vicleimul sau Irozii, la care participă copiii. Această dramă
religioasă ne înfăţisează misterul Naşterii Domnului în toate fazele sale.
Personajele dramei sunt Irod şi ceata sa de Vicleim, un ofiţer şi soldaţi
îmbrăcăţi în portul ostaşilor români, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar şi
Gaspar, un cioban, un prunc şi în unele părţi o paiaţă.
Vicleimul
apare la noi pe la sfârsitul secolului al XVIII-lea. Originea lui este apuseană
şi se leagă de misterul celor trei magi ai evului mediu. Introdus de timpuriu
în Germania si Ungaria, a pătruns la noi prin saşii din Transilvania. Din prima
formă a Vicleimului, prezentarea magilor şi dialogul lor, s-au dezvoltat pe
rând, prin activitatea micilor cărturari, trei tipuri principale, în cele trei
mari ţinuturi: Muntenia, Moldova şi Ardeal.
Alături de
partea religioasă a Irozilor, s-a dezvoltat mult timp, poate chiar şi astăzi,
partea profană, jocul păpuşilor. Într-o cutie purtată de doi băieţi este
înfăţişată grădina lui Irod şi o parte din piaţa oraşului. Moş Ionică,
îngrijitorul curţii şi o paiaţă dau naştere la o serie de scene care
satirizează întâmplari şi obiceiuri prin care sunt ridiculizaţi hoţii, fricoşii
ori femeile ce se sulemenesc. Vechi de tot, teatrul păpuşilor a fost o
petrecere plăcută chiar în palatele Domnitorilor ţării.
Obiceiul Plugușorului este legat de speranţa
fertilităţii, versurile sale prezentând practicile agricole şi urări de holde
bogate. În schimbul acestor urări, copiii primesc daruri simbolice, colaci,
fructe sau bani. Legat de jocul caprei, cel al ursului, caluţii şi jocul
cerbului, aceste obiceiuri şi-au pierdut astăzi din semnificaţiile iniţiale
(capra - personificarea productivităţii /înmulţirii uşoare şi rapide în lumea
animală şi a fertilităţii pământului; ursul - animal sacru la geto-daci,
căluţii/ căiuţii - care simbolizează protejarea gospodăriilor de spiritele
rele; cerbul - simbolul soarelui, întruchiparea purităţii şi a dreptăţii) şi
sunt practicate mai mult în scop de diverstisment.
Urarea de
pluguşor este de fapt un adevărat poem care deschide cu har, recurgând la
elemente fabuloase, toate muncile agricole. Obiceiul de a merge cu plugusorul
contribuie la veselia generală a Sărbătorilor de Anul Nou, pluguşorul colorează desfăşurarea
acestei sărbători de Anul Nou cu acele elemente care ilustrează una dintre
principalele ocupaţii ale poporului nostru - agricultura şi creşterea
animalelor.
Pluguşorul copiilor este tot un obicei străvechi agrar. În ajunul
Anului Nou, cetele de copii intră din casă în casă să ureze, purtând bice
(harapnice) din care pocnesc, buhaie (un instrument specific), clopoţei,
tălăngi etc.
Sorcova este obiceiul conform căruia
în dimineata zilei de 1 ianuarie copiii, dar şi cei mari, merg şi seamană,
simbolic, cu boabe de grâu şi orez, pe care le aruncă în casă şi asupra celor
din casă. Versurile însoţite de urări specifice diferă de la o zonă la alta
„Sorcova, vesela/ Să trăiţi, să-mbătrâniţi/ Ca un măr, ca un păr, ca un fir de
trandafir/ Tare ca piatra, iute ca săgeata/ Tare ca fierul, iute ca oţelul/ La anul
şi la mulţi ani” sau, o variantă mai scurtă „Sorcova vesela/ Să trăiţi să
înfloriţi/ Ca merii, ca perii, în mijlocul verii/ Ca toamna cea bogată de
toate-mbelşugată/ La anul şi la mulţi ani”.
Nu putem
încheia fără a aminti obiceiul cel mai iubit de copii: datina Bradului de
Crăciun - o practică veche, pe care unii o consideră chiar mai veche decât
creştinismul şi care simbolizează “pomul vieţii”. Cei care îi atribuie o
semnificaţie creştină spun că bradul este “pomul cunoaşterii binelui şi
răului”, împodobirea acestuia cu mere roşii amintind de păcatul originar. De
altfel, aşa a fost consemnat istoric primul brad împodobit despre care vorbesc
documentele: în anul 1605, a fost înălţat la Strasbourg, într-o piaţă publică, un brad împodobit cu mere roşii. Această
tradiţie germană a cucerit rapid Europa, dar şi - mai apoi - America şi restul
continentelor, prin intermediul coloniştilor care au populat Lumea Nouă. În
zilele noastre, în ajunul Crăciunului, în fiecare casă se împodobeşte câte un
brad (cu beteală, globuri, figurine, ghirlande, bomboane, artificii şi lumânări
sau beculeţe).
Noaptea, Moş
Crăciun aduce daruri, pe care le pune sub brad bineînţeles,
numai celor care merită.
Bibliografie:
·
Radulescu C., Sărbătorile poporului, Bucureşti,
1909;
·
Pamfile T., Mitologie românească, Ed. All,
Bucureşti, 1977;
·
Nicolau I., Ghidul sărbătorilor româneşti,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu