Înv. DULGHERIU
PAULA VERONICA
Școala Gimnazială Nr. 1 Vadu Moldovei
Fiecare iarnă ce vine
aduce în suflet nostalgia copilăriei, plină de farmecul colindelor cântate
odinioară împreună cu părinții sau bunicii și pe care le păstrăm cu sfințenie,
dăruindu-le mai departe copiilor.
An de an, Sărbătoarea
Nașterii Mântuitorului este însoțită de frumoase datini și credințe, adunate
într-un valoros tezaur. Se spune că în noaptea de Crăciun se deschid cerurile.
Cei evlavioși pot auzi glasurile îngerilor, dacă veghează până la primul cântat
de cocoș. Bătrânul Crăciun ne învață să nu tulburăm zâmbetul nici somnul
copiilor căci Pruncul Iisus ne vestește pacea. În lumina Betleemului stau mama,
steaua și copilul, uniți în Sfânta Treime, în fața cărora ne plecăm fruntea cu
bucurie și cu sfințenie.
Crăciunul ne aduce în case
bucuria copilului ce-am fost odată, imaginea strălucitoare a amintirilor de
odinioară. Simțim Crăciunul ca pe o dovadă a creștinătății neamului românesc prin
care am reușit să transmitem generațiilor zestrea noastră de preț: colindele.
De sărbătorile Crăciunului, cel mai frumos obicei este COLINDA. Colindele sunt
cântecele cu care copiii, tinerii și adulții întâmpină pe Hristos pe pământ.
Aceste tradiții s-au păstrat de pe vremea romanilor. Vechile petreceri păgâne,
așa-numitele „calendae”, s-au preschimbat în sărbători creștine. Colindele
narează viața Mântuitorului, de la naștere până la răstignire.
Filologii sunt cu toții de
acord în privința etimologiei cuvântului COLINDĂ: latinescul calendae,
nume dat sărbătorilor de Anul Nou, când romanii urau noroc și fericire
prietenilor, cu ocazia anului care începea. În timpul Calendelor lui Januariu,
copiii romanilor umblau din casă în casă și cântau imnuri. Datina latină a
trecut apoi și la noi, la români. Specialiștii în domeniu afirmă că nici un
popor din lume nu posedă o colecție mai frumoasă și variată de colinde precum
poporul român.
Folclorul românesc
demonstrează că noi n-am fost și nu vom fi niciodată creștini în sensul instituționalizat
al religiilor. Practic, noi n-am aderat la credința lui Iisus, ci l-am adoptat pe Hristos
pentru că am regăsit în modelul Lui
valorile proprii, caracteristicile de bază ale neamului românesc. Odată cu
adoptarea Fiului, rolul Sfintei Vineri, care se roagă pentru cei ce cred în ea „ La poalele raiului,/La scaunul Domnului,/
La scaun de judecată,/Unde merge lumea toată” ( Colinda Sus,
pe slava cerului) este preluat de Sfânta Lui Maică.
Românii au fost și sunt un popor dumnezeiesc prin valorile
lor tradiționale. Cultura lor reprezintă cheia spre rai, un rai terestru și
românesc, dar și biblic, precum cel din colinda „Icea, Doamne, -n ceste
curți”, colindă ce demonstrează că noi, românii, ne-am născut mai mult
decât un popor creștin, adică dumnezeiesc – spunea Ion Drăgușanul în volumul
său „Veniți de vă veseliți”.
Folclorul de iarnă al românilor ilustrează un mod
dumnezeiesc de a trăi, deci un
creștinism profund. Mai demonstrează că românii nu au fost niciodată un neam
fatalist (precum în sugestia mioritică), ci unul plin de vitalitate, care își
trăiește cu bucurie sărbătorile. Acest tip de folclor cuprinde, dincolo de
elementul de creștinare (stropirea cu busuioc din colinde sau „ aducerea lui Iisus”), teme diverse
(dragostea, vânătoarea, creșterea animalelor, nașterea, viața, moartea) care
converg spre creștinism. Un creștinism care nu-și impune regulile, ci care se
legitimează prin faptele oamenilor dintr-un sat „ născut creștin” prin
tradițiile și obiceiurile sale ancestrale.
Pregătirile pentru sărbătorile de iarnă încep în Postul
Crăciunului. Copii și tineri, fete și feciori se organizează din vreme în
grupuri și cete de colindători, urători și semănători, în cete dramatice de
teatru popular cu tematică haiducească ( Darie, Jianu, Radu, Bujor ș.a.), ori
în mari alaiuri în travesti cu măști dramatice, reprezentând animale și
personaje ( Malanca, Ursul, Capra, Irozii, Damele etc.),ceea ce demonstrează
existența unei structuri sătești spirituale trainic închegată și fericit
controlată tradițional. Repertoriul deosebit de vast este preluat și transmis
din generație în generație, de la vârstnici la copii. Obiceiurile de a umbla cu
colinda, cu plugușorul, cu semănatul și sorcova, cu cetele de haiduci și cu
alaiul mascaților, de Anul Nou, nu au putut fi nicicând și nicicum
întrerupte în circuitul lor ritualic
anual.
