Pentru noi toţi, iarna
nu este numai anotimpul zăpezii şi al frigului, ci şi acela al bucuriilor
prilejuite de atâtea datini şi obiceiuri legate de sărbătorirea Naşterii
Domnului. Obiceiurile legate de sărbători fac parte din cultura tradiţională a
neamului nostru. Este o mare bucurie că încă se mai păstrează în unele zone ale
ţării aceste datini care ne ajută să înţelegem sărbătoarea respectivă precum şi
să ne bucurăm împreună de Marele Praznic. Păstrarea acestor datini este o
mărturie vie a faptului că avem o conştiinţă a neamului din care facem parte.Obiceiurile
ţin de conştiinţa poporului român pentru că exprimă înţelepciunea populară a
acestui neam, sunt esenţe ale bogăţiei noastre spirituale. Cele mai răspândite
şi mai fastuoase s-au dovedit a fi cele legate de marele Praznic al Crăciunului
şi de sărbătorirea Anului Nou. Repertoriul tradiţional al obiceiurilor şi
tradiţiilor româneşti cuprinde pe lângă colindele propriu-zise - cântece de
stea, vifleemul, pluguşorul, sorcova, vasilica, jocuri cu măşti (ţurca, cerbul,
brezaia), teatrul popular, dansuri (căluţii, căluşerii)- şi o seamă de datini,
practici, superstiţii, ziceri, sfaturi cu originea în credinţe şi mituri
străvechi sau creştine. Se spune că în seara de Ajun se deschid cerurile şi cei
evlavioşi pot auzi glasurile îngerilor. Sărbătorile de iarnă la români încep
odată cu prinderea Postului Crăciunului (15noiembrie) şi ţin până la Sfântul
Ioan (7 ianuarie). Este o perioadă bogată în obiceiuri,diferite de la o zonă la
alta, având în centru marile sărbători creştine prăznuite în această perioadă.
Reperele mai importante sunt: Postul Crăciunului, Crăciunul, Anul Nou,
Boboteaza şi Sfântul Ioan. În funcţie de acestea, grupele de tradiţii şi
obiceiuri diferă. Sărbătorile şi obiceiurile populare, grupate în preajma
solstiţiului de iarnă (20decembrie - 7 ianuarie), poartă numele generic de
sărbători de iarnă. Perioada este deschisă şi închisă de sărbători prefaţate de
ajunuri, atât Crăciunul, cât şi Boboteaza, şi intersectate la mijloc de noaptea
Anului Nou. Principalele sărbători ale ciclului de iarnă -Crăciunul, Anul Nou,
Boboteaza - au funcţionat de-a lungul vremii ca momente independente de înnoire
a timpului şi de început de an.
Pomul de Crăciun este un
brad împodobit, substitut al zeului adorat în ipostaza fitoformă, care moare şi
renaşte la sfârşit de an, în preajma solstiţiului de iarnă, sinonim cu Butucul
de Crăciun. Împodobirea bradului şi aşteptarea de către copii a
"Moşului", numit, în sud-estul Europei, Crăciun, care vine cu daruri
multe, este un obicei occidental care a pătruns de la oraş la sat, începând din
a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pomul de Crăciun s-a suprapus peste un
mai vechi obicei al incinerării Butucului (zeul mort) în noaptea de Crăciun,
simbolizând moartea şi renaşterea divinităţii şi a anului la solstiţiul de
iarnă, Obiceiul a fost atestat la români, aromâni, letoni şi sârbo-croaţi.
Primele semne ale Sarbatorii Naşterii Domnului le dau grupurile de colindători,
care pornesc din casă în casă, cu o traistă încăpătoare pe umăr, pentru a le
ura gazdelor fericire, sănătate şi prosperitate. Aceste colinde sunt creaţii
populare cu text şi melodie, care conţin mesaje speciale (religioase sau
satirice la adresa celor uraţi).
Colindătorii vestesc naşterea Domnului, urează
gazdelor sănătate şi bucurii, primind pentru acesteurări cozonac, prăjiturele,
covrigi, nuci, mere şi chiar colăcei - pe care gospodinele care respectă
tradiţia le-au pregătit cu mult timp înainte. Diferind doar destul de puţin,
colindele religioase sunt foarte asemănătoare în toate zonele ţării, cele mai
cunoscute şi apreciate fiind: “O, ce veste minunată”, “Steaua”, “Trei păstori”,
“La Vifleim colo-n jos”,“Cântec de Crăciun”, “Aseară pe înserate”. Începând cu
noaptea de 23 spre 24 Decembrie, de la miezul nopţii şi până la revărsatul
zorilor uliţele satelor răsunau de glasul micilor colindători. În oraşe
întâlnim colindători odată cu lăsarea serii şi până în miez de noapte. În unele
locuri în noaptea Cracinului putem întâlni şi cântarea religiosă cunoscută sub
numele de Vicleimul sau Irozii, la care participă copiii. Această dramă
religioasă ne înfăţisează misterul Naşterii Domnului în toate fazele sale.
Personajele dramei sunt Irod şi ceata sa de Vicleim, un ofiţer şi soldaţi
îmbrăcăţi în portul ostaşilor români, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar şi
Gaspar, un cioban, un prunc şi în unele părţi o paiaţă. Vicleimul apare la noi
pe la sfârsitul secolului al XVIII-lea. Originea lui este apuseană şi se leagă
de misterul celor trei magi ai Evului Mediu. Introdus de timpuriu în Germania
si Ungaria, a pătruns la noi prin saşii din Transilvania.
Cetele parcurg întreaga
aşezare sătească, din casă în casă, "Capra"fiind jucată pentru a
aduce noroc şi belşug. Asemanator cu
“Capra” este
obiceiul de a umbla cu “Ursul”, această datină avându-şi de asemenea originea
într-un cult geto-dac, ce urmărea fertilizarea şi purificarea solului şi a
gospodăriei. Ursul este întruchipat de un flăcău care poartă pe cap, pe umeri
şi pe spate blana unuia astfel de animal, având în jurul urechilor nişte
ciucuri roşii. În timp ce ursul mormăie şi joacă în ritmul tobelor şi al
fluierăturilor, ursarul strigă:“Joaca bine, măi Martine, / Că-ţi dau pâine cu
măsline”. “Ursul” este însoţit de un grupde colindători mascaţi şi costumaţi,
care reprezintă diverse animale sau personaje şi care îl aţâţă prin strigături.
La sfârşit, toţi le urează gazdelor multă sănătate, fericire, recolte bogate,
mese îmbelşugate şi la mulţi ani. ,,Steaua" este un colind care începe din
prima seară a Crăciunului şi se încheie la Bobotează. De la Crăciun şi până la
Bobotează copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la toate
popoarele creştine. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit
naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi. Cântecele despre stea
provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din
literatura latină medievala a Bisericii Catolice, câteva din literatura de
nuanţă Calvină şi multe din ele, chiar din tradiţiile locale. Micul cor al
stelarilor, care intră în imobil în zilele Crăciunului, cântă versuri religiose
despre naşterea lui Iisus: "Steaua sus răsare"; "În oraşul
Viflaeem"; "Trei crai de la est". Obiceiul Plugușorului este
legat de speranţa fertilităţii, versurile sale prezentând practicile agricole
şi urări de holde bogate. În schimbul acestor urări, copiii primesc daruri
simbolice, colaci, fructe sau bani. Legat de jocul caprei, cel al ursului,
caluţii şi jocul cerbului, aceste obiceiuri şi-au pierdut astăzi din
semnificaţiile iniţiale (capra -personificarea productivităţii/înmulţirii
uşoare şi rapide în lumea animală şi a fertilităţii pământului; ursul - animal
sacru la geto-daci, căluţii/căiuţii - care simbolizează protejarea
gospodăriilor de spiritele rele; cerbul - simbolul soarelui, întruchiparea
purităţii şi adreptăţii) şi sunt practicate mai mult în scop de diverstisment.
Urarea de pluguşor este de fapt un adevărat
poem care deschide cu har, recurgând la elemente fabuloase, toate muncile
agricole. Obiceiul de a merge cu plugușorul contribuie la veselia generală a
Sărbătorilor de Anul Nou, pluguşorul colorează desfăşurarea acestei sărbători
de Anul Nou cu acele elemente care ilustrează una dintre principalele ocupaţii
ale poporului nostru - agricultura şi creşterea animalelor. Pluguşorul copiilor
este tot un obicei străvechi agrar. În
ajunul Anului Nou, cetele de copii intră din casă în casă să ureze, purtând
bice (harapnice) din care pocnesc, buhaie(un instrument specific), clopoţei,
tălăngi etc Sorcova este obiceiul conform căruia în dimineata zilei de 1
ianuarie copiii, dar şi cei mari, merg şi seamană, simbolic, cu boabe de grâu
şi orez, pe care le aruncă în casă şi asupra celor din casă. Versurile însoţite
de urări specifice diferă de la o zonă la alta „Sorcova, vesela/ Să trăiţi,
să-mbătrâniţi/ Ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir/Tare ca piatra,
iute ca săgeata/ Tare ca fierul, iute ca oţelul/ La anul şi la mulţi ani” sau,
o variantă mai scurtă „Sorcova vesela/ Să trăiţi să înfloriţi/ Ca merii, ca
perii, în mijlocul verii/ Ca toamna cea bogată de toate-mbelşugată/ La anul şi
la mulţi ani”. Nu putem încheia fără a aminti obiceiul cel mai iubit de copii:
datina
Bradului de Crăciun
- o practică veche, pe care unii o consideră chiar mai veche decât creştinismul
şi care simbolizează “pomul vieţii”. Cei care îi atribuie o semnificaţie
creştină spun că bradul este “pomul cunoaşterii binelui şi răului”, împodobirea
acestuia cu mere roşii amintind de păcatul originar. De altfel, aşa a fost
consemnat istoric primul brad împodobit despre care vorbesc documentele: în
anul 1605, a fost înălţat la Strasbourg, într-o piaţă publică, un brad
împodobit cu mere roşii. Această tradiţie germană a cucerit rapid Europa, dar
şi - mai apoi - America şi restul continentelor, prin intermediul coloniştilor
care au populat Lumea Nouă. În zilele noastre, în ajunul Crăciunului, în
fiecare casă se împodobeşte câte un brad (cu beteală, globuri, figurine,
ghirlande, bomboane, artificii şi lumânări sau beculeţe). Noaptea, Moş Crăciun
aduce daruri, pe care le pune sub brad bineînţeles, numai celor care merită.
Bibliografie:
Ghinoiu
I., Vârstele timpului, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1998, p. 281
Nicolau I., Ghidul sărbătorilor româneşti, Ed.
Humanitas, Buc., 1998, p. 64
Pamfile T., Mitologie românească, Ed. All,
Bucuresti, 1977, p. 117
Radulescu-Codin M., Sărbătorile poporului,
1909, p. 89, apud I. Ghinoiu, op. cit., p. 281
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu