SIMPOZION „VREMEA COLINDELOR”

                        -Referat: „Colinde locale: zona Argeșului-platforma Cotmenii”-

                                    -prezentaregenerală-

            „Colinde, colinde/ e vremea colindelor”.

Colindele sunt forme ale creației populare, inspirate de sărbătorirea Nașteriiliu Iisus Hristos, rostite de copii și cete de flăcăi, mergând din casă în casă și aducând bucurie în sufletele creștinilor.

Termenul colindă provine din lat. „Calendae”, primele zile ale fiecărei luni. Sărbătoarea calendelor era foarte populară în Imperiul Roman, când se scruta viitorul prin divinații, se practicau urări de sănătate și belșug, se schimbau daruri. Aceste tradiții s-au păstrat de pe timpul romanilor, când strămoșii noștri, urau noroc și fericire prietenilor lor, cu ocazia anului care începea. Vechile petreceri păgâne de la începutul lui ianuarie, așa-numitelecalendae, s-au preschimbat, cu timpul în sărbători creștinești.

Colindele sunt cântecele cu care copiii, tinerii, maturii întâmpină pe Hristos pe pământ. Colindele de Crăciun narează despre viața zbuciumată a Mântuitorului, de la naștere până la răstignire. „Aceste creații folclorice sunt imprimate de un spirit creștin, iar nu păgân: totul se învârte în jurul mântuirii omului prin Hristos, în jurul unei lumi care este bună pentru că a fost creată de Dumnezeu-Tatăl și răscumpărată de Dumnezeu - Fiul” spunea Mircea Eliade.

Termenul „colindă” are un sens restrâns, de cântec religios, interpretat în seara de Ajun și un sens mai larg, acoperind întreaga varietate de urări cu ocazia sărbătorilor de iarnă. O parte din colindele românești conțin urări legate de belșug, prosperitate, fecunditate. Colinda îndeplinește rolul unui cântec de urare.

Etimologic, cuvintele românești se trag din calendele romane, de unde provine,  alt substantiv „calendar”.

În tradiția poeziei populare românești, colinda reprezintă categoria cea mai masivă și mai diversificată de texte ceremoniale.Specialiștii în domeniu afirmă că nici un popor din lume nu posedă o colecție mai frumoasă și variată de colinde, precum poporul român.

Perioada de pregătire în vederea sărbătorilor de iarnă începe o dată cu postul Crăciunului, debut marcat de sărbătoarea Sf. Andrei, (primul „Moș”, din seria celor trei: Moș Andrei, Moș Nicolae, Moș Crăciun), când se puneau crenguțe de pomi roditori, meri,peri, în apă pentru fiecare membru al familiei: cele care înfloreau până la Crăciun, Anul Nou, erau folosite ca sorcovă. Cel mai norocos din casă era acela, ale cărui ramuri înverzeau sau înfloreau.

Nașterea Domnului este denumită la români și Crăciun. Cu privire la originea cuvântului „Crăciun”, există o îndelungată dispută filologică, dar majoritatea lingviștilor afirmă că termenul provine din limba latină.

Etimologia cuvântului „Crăciun” e controversată: „incarnationem” =întruparea lui Iisus, lat „creationem”=creație, o a doua creație a lumii, survenită odată cu Nașterea Domnului. Alții susțin că termenul Crăciun, este de origine daco-tracă, legat de sărbătorile focului cu ocazia solstițiului de iarnă.

Ar mai însemna „crenguță/crăcuță”: la solstițiului de iarnă se aprindeau focuri în vetre sau locuri publice, pentru a ajuta soarele să renască. În majoritatea limbilor europene, numele sărbătorii este legat de Nașterea Domnului: fr.„Noel”, provine din lat. „natalis”.

Crăciunul este una dintre cele mai bogate sărbători în datini și tradiții, nu numai la noi, ci în toată lumea creștină. Sărbătorile încep de obicei cu moș Nicolae (6 decembrie) și se încheie cu Boboteaza (6 ianuarie).

Datinile acestea, colinda, sorcova, au o vechime adâncă și continuă, de sute de mii de ani și n-au putut să fie înlăturate. Urmând firul lor, ne cutremurăm de puterea sufletească și căpătăm încredere în vitalitatea neamului nostru.

Colindețele sau bună-dimineața reprezintă cel dintâi și prima formă de colindat, de „vestire” a intrării în sărbătoare, primul obicei de iarnă, care se desfășoară în noaptea și zorii zilei de Ajun al Crăciunului (23 spre 24 decembrie).

„Bună dimineața” se colindă la poartă sau în curte, poarta se lasă deschisă în această noapte și se leagă câinii. Copiii sunt îmbrăcați ca de iarnă, elementul distinctiv, fiind dat de traistă, pe care copii o poartă trecută peste umăr, în care pun „colindețele” (colăcei, covrigi, gogoși, mere, nuci, biscuiți). Colacul, ca și colindarea întregului sat, constituie simbolul central, ce probează arhaitatea și forța de perpetuare a obiceiului. Acest colind se limitează la o simplă formulă imperativă de vestire a sărbătorii, dar și de invitare: „bună dimineața la Moș Ajun!”.

Steaua, face parte din categoria formelor de colind de inspirație religios creștină. Obiceiul este practicat de copii, care umblă cu steaua în seara de Crăciun. Steaua e făcută pe carton sau scândurele din lemn rotund, având zugrăvită Nașterea Mântuitorului.

Plugușorul, alături de sorcovă, e cel mai popular obicei al Anului Nou, cunoscut de multă vreme, poate chiar de la „bădica Traian”. Alaiul plugușorului reprezintă ritualul de îndătinare a culturii grâului la daci. Se fac urări cu caracter agrar, la început de nou an, prin care li se amintește gospodarilor de vechea lor preocupare.

 În noaptea Anului Nou, cetele colindă întregul sat, și cântă de obicei textul plugușorului și îl articulează sonor, cu pocniturile bicelor și cu sunetele clopotelor, sincretism menit să sugereze momentul aratului. Plugușorul – obiect simbolic, în miniatură  este asociat cu un brăduț, împodobit cu beteală, panglici de hârtie colorată, globulețe.

Urarea este recitată de unul sau chiar toți membrii grupului prin rotație, fiecare câte un fragment, iar când se spune laitmotivul„ia, mai mânați măi, flăcăi!”,se strigă în cor prelung: hăăăăăăăăăăi!, clopoțeii sună puternic, bicele trosnesc, iar plugul este plimbat prin curtea gospodarului, simulându-se astfel aratul pământului. Darul urării îl primesc îndeosebi în bani.

Jocul caprei sau Capra este un joc dramatic, cu mască animalieră (capră), practicat de tineri. Obiceiul se întâlnește în partea de deal și câmpie, și cunoaște variante de la simplul joc al caprei, însoțit de textul cântat. Melodiile sunt însoțite de bătăile tobelor și clinchetul clopoțeilor, iar mișcările caprei imită pe cele ale animalului din realitate: mersul obișnuit la pădure, ridicatul în două picioare, săritul, împunsul.Cântecul face o prezentare glumeață a Caprei, ca venind de departe, „de la munte”, cu îndemn la joc și sărituri. Jocul caprei se încheie, ca orice „colind”, cu formula de urare directă și de solicitare a darurilor.

Din păcate, decodificarea obiceiului prin prisma acestei finalități de câștig, cu pierderea conștiinței rosturilor sacrale, a determinat, în bună măsură, în zilele noastre, renunțarea la această practică, îndeosebi în satele din apropierea zonelor urbane, sau restrângerea sferei sale la colindatul pe la neamuri și vecini.

Decăderea spirituală caută să cuprindă tot ce există, dizolvare și anihilare a oricăror valori și simboluri morale, intelectuale, spirituale: praznicul Nașterii Domnului devine de fapt sărbătoarea tăierii porcului, vânarea animalelor: trăim ca să mâncăm.

Sorcova e un obicei asemănător colindatului, dar legat de Anul Nou(se sorcovește mai ales în dimineața de 1 ianuarie), obicei moștenit de la romani și practicat la calendele lui ianuarie, când își împodobeau casele cu crengi de laur și de palmier și atingeau cunoscuții cu mlădițe înmugurite, sub patronajul zeiței sănătății, Strenia.

 Copiii de vârstă fragedă, până la 12 ani, țin în mână sorcova, de la bulg. „surov”=verde, o mlădiță înmugurită de măr. Astăzi se folosesc sorcove confecționate dintr-un bețigaș împodobit cu flori de hârtie colorată. Sorcovitul e un act magic, prin care se încearcă activarea forțelor vitale. În timp ce se rostesc versurile „Sorcova, vesela, să trăiți, să-mbătrâniți, ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir…”, copiii ating persoanele sorcovite cu nuielușa pentru a le transmite virtuțile ei germinative,

Colindatul și colindele au valoare documentară și artistică, sunt realizări majore ale culturii române tradiționale. Oamenii cultivă eternitatea prin datini.

                                                                                                Prof. Diaconu Maria

                                                                                                Liceul Tehnologic Vedea

Bibliografie:

1.      Monica Brătulescu: „Colinda românească”, Editura Minerva, București, 1981;

2.      Cristian Bădiliță: „Teme, personaje, sărbători creștine și tradiționale românești”, Ed. Vremea, București, 2014;

3.      „Cheile împărăției”, părintele Calistrat;

4.      Beatrice Kiseleff: „Crăciunul, tradiții, legende, colinde”, Ed. Ellis, București, 2004.

5.      Adriana Rujan, Costin Alexandrescu (coordonatori): „Colinde și obiceiuri de iarnă” din Argeș - Muscel, Editura Paralela 45;

6.      Marin Iancu, Vasile Molan:„Limba română”, Manual pentru cl. a V-a, Editura Petrion, București, 1999;

7.      „Datini de Crăciun și Anul Nou”,Casa Editorială Regina, Iași, 1996;