prof. Violeta Pîntea
Liceul Tehnologic „Vasile
Pavelcu” Iaşi
Tradiţia
măştilor de Crăciun şi Anul Nou. Măştile tradiționale românești se
folosesc în cadrul unor ritualuri ale fertilității, ale chemării ploii, ale vânătorii
sau în dansuri ritualice şi reprezintă personaje din mitologia populară şi din
folclor. Jocurile cu măşti se desfăşoară în anumite momente ale anului
(Crăciun, Anul Nou, Rusalii) sau cu ocazia unor evenimente definitorii pentru
viața omului (nuntă, moarte). Acestea
constituie întruchiparea fantastică a unor zeităţi arhaice ale
vegetaţiei: Capra, Brezaia, Cerbul, Turca, Ursul, Căiuţii, Frumoşii, simboluri ale fertilităţii
şi fecundităţii.
Etnografii spun
ca măştile erau folosite în satul românesc la priveghiul mortului, numai al
mortului bătrân care murise de moarte bună. Copiii sau sinucigașii nu erau
privegheați. La priveghi apăreau sătenii cu măşti pe faţă şi la lumina unui foc
aprins în curtea mortului povesteau, sub acoperirea măștilor, păcatele lumești
ale decedatului. Dacă era bețiv, i se spunea defectul şi la fel dacă era
afemeiat sau dacă fusese om rău. Măştile sunt rămăşiţe ale unei lumi stranii,
simbolice, care se pierde din ce în ce în mai mult în lumea industrializată de
astăzi.
În Vrancea, la
priveghiul mortului, oameni cu măşti pe faţă dansează în curte, la lumina
focului şi în ritmul tobei, la ultima petrecere oferită celui care a trecut
pragul dintre lumi. Doar bărbaţii sunt cei care se maschează şi este interzisă
divulgarea numelui celui mascat, obiceiuri derivate probabil din străvechile
ritualuri de inițiere. 
Cea mai
cunoscută astăzi este tradiția măștilor de Crăciun şi Anul Nou, când grupuri de
oameni mascați încă mai ies pe ulițe, într-un ritual care, pe de-o parte, evocă
încleștarea dintre viață şi moarte, iar pe de altă parte simbolizează
despărțirea de anul care tocmai s-a încheiat.
Măştile sunt
confecționate din diverse materiale şi pot sa fie parțial colorate. Cele mai
utilizate unelte pentru confecționarea măștilor sunt cuțitul, scoaba, foarfeca,
ciocanul, tesla, sfredelul şi cleștele.
Departe de a fi simple accesorii în cadrul unor activităţi
ludice, măştile populare româneşti reprezintă cel mai fidel o lume fantastică,
izvorâtă din gândirea societăţii tradiţionale româneşti.Personificând spirite
ale strămoşilor, animale ale ecosistemului local sau animale fantastice,
spirite ale vegetaţiei sau ale apei, măştile populare şi activităţile în care
ele sunt implicate reprezintă un mod de viaţă ce se pierde în negura
veacurilor, un mod de viaţă pe care gândirea omului modern nu-l mai poate
înţelege.
Jocul ursului. Jocul ursului este o tradiție românească specifică Anului Nou, cel mai
des întâlnită în Bucovina şi Moldova. Obiceiul are la origine rolul de a
purifica şi fertiliza solul în noul an. Cultul ursului este moștenit de la
geto-daci, care îl considerau un animal sacru.
Pregătirea măştii-costum de urs pentru carnavalul de
Anul Nou se bucura de o mare atenție. Ursul este întruchipat de un flăcău purtând
pe cap şi umeri blana unui animal, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri
roșii. Alteori, capul ursului se confecționează dintr-un schelet de lemn
acoperit cu o bucată de blană, iar trupul dintr-o pânză solidă, astfel decorată
încât să sugereze culoarea maro caracteristică.
Masca
este condusă de un Ursar, însoţită de muzicanți şi urmată de un întreg alai de
personaje (printre care se poate afla un copil în rolul puiului de urs). Condusă
de ursar (Joacă bine, măi Martine, Că-ţi
dau pâine cu măsline), în bătaia tobelor sau pe melodia fluierului,
ținându-şi echilibrul cu ajutorul unui ciomag, masca mormăie şi imită pașii
legănați ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile.
Rostogolirea
urșilor în cerc, bătutul şi moartea ursului, apoi învierea miraculoasă, ca şi
urcarea acestuia pe bâtă (toiag), redau în chip metaforic succesiunea
anotimpurilor care, cândva, stăteau sub semnul acestui animal, capabil să
învingă iarna şi să vestească primăvara. Jocul de termină cu obișnuitele urări
de sărbători.
Bibliografie
1.
Niculiţă–Voronca
Elena, Datinile şi credinţele poporului
român, Iaşi, Editura Polirom, 1998;
2.
Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, Iaşi, Editura Polirom, 1995;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu