Sfânta sărbătoare a Crăciunului

Prof. înv. primar Cricleviţ Monica

Şcoala Gimnazială „Leon Dănăilă” Darabani

              Sărbătorile şi obiceiurile populare, grupate în preajma solstiţiului de iarnă (20 decembrie- 7 ianuarie), poartă numele generic de sărbătorile de iarnă. Perioada este deschisă şi închisă de sărbători prefaţate de ajunuri, atât Crăciunul, cât şi Boboteaza şi intersectate la mijloc de noaptea Anului Nou. Principalele sărbători ale ciclului de iarnă – Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza- au funcţionat de-a lungul vremii ca momente independente de înnoire a timpului şi de început de an.

            Dintre obiceiurile calendaristice cele mai răspândite şi mai spectaculoase, cu originea în credinţe şi mituri străvechi, sunt de bună seamă ciclurile legate de sărbătoarea Naşterii lui Iisus şi schimbarea anului. Crăciunul este polul în jurul căruia gravitează o multitudine de colinde, urări şi tradiţii specifice, care trimit spre vremuri demult apuse, dar ce se regăsesc, surprinzător, în contemporaneitate. În folclorul românesc, Colindatul de Crăciun este cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradiţional, cel mai bogat şi colorat prilej de manifestări folclorice. Deprinderea de a colinda, de a saluta cu mare bucurie Naşterea Domnului, de a-L întâmpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche. Colindatul deschide amplul ciclu al sărbătorilor de iarnă. Repertoriul tradiţional al obiceiurilor româneşti desfăşurate cu ocazia Anului Nou, dar şi a Crăciunului cuprinde: colinde de copii, colinde de ceată (colindele propriu-zise), cântecele de stea, vicleimul, pluguşorul, sorcova, vasilca, jocuri cu măşti, dansuri, teatru popular şi religios, etc. Cele mai bogate, mai variate şi mai strălucitoare din punct de vedere artistic sunt, alături de pluguşoare, colindele de ceată. Caracterul esenţial al sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întâmpină trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.

            Crăciunul marchează însă şi un nou ciclu de viaţă, începutul unui nou an roman. Obiceiurile au semnificaţii multiple. Pe de o parte, se întrevede urarea menită a prevedea, a provoca îndeplinirea dorinţelor omului şi ale comunităţii, dar şi protejarea faţă de forţele răului. Colindul, în acest context, începe nu întâmplător seara şi după reguli bine stabilite. În seara de Ajun colindă doar copiii, simboluri ale purităţii, ale curăţeniei fizice şi morale. Abia în ziua de Crăciun colindă flăcăii, femeile fiind excluse. Ceata de colindători se organizează pe vecinătăţi şi merge din casă în casă pentru că urarea lor este socotită de bun augur. Arsenalul lor format din clopoţei, beţe, bice are menirea ca, prin zgomotul făcut, să alunge forţele malefice. În acelaşi cadru trebuie amintite jocurile cu măşti: capra cu variantele sale - cămila şi chiar girafa, ursul, căluţii, dar şi ceata de mascaţi, care are menirea de a stigmatiza toate racilele din comunitate. Sunt reprezentate, de asemenea, şi profilurile ocupaţionale: crâşmarul, căldărarul, agricultorul etc. Din costum nu lipseste niciodată şiragul de zurgălăi, care are aceeaşi menire - de a îndepărta forţele răului. Crăciunul este marcat şi printr-o masă bogată, din care nu trebuie să lipseasca colacii, cornurile, fructele, peştele, dulciurile şi, bineînţeles, băutura. Tot ce se pune pe masă are o trimitere clară la ocupaţiile tradiţionale ale comunităţii româneşti. De pe masă nu pot lipsi nucile şi ouăle, care au o simbolistică mai complexă, cu trimitere la rezistenţa în timp, la sămânţa care nu se pierde. Sărbătorile de iarnă, începute de Crăciun odată cu Naşterea lui Iisus, se încheie abia la Bobotează când în lumea satului au loc alte petreceri unde, într-un cadru special, sunt prezentate comunităţii viitoarele cupluri şi astfel viaţa îşi reia ciclul firesc, odată cu renaşterea naturii.

            Începând cu noaptea de 24 spre 25 Decembrie, de la miezul nopţii şi până la revărsatul zorilor, uliţele satelor răsunau de glasul micilor colindători. În oraşe întâlnim colindători odată cu lăsarea serii şi până în miez de noapte. Cu traista după gât, cu bâta în mână şi căciula pe urechi, colindătorii merg din casă-n casă şi strigă la ferestrele luminate:"Bună dimineaţa la Moş Ajun,/ Ne daţi ori nu ne daţi", şi dacă cei din casă întârzie a le deschide uşa spre a le împărţi darurile, încep să cânte mai departe: "Am venit şi noi odată/ La un an cu sănătate,/ Şi la anul să venim/ Sănătoşi să vă găsim. "

            Cu acest prilej gazda le împarte colindete: covrigi, nuci, mere, colacei de făină frământaţi şi copţi chiar în acea noapte a Moş Ajunului. În ajunul Crăciunului, ca şi în ajunul Anului Nou, în toate provinciile româneşti copiii formează grupuri şi pornesc pe la casele gospodarilor cântând cântece ce au refrenuri ca: "Florile dalbe", "Leru-i ler", "Ziurel de ziuă", ori "Valerim" şi "Veler Doamne".
În afară de seara mare a colindelor se mai colindă şi în seara Sfântului Vasile, paralel cu Pluguşorul sau Uratul, precum şi de Florii şi Paşte. Sub numele de colind şi colindat trebuie să înţelegem vechiul obicei pe care-l întâlnim în sărbătorile susmenţionate când copiii, ca şi flăcăii satelor, merg din casă în casă, cântând cântece pentru a ura sănătate şi fericire gazdelor ce-i ascultă, de la care primesc daruri (colindete) în bani sau în natură: nuci, covrigi, mere, colaci, etc.

            Colindele sunt de două feluri: religioase şi laice. Cele religioase au origine literară, iar subiectele lor se referă de cele mai multe ori la Iisus. Colindele profane (sau lumeşti) au un caracter liric, şi de multe ori sunt adaptate de colindători la situaţia celor în faţa cărora le cântă. Colindatul cu motive religioase, deşi de origine bisericească, e totuşi format tot după modelul colindatului de tip păgân: având de fapt origine comună cu acesta. Colindele noastre româneşti sunt deosebit de valoroase pentru bogatele idei morale şi sociale pe care le exprimă. Pe lângă mesajul ceresc al mântuirii, colindele au format şi o şcoală de îmbărbătare, de nădejde şi de virtuţi morale în viaţa credincioşilor, exprimând dragostea de oameni, facerea de bine, smerenia, ascultarea şi bunătatea, cinstea, dragostea de ţară, eroismul, bucuria sărbătorilor, dorinţa de prosperitate, belşug şi pace, ca idealuri nepieritoare şi caracteristici esenţiale ale sufletului poporului nostru. În ele eticul s-a îmbinat în chipul cel mai armonios şi mai fericit cu esteticul. Pentru noi, creştinii, Naşterea Domnului, amintirea ei în fiecare an, are rolul de a ne adresa chemarea dumnezeiască la propria renaştere, căci scris este: De nu se va naşte cineva din nou, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu. Este un prilej pentru fiecare de a ne lepăda de omul cel vechi şi păcătos şi a ne îmbrăca în omul cel nou. Importanţa unică a Naşterii Domnului pentru umanitate constă în faptul că, făcându-Se Om, Fiul lui Dumnezeu afirmă în modul cel mai desăvârşit cu putinţă valoarea omului. Dumnezeu nu se mai adresează omului în mod indirect, întrucât se face El Însuşi şi Om, fără a înceta să fie Dumnezeu. Prăpastia dintre Dumnezeu şi om dispare, iar Dumnezeu afirmă astfel cinstea nebănuită la care a fost chemat omul.

Bibliografie :

! www.crestinortodox.ro/

! www.iarna.totu.ro/obiceiuri.html

! www.agrimedia.ro