După datină și obicei, colindele, urăturile, jocul
măștilor duc din an în an și din casă în casă mesajul lor de belșug și
sănătate, de bucurie și de voie bună. Începând cu urările din dimineața
Ajunului Crăciunului, continuând cu colindele din ajun ( O, ce veste minunată,
Moș Crăciun cu plete dalbe, Trei păstori ș.a.) sau cu nenumăratele variante ale
plugușorului și sfârșind cu dansurile și jocurile cu măști, cu cetele de teatru
folcloric și cu urările aduse cu semănatul, sărbătorile de iarnă se remarcă
prin încărcătura sinceră de optimism și entuziasm, cu urări de bine pentru anul
care vine. În toate acestea se regăsesc caracterul, firea și temperamentul unor
oameni harnici și statornici, pașnici și ospitalieri, cu dragoste de bine și
frumos, cu dragoste de muncă și viață.
La fel sunt și oamenii din Vadu Moldovei, nume nou apărut
în topografia țării, dar care cuprinde sate vechi cu atestări documentare de
prin secolul XV ( Ciumulești ) și cu urme de așezări străvechi ( Calna).
Obiceiurile de iarnă au fost păstrate din moși-strămoși, iar d-na Virginia
Bîrleanu, profesor de Limba și literatura română, le-a adunat într-o frumoasă
culegere de folclor.
În satul Ciumulești nu se colindă în Ajunul Crăciunului,
ci în dimineața Ajunului Anului Nou,
odată cu Plugușorul. Întrebând oamenii bătrâni din sat de acest obicei am aflat
că a fost interzis colindatul în perioada comunistă. Dar, paradoxal e faptul că
în celelalte sate din comună vin copiii cu colinda. Căutând în arhive am
descoperit că în perioada imediat următoare Primului Război Mondial (1918) în preajma Crăciunului, aici a fost declarată
epidemie de ciumă și de aceea s-a interzis colindatul din casă în casă. Dar
sătenii nu au renunțat la COLINDĂ și merg cu colinda de Anul Nou. Cadrele
didactice de la școala noastră duc mai departe colindele de Crăciun prin grupul
folcloric „Miorița”, grup de elevi de gimnaziu ce participă la diferite
concursuri și cu multe apariții TV., grup coordonat de prof. Măriuță Laura.
În comuna noastră se ură în ajunul Anului Nou. Urătorii
pot fi copii, tineri și oameni în vârstă. Cei mici vin cu clopoțelul dimineața
de Ajun, băieții mai mari merg cu buhaiul. Urăturile conțin preocuparea
plugarului pentru recoltă și belșugul anului care începe:
„Aho,aho, voinici
feciori,/Ia mai stați la cheotori,/Că sara s-o însarat/Și pe-aicea n-am
umblat!/Încordate, încordate/A cui sunt aceste curți înalte?/ A lui tânăr
împărat/Cari dimineața s-a sculat,/ Fața albă o spălat,/În strai nou s-o
îmbracat,/Murgu iute l-o-nchingat/Și la grâu că a plecat…” (urătură cunoscută
de soțul meu de la bunica sa).
Tot la Anul Nou se mai umblă și cu teatrul folcloric:
Banda lui Jianu, Banda lui Bujor, Banda lui Negrea. În anul școlar trecut,
având clasa a IV-a am reușit să pun în scenă Banda lui Jianu. În trecut existau
două formații de teatru haiducesc în comuna noastră. Una dintre ele a fost
condusă de tatăl soțului meu și de la el am preluat versurile: „Iată Anul Nou sosit!/Anul Nou cu bine,/Cu
zile senine,/Tot cu sănătate/Și cu spor la toate!...”
Alt obicei de iarnă e și jocul caprei(căpriței). Căprița
sugerează una dintre ocupațiile străvechi ale neamului nostru. Ea este confecționată
dintr-un schelet de lemn prevăzut cu un cap învelit în blăniță. Partea
inferioară a botului este prevăzută cu o sfoară cu care cel ce joacă capra
poate mișca botul căpriței. Acoperământul e format dintr-o cergă, o cuvertură
sau un lăicer cu flori. Capul caprei
este frumos împodobit cu beteală, panglici colorate și „hurmuz”( mărgele
argintii). Căprița este jucată de un copil care știe să se miște în ritm de
Geampara și să poarte botul căpriței ținând măsura melodiei. Pe la noi, jocul
caprei este pe cântec și nu pe strigături:
„ Ța, ța, ța, căpriță, ța/ De la
munte te-am adus/Cu cercei și cu hurmuz/…/Tu căpriță cu hurmuz/ Ia mai saltă
capu-n sus/ Și sărută gospodarul/ Ca să-ți deie gologanul!”
Anul acesta am organizat împreună cu elevii clasei I o serbare deosebită în
care am cuprins colindele strămoșești, Plugușorul din străbuni, Semănatul și
Jocul căpriței. Pe părinții și bunicii invitați la serbarea noastră i-am
surprins cu lacrimi în ochi: lacrimi de nostalgie după zilele copilăriei lor, lacrimi
de bucurie și de mândrie că cei mici vor duce mai departe tradițiile noastre.
Nici un popor nu poate exista fără comunicare, fără să
schimbe valori. Dar valorile fiecărui neam vin din vechime și este de datoria
noastră, a dascălilor, să le descoperim copiilor zestrea noastră de valori pe
care trebuie să o lăsăm moștenire și vremurilor ce vor urma.
BIBLIOGRAFIE:
·
A .Ciornei; I.
Drăgușanul – „Veniți de vă veseliți!”-
Editura Mușatinii, Suceava, 2001;
·
V. Bîrleanu – „Moștenite din bătrâni, din români, din
oameni buni” –Editura GEEA, Botoșani, 2001.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu